Trupurile inviate ale pacatosilor vor fi si ele incoruptibile, insa in acelasi timp capabile sa simta chinurile. Vor avea si ele o neputrezire in sens rau, ca o carne vesnic vie.

Unii teologi, mai ales dintre catolici, cred ca ele nu se vor inalta in vazduh, ci vor ramane pe pamant in semn de dispret. Dar Sfantul Ioan Damaschin spune ca "focul vesnic nu va fi material, ca cel cunoscut de noi". Ne e greu sa admitem ca Dumnezeu foloseste creatia Sa ca mijloc de chinuire vesnica. Noi am incercat mai inainte sa aratam ca "lumea" in care traiesc pacatosii este o slabire halucinanta a lumii, o acoperire a ei in intunericul total individualist, in care s-au scufundat ei.

Desigur ca aceasta desfigurare halucinanta a lumii trebuie sa aiba si o anumita legatura cu realitatea ei materiala, odata ce trupurile insesi ale pacatosilor, ca trupuri inviate, avand o consistenta materiala, nu poate fi lipsita de orice baza materiala externa.

Pe de alta parte, aceste trupuri fiind si ele incoruptibile si lipsite de nevoia consumarii, trebuie sa aiba un fel de subtirime spirituala. Dar ea trebuie sa fie in acelasi timp o spiritualitate intunecata si, odata cu aceasta, o foarte accentuata expresivitate a rautatii si tristetii din sufletele lor insingurate si chinuite de demoni. In acelasi timp lipsa de comunicativitate le da o anumita incremenire, neavand dorinta cunoasterii creatiei extinse si inradacinate in adancimile infinite ale lui Dumnezeu.

Sfera materiala in care sunt plasate ele poate sa fie, in aceste conditii, constituita aproape numai din materia spiritualizata in mod tenebros a trupurilor lor, dintr-un fel de legaturi intre purtatorii lor si intre demoni, constituind impreuna un fel de lume de umbre, intr-un fel reala, intr-alt fel ireala, cu dimensiuni mai degraba halucinante decat reale. Aceasta poate face ca nici locuitorii acestei lumi sa nu vada lumea de lumina si de suprema realitate a dreptilor, socotind-o ireala si uitand de cei ce se afla in ea, precum nici dreptii, sa nu vada lumea subiectiv halucinanta si oarecum ireala a celor din ea si pe acestia insisi.

Sfantul Simeon Noul Teolog intreaba: "Dumnezeu fiind infinit si necuprins, unde va fi locul celor ce cad din imparatia Lui?".

Ei vor sti de lume numai din amintire, dar nici amintirea nu le-o mai reda asa cum a fost. Ei vor sti de o lume strambata si intinata dupa poftele lor. Ei vor vedea numai o lume umbrita de poftele lor, de nalucirile lor. Nici pe ei nu se vor vedea fata catre fata, sau asa cum sunt in realitate, ci vor vedea numai mastile celorlalti in parte adoptate de catre aceia, in parte proiectate de catre ei; vor sti doar ca si ceilalti se chinuiesc in acelasi intuneric ca si ei, imprejurul lor, mai bine zis in altfel de naluciri ale lumii si in chinuri corespunzatoare pasiunilor lor speciale.

Fiecare va avea o "lume" individuala a lui. Nu va fi o lume unitara, ca sa sustina o unitate intre ei. Se vor vedea unii pe altii mai mult ca niste umbre goale de continutul lumii reale, neprogresand in cunoasterea ei si in imbogatirea lor spirituala intreolalta si in contact cu lumea reala.

In Sfanta Scriptura credinciosul cere adesea lui Dumnezeu sa nu-l departeze de la fata Lui, de maxima si infinita existenta, in legatura cu care sta si e luminata toata lumea; sau sa-i faca parte de lumina fetei Lui, caci in aceasta lumina va avea parte de toate (Ps. 4, 6; 26, 1; 35, 9; 44, 5; 104, 4; Is. 2, 5; 60, 19; Mih. 7, 8; Avac. 3, 4; In. 8, 12; Col. 1, 12; 1 Tes. 5, 5; 1 Tim. 6, 16; Apoc. 21, 24; 22, 5; Ps. 13, 4 etc).

De aceea nu se poate spune de trupurile pacatosilor ca vor forma si ele o unitate, ca vor fi si pacatosii un "trup universal". Intre cei rai, ca egoisti, nu este aceeasi unitate ca intre cei ce se iubesc. Sau cel putin nu vor fi uniti launtric intre ei, ci intr-un mod silnic, fiecare simtind efluviile rautatii celorlalti care pe de o parte ii inrudesc, pe de alta ii tin intorsi unul de la altul. Numai prin iubire sunt unite real persoanele si numai in iubire sunt intr-o legatura reala cu lumea. Si numai in iubire se realizeaza deplin si are loc plinatatea existentei.

"Drept axioma a iubirii se arata ca eu-ul nu e singular, nu e monadic, ci dual, syzigie, relational, se cunoaste si se are pe sine numai in legatura cu partenerul sau, in dualitate.. El afla pentru sine loc in existenta, se afirma in ea si se intareste definitiv in ea numai in syzigie (in viata perechii), tinandu-se de mana cu altul.

Prin aceasta metafizica tinere de mana, el iese din ceata semiexistentei, gaseste puterea sa si realitatea sa in lume. In taina ei, persoana are nevoie sa se vada, sa se cunoasca si sa se iubeasca pe sine in oglinda duhovniceasca a altuia".

Desigur e o taina neinteleasa de noi faptul ca pe de o parte trupurile pacatosilor se resimt si ele de invierea lui Hristos, inviind si ele, pe de alta, nu se impartasesc de slava trupului inviat al Domnului. Teologul rus Nesmelov a incercat sa explice invierea trupurilor pacatosilor prin aceea ca Domnul, inviind natura omeneasca pe care a luat-o, a facut vesnica natura general-omeneasca, dat fiind ca natura Lui inviata n-a constituit un ipostas omenesc separat. inviind El, invierea a devenit "o lege" pentai toti, asa cum murind Adam, moartea a devenit o lege pentru toti.

"Daca Hristos ar fi fost numai un om ideal de sfant, Fiu al lui Dumnezeu dupa har, nu dupa fiinta, invierea Lui ar fi avut un caracter individual, de "minune", care, asemenea luarii lui Ilie la cer, ar fi marturisit doar despre milostivirea exclusiva a lui Dumnezeu fata de El, dar in nici un fel nu ar fi influentat destinul intregii omeniri". "Drept temei al minunii invierii ar fi servit atunci, evident, nu demnitatea firii omenesti, ci demnitatea morala personala a acestor drepti asupra carora s-ar fi savarsit minunea".

In baza unitatii ipostasului dumnezeiesc al lui Hristos "natura omeneasca a primit in El o demnitate pe care ea insasi prin sine nu o are si nu o poate avea; ea a devenit trupul propriu al lui Dumnezeu". Iar inviind-o, a facut-o "trupul Sau vesnic". El a luat natura omeneasca nu in sens individual, ci "general-omenesc si ea este intru totul identica cu natura purtatorilor ei. Astfel, primind-o prin actul invierii Sale in unire vesnica cu Sine, eo ipso El face partas de vesnicie tot neamul omenesc in deplinatatea compozitiei lui.

Dupa invierea lui Hristos din morti, fiecare om este purtatorul naturii vesnice, nu pentru ca el insusi prin sine este trup al lui Hristos, ci pentru ca fiecare om poarta aceeasi natura pe care Hristos a facut-o natura vesnica; asa ca dupa natura sa umana, ca unul ce e de o fiinta cu Hristos, fiecare om este inevitabil membru al trupului vesnic al lui Hristos.

In lumina acestei invataturi, pentru noi e clar ca pacatosii vor invia nu pentru a primi rasplata pentru viata lor de pacat, ci, invers, ei primesc rasplata pentru viata lor de pacat pentru ca vor invia inevitabil din morti. Iar invierea lor este inevitabila pentru ca - indiferent de viata lor pacatoasa - in virtutea invierii lui Hristos ei sunt totusi beneficiari ai naturii vesnice si trebuie sa apartina neaparat vesniciei.

Astfel Hristos este incepatura neamului, cauzatorul, izvorul "vietii vesnice" a omenirii, in acelasi fel cum este in raport cu viata naturala, vremelnica, stramosul Adam. Ceea ce a fost odinioara actul creatiei omului, adica principiul si cauza existentei omenesti indeobste, aceea a devenit invierea lui Hristos, adica principiul si cauza "vietii vesnice" in cer, in alte conditii de existenta.

S-ar putea spune deci ca toti vor invia prin unitatea naturii lor umane cu a lui Hristos. Dar nu toti vor invia spre fericire, intrucat fericirea este o problema de decizie personala a fiecaruia pentru comuniunea cu Hristos. Hristos nu are in Sine toate persoanele umane, ci toata natura umana. Daca ar avea in Sine toate persoanele, El ar fi o pluralitate de persoane si o pluralitate de libertati. Dar atunci n-ar mai fi persoane umane in afara lui Hristos. In unitatea de natura cu Hristos avem o baza pentru comuniunea usoara cu El, dar nu avem mantuirea noastra decisa fara noi. Chiar si pacatosii invie in baza unitatii de natura cu Hristos, ca sa poata contempla vesnic putinta ce au avut-o de a se mantui, dar pe care nu au folosit-o datorita libertatii lor care a refuzat comuniunea a carei baza li s-a dat.

Sfantul Chiril din Alexandria spune acelasi luciu: "Ratiunea invierii trece asupra tuturor pentru invierea Mantuitorului, Care ridica cu Sine toata firea omului, dar nu va folosi cu nimic pe cei iubitori de pacat. Caci ei vor fi dusi la iad primind invierea numai pentrii a fi pedepsiti. Dar ea va folosi mult celor ce s-au exercitat in viata aleasa, caci vor primi invierea pentru impartasirea de bunatatile cele mai presus de minte".

La fel, insusirea de a fi proprie lui Hristos se extinde la toti, buni si rai, dar nu e pentru toti aceeasi, ci celor ce cred in El invierea le este pricina de inrudire adevarata si de cele ce provin din ea.

Hristos ne are pe toti, intrucat S-a facut om ca toti; toti suntem ai Sai. In aceasta sta poate pricina invierii tuturor. Nimic omenesc nu poate disparea pe veci, caci nimic al lui Hristos nu poate disparea. Dar impartasirea de fericire depinde de vointa personala a fiecaruia. Caci "toti ii vor fi proprii intrucat sunt oameni ca si El; tuturor le e comuna insusirea de a-I fi proprii, atat celor ce-L cunosc, cat si celor ce nu-L cunosc pe El. Caci S-a facut om, nu daruindu-Se unora, iar altora nu, ci indurandu-Se de toata firea cazuta".

Deci ceea ce depinde de El - invierea - o daruieste tuturor, fericirea insa depinde de aderarea voluntara a fiecaruia la El. Incoruptibilitatea intregii materii va depinde de puterea unui act conservator vesnic al lui Dumnezeu.

pr. prof Dumitru Staniloae

• Rugaciune catre Icoana Maicii Domnului 'Chezasa celor pacatosi'
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Din pacatosi, sfinti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Iubirea fata de cei pacatosi
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia ne preschimba din oameni pacatosi in oameni virtuosi
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Trapeza cu pacatosi
  Publicat in : Credinta