Universalitatea soborniceasca  a  Bisericii

 

 

Pe cat de vadit este caracterul universal al Bisericii in viziunea Sfntilor Parinti, tot pe atat de neindoelnice sunt urmatoarele aspecte ale acestei universalitati :

1. Fara indoiala ca, daca Duhul este intreg in toate comunitatile, daca credinta intretinuta de El la fel (Sfantul Irineu) si daca Domnul se impar­taseste prin aceasta intreg fiecarei comunitati, fiecare comunitate are integritatea bisericeasca. Dar integritatea aceasta ecleziala o are fiecare comunitate numai intrucat se afla in trupul general in care sufla acelasi Duh, asa cum in fiecare, madular din trup e intreaga viata a trupului, dar numai pana ce este in trup. Si desigur ca in acest sens, precum madularul intregului organ nu e "parte", asa nici comunitatea locala nu e parte. Ba mai mult: comuni­tatea locala, nefiind un madular specializat in trupul intreg al Bisericii, ci un madular ca toate celelalte, ea e si mai putin "parte" a intregului decat madularul trupului. Dar nu e mai putin adevarat, ca comunitatea se bucura de plenitudinea ecleziala, de plenitudinea Duhului, intrucat ramane in plenitudinea intregului trup. In acest sens, Sfantul Irineu vorbeste si de Biserici si de Biserica.

Madularul este egal totului, dar numai in cadrul totului. Se poate merge chiar mai departe: madularul nu e mai putin necesar totului decat totul madularului, dar se intelege nu in sensul ca fara unul sau mai multe madulare ar inceta sa mai fie un tot, ci in sensul ca totul nu poate exista fara madulare in principiu. Aceasta se arata si in faptul ca nici totul nu exista inaintea madularelor, nici madularele inaintea totului, ci ambele incep sa existe deodata, asa cum oul, oricat de nediferentiat la inceput, cuprinde in sine virtual toata diversitatea sa. Cand a luat nastere prima comunitate din Ierusalim, ea a avut si caracterul totului. Dar indata ce s-au nascut inca 2-3 comunitati, ele aveau nevoie de unitatea totului pe care il constituiau, si totul avea nevoie de ele.

E aci ceva asemanator omului singular in cadrul comunitatii. Fiecare are in sine tot ce e uman, intreaga esenta umana. Dar acest uman poate dainui si se poate dezvolta numai in cadrul umanitatii generale, si umani­tatea la randul ei numai datorita insilor care o compun.

2. Universalitatea Bisericii intemeiata pe recapitularea tuturor in acelasi Hristos, si pe lucrarea aceluiasi Duh in toti, se manifesta empiric prin marturisirea aceleasi credinte pastrata neschimbat de la Apostoli. In acest sens totul eclezial ramane, ca orice organism, continuu fidel sie insusi.

In aceasta se arata nu numai unitatea si integritatea Bisericii dintr-o loca­litate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni si de totdeauna. Desigur, nu scoatem din aceasta credinta primirea acelorasi Taine de catre credinciosii de pretutindeni, prin lucrarea unor episcopi si a unor preoti, care stau in unitatea credintei apostolice si in comuniunea intreolalta in baza aceleiasi credinte. Invatatura de credinta nu este exprimata numai intr-o declaratie teoretica, ci ea este data pentru a se implini tot ce se poate implini din ea: marturisirea Botezului inseamna si o primire a Botezului, marturisirea lui Hristos cel rastignit si inviat e strans legata cu unirea cu El in Euharistie, etc. Deci primirea Tainelor se include in marturisirea credintei. Daca se separa marturisirea credintei de primirea Tainelor, credinta nu mai e marturisita pana la capat, ci devine o teorie lipsita de eficienta, sau se scot din ea ca inutile elemente esentiale. Dar si invers: daca se separa Tainele de marturisirea intregii credinte. Tainele devin acte fara semnifi­catie, sau cu semnificatii alterate.    
                                                     

Deci marturisirea credintei cuprinde in sine primirea Tainelor. Si aceasta marturisire e criteriul si baza Tainelor adevarate. De aceea dupa criteriul credintei se judeca valabilitatea Tainelor si unitatea comunitatilor crestine in acelasi Duh, in aceeasi Biserica.

Daca o comunitate deosebita de a mea marturiseste aceeasi credinta, in care se cuprinde aceeasi intelegere a Tainelor ce le savarseste, comuni­tatea mea are in aceasta siguranta ca respectiva comunitate se imparta­seste de acelasi Hristos, ca e insufletita de acelasi Duh, de Duhul adevarului. Daca marturiseste o credinta deosebita in unele puncte, vede ceea ce primeste in Taine deosebit de a mea si-si deschide sufletul intr-o alta forma decat a mea pentru ceea ce primeste, intr-o forma care nu lasa sa intre intreaga realitate divina, sau in modul cel adevarat, corespun­zator ei.          
                                                                                     

Tainele singure, despartite de lumina larga a invataturii de credinta, nu pot fi un criteriu suficient pentru unitatea intre comunitati, pentru integrarea lor in aceeasi Biserica, cum crede gresit Afanassieff. Invata­tura de credinta sau marturisirea aceleiasi credinte apostolice, luata in tota­litatea ei declarativ-practica, este criteriul Bisericii Uinversale adevarate, invatatura identica e un inel de legatura universala. Acesta e criteriul empiric, vizibil, cel mai cuprinzator, in care se cuprinde insasi Biserica. Caci Biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se impartaseste de Domnul, chiar daca aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci si ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleiasi credinte apos­tolice in Cuvantul lui Dumnezeu cel intrupat, rastignit, inviat, inaltat la ceruri, care va veni sa judece vii si mortii, trecand pe cei drepti dupa invierea lor cu trupul in imparatia cerurilor, etc. Cel ce se impartaseste stie si trebuie sa stie de toate acestea, deci el are o invatatura de credinta. Biserica e comunitatea celor ce cred tot timpul in aceste adevaruri, a celor ce primesc Tainele pe baza lor si-si conformeaza viata dupa aceasta cre­dinta, manifestata si in primirea Tainelor, credinta care, redand autentic realitatea lui Hristos, le este puterea prin care se conformeaza dupa chipul lui Hristos insusi.   
                                                                              

3. Daca acelasi Duh tine Biserica in unitatea credintei apostolice, atunci cand intr-o comunitate apar abateri de la aceasta credinta, El nu lasa celelalte comunitati nepasatoare la aceste abateri. Daca nu poate readuce comunitatea respectiva la unitatea credintei, El indeamna celelalte comunitati la intreruperea comuniunii cu ea. Aceasta din mai multe motive: mai intai pentru a trezi in comunitatea astfel avertizata constiinta erorii si a intretine un dubiu in constiinta ei, pregatindu-i intoarcerea la adevar, apoi pentru ca altfel e pericol ca stricaciunea erorii sa se intinda in tot trupul Bisericii, neexistand acest avertisment fata de o eroare. De aceea Biserica fata de o eroare nu poate ramane nepasatoare, cand ea apare in alte comunitati, pentru ca prin aceasta s-ar periclita pe ea insasi in intregime. Biserica pune prin aceasta pentru un timp o bariera in calea vointei sale de a actualiza universalitatea sa si in raport cu respectiva sau respectivele comunitati; ea vrea sa salveze trunchiul din care va avea sa porneasca la vremea sa din nou seva care sa umple si respectivele comunitati de esenta ecleziala deplina. Prin aceasta e amanata nu numai actualizarea universalitatii sale extensive, ci si actualizarea de­plina a potentelor sale spirituale, prin absenta unei mari parti a omenirii credincioase din sanul ei. Dar Biserica prefera aceasta situatie, pentru a evita un risc cu mult mai mare. Caci ea stie ca eroarea nu poate realiza deplin si definitiv unirea lumii in Dumnezeu. Pentru ca eroarea e nesta­tornica si devine usor obiect de contestare si de vrajba. "Cei instrainati de la adevar, spune Sfantul Irineu, evolueaza prin toate adevarurile, fluctuand de la adevar, cugetand in diferite timpuri in altfel si altfel despre aceleasi lucruri si neavand niciodata o hotarare stabila. Caci nu sunt intemeiati pe piatra tare, ci pe o suprafata compusa din multe pietre".

Asa fiind, Biserica ramasa in adevarul intreg, chiar daca e redusa pentru o vreme in universalismul ei actualizat, nu poate accepta sa ramana sau sa reintre in comuniune cu comunitati care propovaduiesc invataturi contrare invataturii adevarate, chiar daca acele comunitati ar fi de acord sa propovaduiasca acele invataturi numai in cuprinsul lor. Adevarul lui Hristos, care este proiectarea in propozitii de cunoastere a lui Hristos insusi, este universal si prin aceasta tinde sa aduca pe toti in interiorul sau, precum am vazut de la Sfantul Irineu si Sfantul Maxim Marturisitorul. Deci teza lui Afanassieff ca Biserica Ortodoxa ar putea admite comuniunea cu Biserica Catolica, chiar daca i s-ar incuviinta pentru o vreme propovaduirea invataturilor ei eronate in cuprinsul ei, este inacceptabila, pentru ca s-ar putea ca invatatura aceleia sa o contamineze si pe ea.

4. Daca in cadrul Bisericii Universale, fiecare comunitate euharistica episcopala are pe Hristos intreg si deci si proiectarea Lui in forma inva­taturii intregi de credinta, daca fiecare are caracter eclezial complet, atunci in Biserica Universala, inteleasa ca totalitate a acestei comunitati, nici una nu are o prioritate permanenta de drept divin, o superioritate ecleziala definitiva, caci aceasta ar insemna o mai deplina unire a ei cu Hristos si o mai sigura cunoastere a adevarului. E de mirat cum Schmemann a tras din premisa integritatii ecleziale a fiecarei comunitati euharistice episcopale, o alta concluzie. In orice comunitate euharistica episco­pala pot apare erori si orice comunitate euharistica poate sa semnaleze alteia greseala in care a cazut si e datoare sa faca aceasta, daca Duhul Sfant o cheama la aceasta intr-un caz dat, luand initiativa solidarizarii tuturor celorlalte comunitati in fata erorii aparute undeva. Aceasta a fost practica in Biserica secolelor patristice. Alexandria a luat, in vremea Sfantului Chiril, initiativa condamnarii invataturii eronate a lui Nestorie, patriarhul Constantinopolului, aflator "jure eclesiastico" pe o treapta superioara. Antiohia a luat initiativa convocarii Sinodului de la Calcedon si a condamnarii monofizitismului Alexandriei.

Recunoastem ca, intrucat Biserica consta nu numai din prezenta integrala a lui Hristos in orice comunitate euharistica episcopala, ci si din elementul uman, Biserica a recunoscut episcopilor din centrele mai impor­tante ale istoriei mondiale din acea vreme, datorita si unei origini deosebite, apostolice a scaunelor lor, rolul de episcop prim, al doilea etc, pentr ca ea sa-si poata rezolva mai usor, prin imputernicirile acordate episco­pilor din aceste centre de putere lumeasca, chestiunile legate de existentei in lume. Dar aceasta intaietate a episcopilor din asemenea centre n-a insemnat si o prezenta mai deplina a lui Hristos in comunitatile lor, cu a mai mare densitate ecleziologica a lor, n-a insemnat o "gratie" speciala si definitiva acordata lor. Caci in acest caz cum s-ar explica caderea Romei in atatea greseli? Aceasta misterioasa "gratie" a prioritatii ar contrazice teoria originii sacramentale sau euharistice a intregii puteri si a substantei Bisericii.                        
                                                                              

Episcopul unuia sau altuia din aceste centre nu a avut decat calitatea de presedinte al colegiului episcopal, reprezentand o comunitate ecleziala egala cu comunitatile reprezentate de toti episcopii, dar avand rolul de presedinte pentru facilitati umane administrative, culturale, inlesnite de centrul politic in care isi avea resedinta. Ultima decizie a luat-o totdeauna sinodul ecumenic ca reprezentant al tuturor Bisericilor locale, ca ma­nifestare a Bisericii Universale. Alt for suprem, in materie de invatatura si de oranduire canonica n-a existat in Biserica.

Episcopul Romei a putut detine o vreme o astfel de pozitie prezidiala in cadrul Bisericii Universale din imprejurari politice, la care s-a adaugat si prestigiul originii apostolice a scaunului sau. Din pacate, de la o vreme, tocmai ispita acestei pozitii l-a facut sa se abata de la adevar. Mai intai episcopul Romei trebuie sa paraseasca aceste abateri. De-abia dupa aceea se va putea lua in considerare problema recunoasterii lui din nou in rolul de presedinte al colegiului episcopal, tinandu-se seama de impor­tanta orasului sau de resedinta si de prestigiul apostolic al scaunului sau.

 
Parintele Dumitru Staniloae