Vechiul Testament in lumina Noului Testament

Vechiul Testament in lumina Noului Testament Mareste imaginea.


Vechiul Testament in lumina Noului Testament

Studiu de istorie comparata a religiilor

1. Vechiul Testament sta la temelia organizarii religioase a poporului evreu, pe care l-a ales Dumnezeu pentru a primi Revelatia divina prin Patriarhi si Profeti. Alegerea se refera la monoteism, fiindca numai in cadrele acestei conceptii religioase putea sa aiba loc "procesul de revelare a Fiintei si vointei divine".

Monoteismul religios, fata de religiile politeiste, se bucura de invataturile directe ale lui Dumnezeu. Unele reminiscente revelationale mai persistau si in religiile politeiste, dar erau inecate in mituri si legende, generate in decursul mileniilor. Se mai pastra simburele revelat al paradisului terestru (aetas aurea), anumite date despre caderea in pacat si chiar promisiunea unui Mantuitor, cu totul altfel conceput ca Unicul Mesia cel promis de Dumnezeu in paradis.

In Vechiul Testament domina astfel credinta intr-un singur Dumnezeu, desi Savaot, Domnul puterilor, este numit si Elohim, substantiv al Divinitatii la plural, glorificata intreit: Sfant, Sfant, Sfant este Domnul Savaot! Sfanta Treime era cuprinsa embrionar in Vechiul Testament, urmand a se dezvolta. Revelatia Vechiului Testament era deci in curs de dezvoltare si definitivare. Ea nu putea ramane pentru totdeauna in expectativa fagaduintei mesianice. Exista, astfel, o implinire a timpurilor, cand se implinesc si asteptarile mesianice. Imperiul roman ajunsese la apogeul puterii sale, cucerind toate popoarele din jurul Marii Mediterane, care devenise o mare nostrum. Hotarele fusesera desfiintate, limbile de circulatie erau greaca si latina, care devin limbi sacre, luand locul limbii ebraice sau aramaice in care a vorbit si Domnul nostru Iisus Hristos. "Sclavii devin purtatorii noii religii, nascuta in Tara Sfanta".

"Implinirea timpurilor" a fost o realitate istorica, fiindca de atunci nu s-a mai repetat o asemenea stare de lucruri. Crestinismul se poate raspandi, cuprinzand intreg Imperiul roman, cu toata oponenta adeptilor Vechiului Testament. Noua religie isi facea loc in constiintele adeptilor sai, asa dupa cum prevazuse divinul sau intemeietor. Domnul nostru Iisus Hristos nu S-a desprins de Vechiul Testament, nici, in general, de Sfintele Scripturi, pe care le invoca adeseori, ci a precizat: "Sa nu socotiti ca am venit sa stric Legea sau proorocii. Nu am venit sa stric, ci sa implinesc" (Matei 5, 17). In acest sens El da si exemple: "Auzit-ati ca s-a zis celor de demult: Sa nu ucizi, ca cine va ucide vinovat va fi judecatii; iar Eu zic voua, ca oricine se manie asupra fratelui in desert, vinovat va fi judecatii. Si cine va zice fratelui sau, netrebnicule, vinovat va fi sinedriului, iar cine va zice, nebunule, vinovat va fi de gheena focului" (Matei 5, 21-22).

Domnul Iisus se refera in mod clar la cei de demult, deci face distinctie intre invatatura veche si cea noua. El se referea la temelia doctrinara a Vechiului Testament, la Tablele Legii, pe care le punea intr-o lumina noua. Au urmat si alte exemple, pe care nu le mai insiram (Matei 5, 27-37).

Dintre ele mai alegem urmatorul: "Auzit-ati ca s-a zis: Ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Iar eu zic voua: Sa nu stati impotriva celui rau, ci, de te va lovi cineva peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt." (Matei 5, 38-39). In plina epoca de razbunare a sangelui prin sange, Domnul propovaduieste nonviolenta, mai mult chiar "iubirea vrajmasilor" (Matei 5, 44).

Revelatia Noului Testament mergea pe calea ei organica, fara a se indeparta de Vechiul Testament, dar completandu-l si definitivandu-l. Dupa asemenea precizari initiale, Domnul nostru Iisus Hristos si-a continuat invatatura Sa dumnezeiasca, punand temelia noii religii pe dragoste si realizand mantuirea obiectiva de pe Cruce, urmand ca fiecare credincios sa-si lucreze mantuirea sa subiectiva, dupa puterile sale proprii, prin credinta si fapte bune, fiind asistat de harul Duhului Sfant.

Valabilitatea Vechiului Testament cade si sub incidenta propovaduirilor Sfintilor Apostoli. Se cristalizeaza anumite atitudini de simplificare si de continuare doctrinala, nicidecum ceremoniala sau sacrificiala hic et nunc, adica asa cum fusesera practicate odinioara. Asemenea observante, imperioase altadata, nu mai sunt sustinute nici de adeptii religiosi ai Testamentului Vechi, fie cei care apartin religiei poporului ales, fie de cei care au intemeiat diferite confesiuni protestante. Ele nu-si mai au locul in lumea moderna, nici nu mai pot face discriminari intre bogatii care aduceau sacrificii opulente si saracii care abia-si tineau viata si nu puteau corespunde pretentiilor indiscutabile ale levitilor si arhiereilor de la templul din Ierusalim.

Oponenta dintre Vechiul Testament si Noul Testament este falsa. Nu exista nici o dusmanie in cadrele Sfintelor Scripturi, fie ca apartin Vechiului Testament, fie ca apartin Noului Testament. Este numai o evolutie de la imprecisul doctrinar spre precisul doctrinar. Este vorba de o dezvoltare a Revelatiei divine si de o implinire a sa in timpul mesianic.

Disensiunile si oponentele sunt cautate de cei care nu cunosc sau nu vor sa cunoasca dezvoltarea doctrinara a religiei crestine. O religie nu poate ramane pe loc, desprinzandu-se de viata. Religia adevarata merge impreuna cu credinciosii si corespunde nevoilor lor duhovnicesti, altcum nu-si indeplineste misiunea sa. A ramane fidel unui trecut glorios, dar depasit, pastrat ca in chihlimbar, nu este un semn de bun augur pentru o religie care mai vrea sa faca o etalare de valori fata de crestinism. Urmeaza insa si alte dovezi si valori crestine care autentifica noutatea doctrinara a Noului Testament.

2. Poporul Vechiului Testament, reprezentat prin batranii poporului, arhiereii si carturarii, fariseii si sadueheii au respins Noul Testament. Conceptia lor despre Mesia se schimbase. In timpul propovaduirii Domnului nostru Iisus Hristos, Tara Sfanta era supusa Romei, ca toate tarile din jurul Marii Mediterane. Supunerea era formala. Revoltele evreilor sunt cunoscute pana la Roma. Mai primejdiosi erau sicarii din Galileea, de unde era si Domnul nostru Iisus Hristos si unii dintre ucenicii Sai.

Mesia cel prezis de prooroci, avand sarcina mantuirii, se transformase, in conceptia contemporana vietii Domnului, intr-un cuceritor. Continutul mesianic devenise militar dintr-unul religios eminamente. Aici sta explicatia desprinderii poporului ales de Iisus Hristos. Este semnificativ faptul ca in timpul procesului, cand Pilat din Pont propune o alegere intre Iisus Hristos si Baraba, un revoltat si un ucigas de negustori si ostasi romani, poporul alege pe Baraba.

Este ceva care se mentine in conformatia celor care il repudiaza pe Iisus Hristos. El nu corespunde unui ideal de viata contemporan, El nu se ridica impotriva Imperiului roman, cu toate capcanele care i le pun fariseii, irodianii si spionii romanilor. Pilat din Pont era lamurit ca Iisus Hristos nu urmarea uzurparea stapanirii romane. Intervin insa, din cauza starii juridice, arhiereii Ana si Caiafa, si cer rastignirea lui Iisus Hristos. Ei nu mai aveau dreptul lapidarii si au cerut din partea lui Pilat, un procurator timorat, sa-si exercite "jus gladii", adica condamnarea la moartea infamanta pe cruce.

3. Ceea ce a urmat dupa rastignirea Domnului nostru Iisus Hristos apartine istoriei religiilor. Se poate constata cum se dezvolta o religie, desprinsa de ultimul ei mare Profet, de ultimul sau mare doctrinar, Domnul nostru Iisus Hristos. Iisus Hristos a fost negat ca adevaratul Mesia, ramanand expectativa venirii unui alt Mesia, conform cu vederile si sustinerile adeptilor Vechiului Testament. Ei vad si acum un Mesia inutil si inacceptabil. S-ar putea ca el sa nasca o alta religie, dupa sustinerile lor, dar "burdufurile vremii" au plesnit.

Problemele religioase nu mai apartin trecutului, asa cum doresc unii dintre reprezentantii religiilor, ci apartin prezentului si implica anumite atitudini, impuse de viata si de mersul inainte al culturii si progresului.

Putin mai intereseaza astazi ceea ce au crezut unii reprezentanti religiosi ai unui timp revolut, fiindca vremurile au impus intoarcerea religiilor cu fata la problemele actuale ale omenirii: pace, dezarmare, intelegere, precum si lupta impotriva sinuciderii atomice a omenirii.

Considerate prin prisma acestor deziderate imperioase ale timpului nostru, problemele doctrinare trebuie sa faca loc problemelor de viata, fiindca fara viata nu se poate lucra nici mantuirea subiectiva, iar moartea atomica ar lipsi intreaga omenire, nu numai crestina, de implinirea datoriilor pe care le are, nu numai din punct de vedere religios, ci si pentru progres, bunastare si fericire.

Revelatia Noului Testament are o deosebita actualitate in momentul de fata. Ea este structural impotriva mortii atomice. Revelatia divina a Testamentului Nou se intemeiaza pe viata adeptilor sai; ea nu este deschisa altei Revelatii, nici unui altui Mesia. Ea cuprinde principii satisfacatoare pentru a asigura fericirea credinciosilor sai.

Refuzul Revelatiei Testamentului Nou este o imensa greseala, cand nu are in vedere dezvoltarea organica doctrinara. Mai intai de toate inseamna a nu recunoaste implinirea Revelatiei divine prin Domnul nostru Iisus Hristos.

Este adeseori folosita incomplet legenda regelui Osroes, care a convocat la curtea sa trei reprezentanti ai religiilor: ebraica, mahomedana si crestina, dorind sa afle care este religia adevarata, pentru a i se inchina. Din convorbirile avute cu acest prilej s-a constatat ca mohomedanii si crestinii respecta Biblia, asa ca rabinii au declarat ca religia lor ar avea dreptate. Dar si-a ridicat cuvantul un oarecare schimnic, Doroftei, spunand cu glas inalt: "Biblia nu se sfarseste cu Testamentul Vechi, ci se continua cu Testamentul Nou!" Si regele Osroes a socotit ca este mai bine sa citeasca Evangheliile si apoi s-a increstinat.

Ramanerea unei religii numai pe temelia Testamentului Vechi este egala cu renuntarea la o parte din tezaurul Revelatiei divine, care este alcatuit din doctrina si morala ambelor Testamente, deci si ale Testamentului Nou. Testamentul Nou a fost contestat, pe nedrept, ca purtator si cuprinzator al Revelatiei divine, dar si Testamentul Vechi poate fi contestat, la randul sau, ca detinator al Revelatiei divine neimplinite. Abia prin Domnul nostru Iisus Hristos, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul (Apocalipsa 12, 13), se implinesc Legea si profetii, iar implinirea este in continuare organica.

4. Problema atitudinii crestinismului fata de religia Vechiului Testament a trecut prin diferite stadii, cele mai multe fara rezolvari corecte. Oglinda timpului ne este martora pentru toate exagerarile si dintr-o parte si dintr-alta. Testamentul Nou a incercat sa aiba suprematia asupra Testamentului Vechi. Incercarile sunt incepute indata dupa Invierea Domnului nostru Iisus Hristos si sunt continuate in diferite feluri pana in ziua de astazi.

O dominatie doctrinara este imposibil de acceptat prin sila si desfiintare. Fiecare ins are dreptul la libera determinare religioasa, iar violentarea sa nu are decat un efect contrar. Un litigiu adevarat intre Testamentul Vechi si Testamentul Nou n-a existat in mod organizat doctrinar. Ceea ce s-a scris in acest sens apartine unui timp revolut. Nu s-au acreditat nici atitudinile inchizitoriale, progromurile, lagarele de exterminare, pentru desfintarea unei religii si a unui popor, prin genocid si religiocid, dupa cum nu sunt recomandabile nici razbunarile si revansele. De fapt, Sfanta Scriptura spune ca razbunarea este a Domnului!

Nu se mai poate vorbi despre o dezvoltare a "razbunarii", pe temeiul unor vorbe, spuse in timpul procesului Domnului nostru Iisus Hristos. Cei care si-au luat asupra lor osanda Domnului nu mai sunt responsabili actual, deci nici urmasii lor nu mai sunt responsabili, fiindca ei au disparut din istorie. Nu mai sunt astazi urmasi ai celor care au strigat: "Si raspunzand tot poporul, a zis: Sangele lui asupra noastra si asupra copiilor nostri" (Matei 27, 25). Acesti fanatici trebuie sa ne dea totdeauna de gandit. Nimeni nu-si poate lua asupra sa razbunarea sangelui, legea talionului, asupra inutilitatii careia a insistat Insusi Domnul nostru Iisus Hristos. De fapt, ea nu s-a putut implini in timp, fiindca valabilitatea ei in religia crestina a cazut in desuetudine, char daca alti fanatici vor flutura aceasta amenintare deasupra capetelor nevinovatilor. Legea talionului a fost folosita pana la venirea Domnului Iisus Hristos, iar El a desfiintat-o pentru totdeauna.

5. Piatra de hotar, care desparte cele doua Testamente este realizarea profetiilor mesianice in persoana Domnului nostru Iisus Hristos. El desparte doua Testamente si doua lumi: lumea Vechiului Testament, care ramane intr-o zadarnica asteptare a unui alt Mesia, si lumea Noului Testament, care se inchina adevaratului Mesia, corespunzand in amanunt tuturor profetiilor, incepand cu promisiunea unui Mantuitor, facuta in paradis, pastrata de-a lungul mileniilor si mereu innoita de Patriarhi si Profeti, pana la ultimul si cel mai mare profet Sfantul Ioan Botezatorul.

In Vechiul Testament, Dumnezeu-Tatal a invatat si a pastrat flacara nestinsa a asteptarilor; in Noul Testament, Dumnezeu-Fiul Se intrupeaza pentru mantuirea noastra, iar dupa Inaltarea Sa la ceruri urmeaza in aceeasi slujire doctrinara Mangaietorul, Duhul adevarului, a treia persoana a Sfintei Treimi.

Religia poporului ales, respingandu-L pe Iisus Hristos a fost vaduvita de elementul principal: implinirea profetiilor mesianice. Fervoarea religioasa a tuturor secolelor, personalitatea miraculoasa care incalzea imaginatia marilor vizionari, izvorul tuturor asteptarilor infrigurate s-au desprins de Mesia cel adevarat si au ramas intr-o asteptare lipsita de obiect, asa cum ramane crisalida dupa ce fluturele miraculos a zburat.

Mesia insa a venit la implinirea timpurilor. Secole de asteptare contribuisera la schimbarea imaginii celui asteptat pana la nerecunoastere. Poporul nu mai astepta un om bland, modest ca oricare si nascut intr-un sat obscur, ci astepta un razboinic, un mare cuceritor, un erou aspru, martial, in platosa si zale insangerate, un fel de Goliat national in stare sa scuture jugul stapanirii romane si sa inlature jignirile permanente aduse religiozitatii lor de chipurile cioplite si de semnele divine ale imparatului.

Dar surpriza a fost si mai mare cand Domnul Iisus Hristos predica adevaruri care lovesc in interese sedimentate de secole si milenii. El invata libertate pentru tot omul si lumea era insa in sclavie. El cere fratietate si inca aristocratii vremii nu intelegeau sa se coboare langa cersetorii care adunau spice de pe ogoare. El propaga egalitatea intre semintii, varste, bogati si saraci, impartirea averilor, ingrijirea orfanilor si vaduvelor, punand la temelia existentei munca, cand inca traditiile erau pastrate cu tenacitate.

Mai mult: acest Iisus se insoteste cu pescarii si taranii acelei tari, se intereseaza de pacatosi si de bolnavi, cantitati neglijabile, nu de bogatii si rasfatatii vietii, de carturarii, fariseii si saducheii vremii. El pare mai degraba un ratacitor, mereu pe drumuri, desi are puteri minunate si face minuni si protetii. Moartea lui Iisus pe Cruce, spre a-si implini invatatura, mareste cderuta spirituala si a celor care-L urmau. Sub presiunea mai marilor poporului, multimile se desprind de Mesia cel adevarat si pastreaza, nealterata, icoana unui Mesia cuceritor.

Pentru marea majoritate a poporului ales, persoana lui Iisus este persoana unui om simplu, a unui revoltat impotriva legilor sociale, cel mult icoana unui inspirat dintre care aeest popor a dat atatia lumii, dar nimic mai mult. Afirmatia ca este Fiul lui Dumnezeu a fost pedepsita cu moartea, la vremea Sa, fiindca asa erau moravurile epocii.

S-a produs astfel unul dintre cele mai stranii fenomene dintre cate le cunoaste istoria religiilor. Un popor da nastere, in imprejurari supranaturale, unei personalitati de-o unica vigoare morala, cu insusiri exceptionale, cu o invatatura clar si temeinic inchegata. Acest om cucereste intreaga lume antica, duce faima poporului pana la antipozi, raspandeste obiceiurile si toponimia tarii Sale pretutindeni, din persoanele ilustre ale neamului face persoane populare cu numele pe toate buzele, iar poporul respectiv, care L-a daruit lumii, Ii este ostil. Nu a existat alta propaganda mai sustinuta decat aceea care a facut-o poporului ales aceasta nobila si sublima figura de autentic iudeu, pentru ca El insusi sa recolteze dispretul si ura.

S-au mentinut deci, prin inertie, pana in actualitate, aceste atitudini fata de Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru credinciosi este Dumnezeu adevarat si om adevarat. Mahomedanii sunt mai concilianti in aceasta privinta, recunoscand ca Iisus Hristos este un profet adevarat, punandu-L in rang cu profetul lor Mahomed.

Cartile Noului Testament cuprind comori de gandire si simtire specific orientale, nume de profeti si patriarhi, precum si realitati universal umane. Actualitatea incepe a privi cu alti ochi aceste capodopere ale umanitatii. De multa vreme, Sfintele Scripturi ale Noului Testament sunt traduse si interpretate de comentatori savanti iudei, ca Martin Buber si Franz Rosenzweig, care au intreprins traducerea Bibliei in 20 de volume.

De la intransigenta filozofului Maimonides, considerat cel mai lucid spirit iudaic, care denigra realitatile crestine, si pana la actualitatea unor studii de reala valoare religioasa si filozofica s-a scurs multa vreme, oferind posibilitati de apropiere si cunoastere din ambele parti.

Crestinii ortodocsi au avut totdeauna o atitudine ecumenista fata de celelalte religii, inclusiv religia poporului ales, iar Roma initiaza, in frunte cu Papa Ioan Paul II, o apropiere si o intelegere, participand la slujbe religioase in sinagogile din orasul etern, unde reprezentantii acestui popor erau prezenti inca din vremea cezarilor. Principiile religioase ale Galileeanului ii preocupa de multa vreme si pe reprezentantii autorizati ai acestui popor, in lupta comuna de salvgardare a pacii. Mai multe voci recunosc progresul religios incontestabil realizat de religia Teslarului din Nazaret.

Reprezentantii religiei crestine si-au dat seama de gravele erori pe care le pot cauza obscurantismul, bigotismul si fanatismul. Ei intorc fete pline de intelegere fata de religia Vechiului Testament. Tot asa si reprezentantii poporului ales s-au desprins de multa vreme de separatismul monoteist.

Cazuri de excomunicare, ca aceea a marelui filozof Baruch Spinoza, creatorul operei Ethica ordine geometrico demonstrata, nu se vor mai repeta. Permanent amenintat, poporul ales are nevoie de asistenta tuturor popoarelor crestine care trebuie sa puna in practica marea porunca a dragostei, fara de care nu exista nici mantuire.

6. Un eveniment de-o unicitate singulara, cu repercusiuni ample si asupra religiei, a fost raspindirea poporului ales pe suprafata intregului glob. Imperiul roman, colosul care inghitise atatea popoare antice, ia masurile cele mai aspre impotriva unui popor mic si viteaz, care-si apara libertatile tocmai la extremitatile rasaritene. Este un caz de singulara salbaticie, egala cu genocidul, in istorie. Masurile sangeroase romane nu s-au mai redus la crucificari, ci au trecut la nimicirea poporului.

Pana la ce exasperare trebuie sa fi ajuns cuceritorul de pe Tibru, daca a fost in stare sa distruga templul lui Solomon din Ierusalim si sa goneasca poporul din tara in diaspora! Imperialii de la Roma preferau un tinut vast, golit de populatie, decat amenintat necontenit de flacarile rosii ale luptei pentru libertate. Dupa ce au ucis pe toti conducatorii poporului care rezista eroic, ca pe acel Fiu al Stelei, renumitul Bar Cochba, dupa ce au daramat templul cel sfant, pradandu-i comorile, poporul ales a fost dezradacinat din locurile sale natale si tarat in captivitate, in toate unghiurile Imperiului roman.

Raspandirea acestui popor insa nu incepe de la diaspora imparatului Titus, ci cu mult inainte. Centrele insemnate ale lumii antice, ca Alexandria Septuagintei, Roma cezarilor, Atena Areopagitului, Efesul Dianei, Bizantul bazileilor cunosc spiritul intreprind al acestui popor, religia lui, cultura lui multimilenara, cu mult inainte de nasterea Domnului nostru Iisus Hristos. In masa insa exodul a inceput pe vremea imparatului Titus si a luat sfarsit abia dupa al doilea razboi mondial, cand poporul ales s-a intors acasa, in Eretz Israil.

Poporul ales a pus de atunci in practica psihologia dezradacinatului si a pribegiei (galus sau galut). Obisnuindu-se sa traiasca alaturi de cele mai diferite popoare, mai ales crestine, acest popor si-a legat destinul de ele, contribuind la cultura lor si dovedindu-si marile calitati chiar in restristea instrainarii lui de tara.

Intre meridionalii Italiei, Spaniei si Frantei s-a simtit ca un popor meridional; s-a aclimatizat sub ceturile Nordului sumbru; s-a asezat intre popoarele monarhiei austro-ungare; a vietuit sub fumurile si ceturile Londrei, cum si-n imperiul tarist. O acomodare seculara eu oamenii si cu solul a conturat un popor unic perfect distinct intre celelalte popoare, desi nu avea o tara proprie.

Poporul ales a devenit astfel dintr-un popor al unei tari un popor al lumii. A vorbit toate limbile pamantului; a experimentat toate ipostazele in care poate ajunge un om. Si-a pierdut adeseori tot ce putea pierde, pana si portul, pana si limba, dar fiinta sa de neam nu si-a pierdut-o niciodata.

Desprins de glie, poporul ales s-a legat de alta glie; cu templul ridicat de Solomon daramat, religia sa nu mai avea un centru spiritual undeva, ci si l-a interiorizat. Fara tara, si-a indreptat toata luarea aminte asupra existentei sale, ca neam, pe care a cautat sa nu si-o compromita. Individualizarea distincta din tot acest timp a poporului ales, considerata ca un miracol istoric, isi are explicatia sa. In alte conditii, el s-ar fi asimilat si ar fi disparut din istorie ca atatea alte popoare.

Poporul care avea o religie monoteista multimilenara nu putea fi convertit ca un popor barbar oarecare. O porunca a separarii de celelalte popoare politeiste, mostenita din epoca electiunii divine, cand poporul ales ar fi fost amenintat cu desfiintarea daca se contopea cu popoarele din jur si cu compromiterea iconomiei divine, ii mentine individualitatea proprie. Acest popor a trait intre toate popoarele lumii dar nu si-a pierdut etnicitatea sa specifica transformandu-se intr-un alt popor.

Istoria a cunoscut si alte transmutari de populatie, facute cu sila sau prin navala altora, dar din cei mai multi urmasi ai acelor neamuri nu a ramas decat numele; ele au pierit in masa celorlalte popoare. Si fenomenul dezradacinarii si raspandirii nu a avut caracterul universalitatii, ca la poporul ales.

Popoarele migratoare dislocau zeci de popoare din fagasurile lor si le raspandeau prin toate colturile Europei, dar din ele cate isi mai pastrau fiinta lor ca neam? Mic la numar si imprastiat, forta sa a fost inmiita, deoarece se cladea pe rezistenta spirituala religioasa. Desi n-a fost scutit de neplacerile inerente ale diasporei, acest popor a adus cele mai sangeroase sacrificii, atunci cand s-au dezlantuit salbaticiile progromurilor si exterminarea in lagarele fasciste.

7. Evolutia religioasa a poporului ales, dupa raspandirea religiei crestine la toate popoarele antice, este deosebit de semnificativa, intrucat ea ne arata cum a existat Testamentul Vechi fara implinirea sa cu Testamentul Nou. Religia crestina s-a desprins si ea din hotarele separatiste ale Tarii Sfinte si s-a raspandit la toate popoarele, primind caracteristicile sale temporale si spatiale. Ea a devenit o religie universala, transportand nu numai invatatura Domnului nostru Iisus Hristos, dar si ceea ce s-a pastrat din Testamentul Vechi, adica mai ales partea doctrinara.

Randuielile ceremoniale, cultul, sacrificiile, datinele si obiceiurile apartin antichitatilor religioase. Dezvoltarea religioasa a poporului ales, dupa nasterea religiei crestine, este cuprinsa in Talmud.

In diaspora, spiritualitatea religioasa a poporului ales s-a aflat la o raspantie. Vechiul Testament rodise doctrina mantuitoare a Noului Testament, care era o continuare organica a sa. Raspanditi in mijlocul celorlalte popoare, religia poporului ales ramane distincta fata de crestinism si de mahomedanism, precum si de celelalte religii ale lumii. Litera Vechiului Testament insa nu mai era vie ca in Tara Sfanta. Din contra, ea era adeseori o povara, din cauza observarii unor practici religioase care nu mai erau posibile. Genialul spirit de acomodare al acestui popor, precum si neaderenta la orice proces de asimilare, chiar si atunci cand s-a utilizat forta in numele blandului Iisus Hristos, in timpul persecutiilor maure si iudaice din Spania, puse la cale de inchizitia iezuita, l-au pastrat intact si nealterat, dar au impus anumite precizari si talmaciri doctrinare. Astfel a inceput si dezvoltarea doctrinara a religiei Vechiului Testament.

Poporul Vechiului Testament dovedise inca inainte de diaspora ca poate da nastere unor spirite luminate care pot asimila cultura straina, fara a se asimila ele insele. Sunt binecunoscute astfel cazurile tipice ale filozofului si istoricului Filon de Alexandria si rabinilor Samai, Hillel si Gamaliei. Dupa transportarea poporului ales la carele cuceritorilor romani in intreg imperiul, s-a pus problema existentei sale. Procesul acesta spiritual de rezistenta intr-o lume ostila se vadeste lamurit in cartea Talmudului, care inseamna invatatura subiectiva sau obiectiva.

Poporul ales, ca de atatea ori in istorie, dovedeste o vitalitate spirituala uimitoare de acomodare si de pastrare a principiilor sale religioase. Religia sa devine inima rezistentei acestui popor in fata vicisitudinilor istorice care s-au abatut asupra lui. Pozitiile doctrinare sunt binecunoscute. Dar daca Testamentul Nou s-a bucurat de Revelatia divina si implinirea sa prin invatatura si faptele Domnului nostru Iisus Hristos, Talmudul este creatia marilor invatati si rabini ai poporului ales. El continua dezvoltarea doctrinara a Vechiului Testament, dar nu aduce o revelatie noua. Ramanand strict Vechiului Tesitament, religia poporului ales se desprinde definitiv de religia crestina, fiindca nu este insusita Revelatia divina primita prin Domnul nostru Iisus Hristos, iar mesianitatea Sa nu este recunoscuta.

Ca o consecinta logica, procesul de europenizare a religiei crestine, dezvoltarea sa prin Sfintele Sinoade ecumenice, invatatura Sfintilor Parinti, precum si intreaga Sfanta Traditie, deci doctrina, cultul si morala crestine sunt ignorate. Se observa deci, pe de o parte, extraordinara vitalitate a noii religii crestine, iar pe de alta parte pastrarea traditionala numai a Vechiului Testament, fara nici o deschidere fata de elementele religioase ale Noului Testament. Poporul ales isi pastreaza individualitatea sa proprie, iar in comunitatea celorlalte popoare vine cu ele in atingere numai prin relatii sociale, nicidecum religioase.

Orice elemente religioase, practicate de alte popoare, nu mai intra in sfera preocuparilor acestui popor, puntile de contact intre religia crestina, iesita din hotarele Tarii Sfinte, sunt evitate. Exilul istoric al acestui popor se conjuga si cu exil religios total. Incepand cu secolul al III-lea, cu marele rabbi talmudist Ehuda Hanasi, si pana in secolul al V-lea, Talmudul se contureaza doctrinar, dar el nu se definitiveaza nici astazi, fiind necontenit in efervescenta, prin comentarea lui de catre soferimii mondiali.

Talmudul cuprinde un vast material doctrinar teoretic si practic in cele doua subdiviziuni ale sale: Misna si Ghemara. Dupa cum se depozitau interpretarile noi la Tara, pe care le determina viata noua din diaspora, tot asa se inchegau scrierile noi care aveau sa alcatuiasca Talmudul.

Mai intai a aparut, astfel, Midrasul, apoi Haktcaot, iar mai apoi Agadotul. Lanturi nesfarsite de interpretari la Tora, trecute prin prizma vietii in exil, urmeaza unele dupa altele. Vechile specializari exegetice si masoretice renasc in interpretarile talmudice. Cele trei colectii alcatuiesc Misna, dar nu se termina, caci alte explicari sunt necesare, mergand in rand cu viata, si noi adaosuri formeaza partea a doua a Talmudului, numita Ghemara.

Afluente din stravechiul Ur, din clasica Alexandria elenista, din anticul Babilon se intilnesc pe paginile aceleiasi lucrari colective, care colationeaza spiritul universal al acestui popor nemuritor. O adevarata Kabala ia nastere, necunoscuta lumii din jur, care devine legea de capatii a comunitatii Kahalul, izolata de comunitatea crestina.

Talmudul a devenit, astfel, o lege de existenta a comunitatii. Numai asa acest proces de mentinere universala a poporului ales este explicat in resorturile sale cele mai intime. Valoarea spirituala a Talmudului pentru poporul ales este imensa. Talmudul propaga credinta monoteista in Iahve, mentinand religia poporului ales intacta.

Vechiul Testament are o continuitate organica in Talmud. Interpretarea lui devine necesara si pentru crestini, spre a vedea dezvoltarea religioasa a acestui popor fata de diferitele religii din lume, fiind o manifestare geniala in felul ei.

Talmudul cuprinde precepte morale si sociale superioare, care individualizeaza pretutindeni comunitatea, ca viata sociala si morala. Morala casnica familiala si comportarea sociala comunitara ale acestui popor superior fac si astazi obiectul de admiratie al celorlalte popoare conlocuitoare.

Talmudul a devenit astfel, prin raspandirea sa universala si importanta sa doctrinara, una dintre cartile de capatii ale poporului ales. In consecinta, Talmudul are si o importanta culturala neegalata pentru acest popor. El trebuie invatat de toata lumea in scoli speciale (heidere), conduse de rabini. Valoarea lui pedagogica este unica. Cui i se datoreaza pleiada de invatati, creati la lumina interpretarilor scripturistice. Operele lor sunt numeroase. Totusi, nici o opera, in afara Talmudului, nu a avut importanta acestuia, fie ea creata de marii rabini geniali Moise Maimonides, Iosif Quaro, de marii filozofi Henri Bergson si Hermann Cohen ori de marii savanti Albert Einstein sau Hersehell, precum si de marii scriitori Stefan Zweig, Thomas si Heinrich Mann, Lion Feuchtwanger etc.

Spiritualitatea europeana a avut diferite atitudini fata de Talmud, legate de imprejurarile istorice si de diferite persoane care s-au ocupat de el. Primii admiratori ai importantei Talmudului si a locurilor mai interesante, explicabile in comentariile Misnei, au fost unii prozeliti.

Pana in secolul al VI-lea, Talmudul circula liber in Imperiul bizantin, iscand dispute interesante, ca aceea a limbii in care trebuie citita Sfanta Scriptura: ebraica, greaca sau latina. Abia in secolul al XIII-lea, in urma unei dispute intre un rabbi botezat si altul nebotezat, un Talmud este ars de fanaticii inchizitiei intr-o piata publica a Parisului.

Dupa polemica dintre iudeul prozelit Nicolae Dunin si rabbi Jehiel si excomunicarea acestuia, intervine si papa Grigorie al IX-lea, care opreste circulatia Talmudului printr-o bula papala. Ca intotdeauna, fanatismul inchizitorial si-a spus cuvantul, oprind cunoasterea religioasa a dezvoltarii poporului ales.

Un subiectivism exagerat manifesta prozelitul Johann Pfefferkorn. Marele Reuchlin se aliaza si ia parte la dispute, tiparind o editie ebraica a Psalmilor, in 1512. Urmeaza si excese, iar la Kamenetz Podollsk se incing discutii, alimentate de savantii rabini din Galitia. In 1550, Talmudul este pus la index de Biserica Romei, pentru ca in 1986 papa Ioan Paul al II-lea sa participe la serviciile religioase din sinagoga cea mare din acelasi oras.

Spiritul de larga teleranta al Bisericii crestine a fost umbrit, astfel, in anumite epoci si de anumite manifestari inchizitoriale de fanatism si de obscurantism. Ca de obicei se negau orice valori culturale Talmudului, desi a fost introdus ca obiect de studiu in Universitate de V. T. Teuchlin.

Spiritul ecumenist, dominant in zilele noastre, elimina astfel de atitudini in contradictie cu invatatura Domnului nostru Iisus Hristos si cu marile imperative ale Bisericilor crestine. A fost necesara o limpezire a invataturii crestine fata de celelalte religii si instaurarea unui climat de colaborare si de intelegere, pentru rezolvarea marilor probleme care confrunta omenirea actuala, lamurindu-se implicit si chestiunile doctrinare.

Talmudul ca si Coranul mahomedan vadesc geniul unor religii stravechi si geniul unor popoare in rezolvarea conceptiilor religioase, dupa specificul lor si in cadrele hic et nunc ale istoriei. Talmudul a trecut prin multe prefaceri, totusi legea sa vitala a ramas intacta, iar principiile sale doctrinare si morale individualizeaza religios un popor. Deschiderea sa religioasa actuala, dupa infricosatoarele suferinte din timpul celui de-al doilea razboi mondial, se face din ce in ce mai simtita si pentru unii crestini, din ce in ce mai constienti, prin fraternizare deplina.

Talmudismul cunoaste si el diferite ramificari si scoli, precum ortodoxismul askenaz din Galitia, curentul sefard din Spania, neologii din America, dar si din Caransebes sau liberalii din tarile Apusului: Germania, Franta, Anglia, Belgia etc. Inchiderea poporului ales intre zidurile doctrinare ale Talmudului nu se mai mentine astazi.

Mentalitatile religioase ale tuturor popoarelor au devenit, pe parcursul marilor incercari prin care a trecut omenirea, mai comprehensive, schimbandu-se radical mai ales in privinta relatiilor interreligioase, a intelegerii reciproce si a colaborarii, eliminandu-se tensiunile seculare si cautandu-se elemente de contact si de apropiere, nu de disensiune si de sterile confruntari teologale.

O eliberare deplina de prejudecati religioase, iscate adiaforic in mersul victorios al omenirii spre o viata buna si fericita, grabeste cu un ceas mai devreme realizarea eforturilor pentru stabilirea pacii si inlaturarea altor cumplite incercari prin care au trecut credinciosii tuturor religilor si care nu trebuie sa se mai repete niciodata.

Antisemitismul a fost examenul cel mai dureros si mai imfamant pe care l-a dat omenirea secolului al XX-lea. Exaltarea instinctelor, exaltare salbatica, promovata de statul national-socialist al lui Hitler, indemnul la asuprirea semenului, in contradictie cu intreaga invatatura a Domnului nostru Iisus Hristos, instigarea la ucidere si genocid, organizarea lagarelor de exterminare in masa in camerele de gazare sunt ultimele dovezi de primitivitate umana si de intoarcere la barbarie, care au fost stavilite.

Cu atat mai condamnabil este antisemitismul cand este practicat in numele Domnului nostru Iisus Hristos de inconstienti si criminali care nu cunosc nici invatatura crestina, nici invatatura poporului ales in diaspora. Aberatiile fanatice, in paroxismul lor paranoic, au uitat ca Domnul nostru Iisus Hristos a oprit violenta de orice natura.

Ura religioasa, dublata de cea nationalista, impotriva poporului ales, pastrandu-si pentru totdeauna acest titlu in istorie, sunt aberatii de la legile umanitatii si monstruozitati doctrinare, cand sunt practicate in numele Domnului nostru Iisus Hristos. Poporul ales este un popor eare si-a castigat simpatia intregii umanitati, un popor stand ca un permanent avertisment impotriva oricaror tendinte neofasciste.

8. Biserica Ortodoxa Romana n-a practicat niciodata prozelitismul. Adeptii Testamentului Vechi au avut si au deplina libertate de manifestare pe teritoriul de astazi al Republicii Socialiste Romania. N-au existat ingerinte religioase din partea Bisericii Ortodoxe Romane.

Biserica Ortodoxa Romana nu aproba nici prozelitismul altor religii si confesiuni. Libertatea de autodeterminare religioasa este respectata, dupa principiile Testamentului Nou, care stau la temelia credintei noastre. Cei care n-au continuarea doctrinara a Testamentului Nou, precum si Revelatia divina definitivata prin Domnul nostru Iisus Hristos, sunt supusi de la sine unei confruntari cu adevarul Testamentului Nou, fara tensiuni si dispute teologale, ci in spirit ecumenist.

Este imposibil ca sa nu se recunoasca minunatele principii propovaduite de Domnul nostru Iisus Hristos, divina Sa comprehensiune pentru problemele umane de totdeauna. El a propovaduit pacea fara alte rezerve mintale, ceea ce ar trebui realizat in momentul de fata.

Poporul ales este un martor al acestei stari de lucruri. Razboiul duce la exterminare, de asta data nu numai a poporului ales ci si a intregii omeniri. O intoarcere spre Testamentul Vechi sau o inaintare spre Testamentul Nou apartin viitorului. Comorile de mantuire nu sunt apanajul disputelor teologice, ci apartin Revelatiei divine, care si-a spus ultimul cuvant prin Domnul nostru Iisus Hristos. Testamentul Vechi a ramas doar o etapa in crestinism pentru dezvoltarea si definitivarea sa.

pr. prof. dr. Petru Rezus

12 Iulie 2012

Vizualizari: 17710

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE