Enipostazierea

Enipostazierea Mareste imaginea.

Enipostazierea firii umane de catre Fiul lui Dumnezeu

"Imparatul Cerurilor, pentru iubirea de oameni pe pamant S-a aratat si cu oamenii a petrecut, ca din Fecioara curata trup luand si dintr-insa iesind cu luarea, unul este Fiul, indoit in fire, dar nu in fete. Pentru aceasta, propovaduindu-L Dumnezeu desavarsit si om desavarsit, cu adevarat marturisim pe Hristos, Dumnezeul nostru." (Stihire la Vecernia de sambata seara, glas 8, Octoih)

"Fiind Dumnezeu desavarsit, se face om desavarsit si savarseste cea mai mare noutate din toate noutatile, singurul lucru nou sub soare, prin care se arata puterea infinita a lui Dumnezeu." (Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, Cartea III, Capitolul 1)

I. Introducere

Intr-una dintre scrierile sale, Parintele Sofronie Saharov spune urmatoarele: "Trei lucruri nu inteleg: o credinta adogmatica, un crestinism nebisericesc si un crestinism fara nevointa. Si acestea trei: Biserica, dogma si nevointa ascetica sunt pentru mine un singur tot al vietii."

Apare intrebarea: Ce finalitate poate avea credinta unui om care nu stie in ce crede? Sau altfel spus: Cum poate vreun om sa spuna ca el crede, daca nu stie exact in ce crede? Iar despre o credinta adogmatica nu s-a vorbit vreodata printre crestini; prin urmare, o credinta este obligata prin insasi definitia ei la a fi dogmatica.

Despre importanta intelegerii corecte a dogmelor ne spune insusi Sfantul Apostol Petru, atunci cand atrage atentia asupra adancimilor pe care le cuprinde Sfanta Scriptura, zicand despre scrierile Marelui Pavel: "In toate epistolele sale, in care sunt unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte scripturi, spre a lor pierzare." (2 Petru 3, 16)

Necunoasterea corecta a dogmelor duce la erezii, dupa cum s-a vazut in decursul secolelor primare, si dupa cum se vede inca si astazi. Am spus "necunoasterea" si nu "neintelegerea" dogmelor, pentru faptul ca dogmele sunt primite numai prin credinta, si nu prin minte sau ratiune. Ratiunea merge pana la un anumit punct pe calea intelegerii, de acolo inainte avand acces numai prin credinta.

Daca omul nu ar fi dat frau liber curiozitatii de a cerceta Tainele cele de napatruns ale lui Dumnezeu si daca ratiunea cu ar fi fost cuprinsa de mandria priceperii a tot ce ii iese in cale, nesfarsitele discursuri polemice si Sinoadele Bisericii nici nu ar fi avut loc, fiecare credincios intelegand si acceptand prin credinta cele necesare mantuirii.

Sinodul al IV-lea Ecumenic (Calcedon, 451)

Sfintii Parinti au parasit tacerea si eu reactionat, spre apararea dreptei invataturi de credinta, oridecateori a fost cazul. Astfel, orice noua erezie atragea dupa ea un intreg lant de pareri, formulari, scrieri si intalniri ale membrilor Bisericii, cu scopul de a lamuri si intari credinta cea adevarata.

Sinodul al IV-lea Ecumenic este inca un punct fierbinte in lumea crestina. Incercand sa rezumam intr-o singura fraza situatia convingerilor si marturisilor existente in acea vreme, putem spune astfel: "ortodocsii admiteau in Hristos doua firi, dar un singur ipostas; nestorienii sustineau doua firi si doua ipostasuri in Hristos; monofizitii militau pentru o fire si pentru un ipostas." Spuneam ca este inca ceva actual deoarece mai exista si azi Biserici Necalcedoniene si oameni ce nu cred cu adevarat ca Hristos este Fiul lui Dumnezeu intrupat, o persoana in doua firi.

Sinodul de la Calcedon stabileste definitiv raportul dintre cele doua firi ale Mantuitorului Hristos, prin formulari luate "in Duhul Sfant". Hotararea sinodala privind Persoana lui Hristos si modalitatea fiintarii Ei este urmatoarea:

"Urmand, asadar, Sfintilor Parinti, noi invatam intr-un glas ca marturisim pe Unul si Acelasi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, 2 Insusi desavarsit intru dumnezeire cat si intru umanitate, Dumnezeu adevarat si om adevarat, alcatuit din suflet rational si din trup, 3 deofiinta cu Tatal dupa dumnezeire si deofiinta cu noi dupa umanitate, intru toate asemenea noua afara de pacat, 4 nascut din Tatal mai inainte de veci dupa dumnezeire si, la plinirea vremii, Acelasi nascut pentru noi si pentru a noastra mantuire din Fecioara Maria, Nascatoare de Dumnezeu, dupa umanitate, 5 Unul si Acelasi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Nascut, 6 cunoscandu-Se in doua firi, 7 fara amestecare, fara schimbare, fara impartire, fara despartire, 8 deosebirea firilor nefiind nicidecum suprimata din pricina unirii, 9 ci mai degraba pastrandu-se insusirile fiecarei firi, 10 intr-o singura persoana si intr-un singur ipostas, 11 nu impartindu-se sau despartindu-se in doua persoane, 12 ci Unul si Acelasi Fiu, Unul Nascut, Dumnezeu Cuvantul, Domnul Iisus Hristos, precum au vestit de la inceput proorocii, precum El Insusi ne-a invatat despre Sine si precum ni L-a transmis Crezul Parintilor."

Hristos este o singura persoana, deci "toate expresiile din Evanghelie trebuie atribuite unei singure Persoane, unicului ipostas intrupat al Cuvantului", dupa cum ne indeamna Sfantul Chiril Alexandrinul si dupa cum se observa si din textul sinodal.

Leontiu de Bizant (485-543)

Leontiu de Bizant este o personalitate centrala in disputele teologice privind hristologia. El este cel care "sistematizeaza filosofic hristologia Sfantului Chiril al Alexandriei si aceea a Sinodului de la Calcedon".

Leontiu de Bizant a trait intre anii 485 si 543, in preajma a trei mare orase: Ierusalim - Manastirea Sfantul Sava, Constantinopol si Roma. Datorita faptului ca cea mai mare perioada de timp, cat si aproape intreaga activitate teologica, a petrecut-o in Constantinopol, el a primit numele de "Leontiu de Bizant".

Opera lui Leontiu de Bizant este cu precadera una polemico-dogmatica. Dintre scrierile ce ne-au ramas de la acesta le amintim pe urmatoarele: "Contra nestorienilor si eutihienilor" - in 3 carti, "Combaterea argumentelor aduse de Sever" si "Treizeci de capitole contra lui Sever".

Un element deosebit de important, privind hristologia, de dupa Sinodul de la Calcedon, este asa-numita teorie a enipostazierii, a lui Leontiu de Bizant, care ajuta la evitarea confuziei dintre "unirea dupa ipostas" si "unirea dupa natura".

Teoria acestuia se fundamenteaza astfel: firea omeneasca a lui Hristos nu are propriul ei subiect autonom, ci este enipostaziata, adica centrata in persoana Cuvantului. Firea omeneasca este primita in Ipostasul preexistent al lui Dumnezeu Cuvantul. Prin aceasta teorie, el "consolideaza hristologia secolelor anterioare".

II. Tratare

Termenul de ipostas

O parte dintre neintelegerile avut loc in jurul Sinodului de la Calcedon s-au bazat pe intelegerea diferita a termenilor folositi. Astfel, "alexandrinii vorbeau despre o fiinta (ousia) a lui Dumnezeu si trei ipostasuri (ipostasis), in timp ce apusenii insistau asupra unui singur ipostas al lui Dumnezeu si trei persoane ale revelatiei Sale istorice". Prin urmare, alexandrinii erau suspectati de politeism, iar apusenii de sabelianism (adica, un Dumnezeu in trei fete, ce S-a manifestat cand ca Tata, cand ca Fiu si cand ca Duh Sfant.

Legat de discutiile cu Apusul, o mare realizare a Rasaritului, in plan filosofic, apartine parintilor capadocieni, care "au realizat o demarcatie radicala in intreaga istorie a filosofiei, prin identificarea ipostasului cu persoana". Persoana ipostaziaza in mod concret natura, iar ipostasul este o manifestare personala si unica a naturii.

Cauza pentru care s-a ajuns la nestorianism si la monofizitism este aceea ca notiunea de ipostas era identificata cu cea de fire, dupa cum observa si Sfantul Ioan Damaschin: "Ceea ce face ca ereticii sa rataceasca este faptul ca ei identifica notiunea de fire cu aceea de ipostas." Ca urmare a credintei ca unirea s-a facut dupa fire, nestorienii marturiseau doua persoane in Hristos, iar monofizitii una singura, cea dumnezeiasca biruind asupra celei omenesti.

Legat de raportul dintre ipostas si fiinta, Yannaras observa un aspect important. Cuvantul ipostas era inteles initial ca supus fiintei, lucru dovedit neadevarat. Se gandea dupa urmatoarea schema plastica: daca vreau sa construiesc o foarfeca, trebuie mai intai sa concep cu mintea mea forma si ansamblul insusirilor si caracteristicilor ei, adica fiinta (natura) ei data. Daca natura foarfecei precede construirea ei, inseamna ca zidirea ei ipostaziaza natura ei data. Rezulta ca, "ceea ce exista inainte de existenta concreta este o necesitate logica, adica ratuini carora li se supune realizarea (ipostazierea) fiecarei existente concrete".

Falsitatea acestei intelegeri rezulta din aceea ca Dumnezeu, care este Treime de Persoane, nu poate fi realizarea (ipostazierea) unei idei (naturi) existente anterior de existenta Lui concreta. Yannaras spune despre acest raport dintre fiinta si persoana ca "nu este fiinta cea care precede si determina existenta, ci persoana este aceea care constituie posibilitatea initiala a existentei". Iar vorbind despre adevarata existenta, el spune ca aceasta "nu este considerata nici ceva dat, nici supusa unui mod de realizare (ipostas) predeterminat - existentul nu e predeterminat in ipostasul sau de fiinta sa data."

Enipostazierea firii umane de catre Fiul lui Dumnezeu

Hristos este Dumnezeu si om, posedand ambele firi, dumnezeiasca si omeneasca, unite intr-o singura Persoana. Firea omeneasca nu este asumata anipostatic, intrucat ea exista, insa nu este nici luata sub forma de ipostas, intrucat nu exista pentru sine insasi. Prin urmare, firea umana este enipostaziata, adica exista in Logosul caruia ii apartine.

Ipostazierea si enipostazierea nu sunt identice. Ipostazierea indica asumarea cuiva (ipostas, persoana, individ), pe cand enipostazierea arata luarea esentei (natura, fiinta). Ipostasul este persoana, caracterizata prin proprietati proprii si unice, pe cand enipostasul este ceva ce nu implica accidente, proprietati particulare, nefiind considerat in sine.

Hristos a enipostaziat firea umana, adica a luat in persoana Sa cea din-nainte de veci, doar firea umana, nu si vreun subiect preexistent al acesteia. Deci El poseda doua firi intr-o singura persoana. Leontiu de Bizant arata ca "acest lucru este posibil pentru ca o persoana sau un ipostas nu implica neaparat o singura fire sau natura."

Fiul lui Dumnezeu, posedand intreaga fire dumnezeiasca, s-a unit cu intreaga fire omeneasca, nelasand nimic neasumat din nici una dintre firi, dupa cum spune si Sfantul Ioan Damaschin: "Intreaga fire dumnezeiasca, in unul din ipostasurile ei, s-a unit cu intreaga fire omeneasca, si nu parte cu parte."

Parintele Dumitru Staniloae formuleaza acest adevar astfel: "Ipostasul Cuvantului dumnezeiesc nu S-a unit cu un alt ipostas omenesc, ci Si-a format, prin intrupare, o fire omeneasca, asumata si incadrata in Ipostasul Sau cel vesnic, iar prin aceasta S-a facut si Ipostasul firii omenesti." Astfel, marturisim ca "nu vorbim de om indumnezeit, ci de Dumnezeu intrupat", adica nu despre unul dintre noi, nascut firesc si vietuitor de rand, care sa fi ajuns Dumnezeu, ci de Insusi Dumnezeu, care se pogoara in trup nou, luat din Fecioara Maria.

Ipostasul cel vesnic al Cuvantului a luat o a doua fire (cea omeneasca), pe langa cea dumnezeiasca, avuta din veci, insa nu si o noua persoana umana, diferita de Sine. "Firile lui Hristos sunt unite ipostatic sau personal, adica intr-un singur ipostas sau persoana, anume al doilea ipostas al Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu."
In Sfanta Scriptura gasim scris: "Iar cand a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Sau, nascut din femeie, nascut sub Lege." (Galateni 4, 4). Explicand acest verset Sfantul Ioan Damaschin spune urmatoarele: "N-a spus prin femeie, ci din femeie. (...) Insusi Fiul Unul nascut al lui Dumnezeu si Dumnezeu este cel nascut din Fecioara. (...) Caci s-a nascut in chip corporal, intrucat S-a facut om. N-a locuit intr-un om mai dinainte facut, ca in profeti, ci Insusi S-a facut om in chip substantial si real."

Fiul lui Dumnezeu nu avea cum sa aiba trup mai inainte de nasterea in timp, din Fecioara Maria, dumnezeirea fiind netrupeasca, si nici nu avea cum sa ia trupul unui om deja nascut sau de alta natura decat a noastra. "Cuvantul nu si-a pogorat din cer corpul (...), ci a luat din ea un trup deofiinta cu noi, pe care l-a ipostaziat in El Insusi."

Vorbind despre Hristos, este blasfemiator sa putem crede faptul ca el a luat un trup preexistent, adica faptul ca ar fi existat un om care s-a unit cu dumnezeirea, o persoana umana careia S-a adaugat Dumnezeu Cuvantul. Credem si marturisim, in duhul Parintilor, ca Fiul lui Dumnezeu si-a luat trup propriu si unic din sangele Preacuratei Fecioare, "fiind El Insusi ipostasul care ia trup prin aceasta zamislire paradoxala."

In Hristos nu se poate vorbi de doua persoane, persoana dumnezeiasca a Fiului lui Dumnezeu luand in sine doar firea umana, intreaga si neciuntita, si fara un ipostas propriu al ei. Unitatea dintre cele doua firi in Hristos a avut loc in asa fel incat firea umana nici nu a mai avut nevoie de un alt ipostas decat cel al Fiului. "Firea omeneasca a lui Hristos il are pe Dumnezeu Cuvantul ca ipostas intr-un mod atat de intim, ca ea nu mai are un ipostas propriu, ca in ceilalti oameni."

Sfantul Ioan Damaschin spune si el acelasi lucru despre unicul ipostas al lui Hristos: "acelasi ipostas al Cuvantului este ipostasul celor doua firi, fara sa se ingaduie ca una dintre ele sa fie neipostaziata, fara ca sa se permita sa aiba una fata de alta ipostasuri deosebite si fara ca sa fie uneori al acesteia, iar alteori al celeilalte." Ipostasul Hristos este Dumnezeu deplin si om deplin, simultan si nu pe rand sau in parte.

Vorbind despre fire, si anume despre faptul ca nu poate exista in mod abstract (adica neactualizata in concret printr-un ipostas), trebuie sa adaugam si faptul ca o fire poate fi asumata de ipostasul altei firi, fara ca cea dintai sa mai aiba un ipostas al ei propriu, diferit de cel al celei de-a doua firi. In urma unirii, ipostasul celei de-a doua firi devine propriu si primei firi.

Cu toate ca firea nu poate exista in mod abstract, "nu este necesar ca firile unite unele cu altele dupa ipostas sa posede fiecare un ipostas propriu." Unite intr-un singur ipostas, cele doua firi sunt ambele ipostaziate, fara a exista in realitate doua ipostasuri, ci unul singur. Firea care enipostaziaza are ipostasul ei preexistent enipostazierii, iar firea enipostaziata ia ipostasul celei care o enipostaziaza in momentul unirii cu aceasta.

Incercand sa lamureasca aceasta, Parintele Staniloae continua spunand ca, in Hristos, "natura umana a primit existenta concreta nu ca un centru propriu, ci intr-un centru preexistent, in unitatea Ipostasului divin al Logosului." Natura umana a lui Hristos a luat fiinta (a ajuns sa existe) direct in ipostasul cel vesnic al Cuvantului.

"Persoana in care sunt unite cele doua firi este persoana Cuvantului, existenta inainte de intrupare. Firea Sa umana nu are subiectul ei propriu, uman, ci e asumata personal, enipostaziata, in persoana divina a Fiului lui Dumnezeu cel vesnic." Enipostazierea firii umane de catre Dumnezeu inseamna asumarearea ei in firea dumnezeiasca a Persoanei Fiului lui Dumnezeu. Persoanei Fiului i se adauga omenitatea.

Vorbind despre raportul dintre natura si persoana, privind existenta reala a celei dintai, Christos Yannaras spune ca "existenta personala face realitate pe a fi", adica natura. Doar ipostaziata intr-o persoana reala (purtatoare deplina a unei naturi), fiinta poate exista cu adevarat, in mod abstract, aceasta fiind inexistenta.

Hristos este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat. Persoana Fiului lui Dumnezeu este cea care a luat in sine natura omeneasca, aceasta din urma luandu-si existenta prin unirea cu ipostasul divin al Fiului. "Hristos e persoana Cuvantului lui Dumnezeu intrupat, persoana care ipostaziaza intr-un eveniment existential concret si natura dumnezeiasca si natura omeneasca. Persoana a avut prioritate in fata naturii (ea este cea care da existenta-ipostas naturii)."

Tinand cont de faptul ca unirea celor doua firi s-a facut dupa persoana, si nu dupa fire, aceasta nu a fost impiedicata sau incomodata de caracteristicile celor doua firi: calitatea de creat si cea de necreat, spiritualitatea sau materialitatea. Materialiatea firii omenesti nu impiedica unirea ipostatica cu firea cea dumnezeiasca, caci "ceea ce constituie viata nu este natura ca atare si energiile ei (materiala sau nemateriala), ci persoana care o ipostaziaza."

Unirea dupa persoana este evidentiata si prin faptul ca aceasta unire este una libera si voita in asa fel, si nu necesitate sadita in cele doua firi. Parintele Staniloae spune ca "unitatea in Hristos a celor doua firi, tocmai pentru ca este o unitate ipostatica sau personala, nu e o unitate prin necesitate a celor doua firi." "Afirmam ca vointele si lucrarile sunt insusiri firesti, si nu ipostatice" A voi este o caracteristica a firi, insa a voi intr-un anumit fel este o caracteristica a persoanei.

Cu toate ca nu are ipostas uman, firea umana pastreaza proprietatile sau caracteristicile ei naturale si nestricacioase. "Asumand trupul in ipostasul propriu, l-a personalizat. Caci nu sunt in firea Cuvantului ratiunile trupului. Dumnezeirea, pe langa ca isi are impropriate insusirile dumnezeiesti, isi insuseste intr-un anumit mod si insusirile naturale ale trupului. Una din firi a indumnezeit, ca fire dumnezeiasca, iar alta a fost indumnezeita, fiind pasibila de indumnezeire. (...) Unitatea personala nu vatama intru nimic deosebirea firilor." Daca unirea s-a fi facut dupa fire, una sau amandoua dintre acestea ar fi avut de suferit anumite modificari, insa atata timp cat unirea s-a facut dupa persoana, ambele firi au ramas intregi si neschimbate, insa perfect unite intr-o unica persoana.

Fiul lui Dumnezeu a luat in intregime firea umana, caci de ar fi luat numai o parte din aceasta, nu am fi putut spune ca El a fost si om deplin. Si cum nu exista jumatate sau parte de om, El ar fi fost altceva. "Dumnezeu Cuvantul n-a lasat nimic din cele ce a sadit in firea noastra cand ne-a plasmuit la inceput, ci le-a luat pe toate, corp, suflet ganditor si rational si insusirile acestora. Caci vietuitoarea lipsita de unul dintre acestea nu este om." Parintele Staniloae observa simplu ca "nimic nu se poate trai omeneste numai printr-o parte a firii omenesti, ci totul se traieste prin intreaga natura omeneasca."

Deci in Hristos sunt doua vointe si doua lucrari, potrivit celor doua firi ale Sale. "Daca Hristos a avut o singura vointa si lucrare dumnezeiasca, atunci firea Sa omeneasca este in realitate neipostaziata (...) iar omenirea ar fi ramas neasumata de dumnezeire si deci nevindecata", caci "ceea ce este luat este nevindecat".

Leontiu de Bizant, vorbind despre Ipostasul lui Hristos, care are doua inceputuri, unul dupa dumnezeire si altul dupa omenitate, spune: "Ipostasul Lui, care se intelege ca fiind si Dumnezeu Cuvantul dupa fire, are un al doilea inceput, nemaifiind cugetat ca simplu si de o singura fire intre Persoanele dumnezeiesti, ci compus si de doua firi si inchinat ca al lui Hristos, sau ca al Cuvantului intrupat omeneste."

Cele doua firi ale lui Hristos, una vesnica si alta creata, implica automat doua inceputuri, doua nasteri. Una din veci, dupa dumnezeire, si o a doua la "plinirea vremii", dupa omenitate. Fiul lui Dumnezeu a existat simplu pana la intrupare, insa, odata cu intruparea, El ajunge compus (pentru totdeauna). "Insusi ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu s-a facut ipostas trupului, iar ipostasul Cuvantului, care era mai inainte simplu, a devenit compus. Compus din doua firi desavarsite, din Dumnezeire si omenire." Compus nu inseamna imbinat sau alaturat, ci unit intr-un chip mai presus de fire si de intelegere, asa cum este unit si cu Tatal si cu Duhul Sfant.

Hristos nu a creat in sine o a treia natura, compusa din imbinarea celei dumnezeiesti cu cea omeneasca, ci le-a pastrat pe fiecare intregi si neamestecate. Ipostasul lui Hristos nu este rezultatul unirii a doua firi, ci este ipostasul Cuvantului preexistent intruparii. Cuvantul devine ipostasul trupului, de aceea Fecioara a nascut pe Fiul lui Dumnezeu aratat in doua firi. Firea umana este realitatea care apare in ipostas (enipostaziata) in momentul zamislirii lui Hristos.

Urmarile unei uniri intr-o fire compusa sunt imposibile. "Daca Hristos ar fi dintr-o singura fire compusa, si daca este deofiinta cu Tatal, atunci va fi si Tatal compus si deofiinta cu trupul, lucru absurd si plin de toata blasfemia. (...) Cum este cu putinta ca aceeasi fire sa fie in acelasi timp zidita si nezidita, muritoare si nemuritoare?"

"Intreaga Dumnezeire s-a unit, in Persoana lui Hristos, cu intreaga umanitate", adica o persoana posesoare a deplinatatii omenesti, cu intreaga natura umana, a fost enipostaziata in Persoana lui Hristos, si nu o natura cu alta, caci asa ar fi insemnat ca toti oamenii sunt deofiinta cu Dumnezeu si ca cele trei Persoane divine sunt deofiinta cu oamenii.

Modul in care intelegem unirea celor doua firi in Hristos este deosebit de important, in functie de acesta putand spune ca suntem crestini sau eretici. Daca intelegem unirea firilor ca pe ceva teoretic, a unor principii abstracte, suntem asemenea celor care spun ca in Hristos exista doar o vointa, natura umana fiind asumata de catre El doar ca trup. Daca Hristos nu a fost si persoana umana deplina, este fals sa spunem ca a luat firea umana, caci "natura exista (cu adevarat) numai ca ipostas personal".

Eroarea credintei ca in Hristos a putut fi prezenta doar natura umana, fara o persoana (un ipostas) reala a acesteia, este demonstrata de Parintele Staniloae astfel: "In fiecare om exista ipostasul si natura, sau si calitatea de subiect si cea de fond si de instrument, fara ca ipostasul sa fie un adaos din afara, ci forma necesara a naturii indata ce ea exista in mod real."

Incercand sa facem o analogie a lui Hristos cu starea firii umane (trup si suflet), putem spune astfel: "Fiecare om poarta in sine lamurirea si rezolvarea tainei intruparii sau a unirii in Hristos a celor doua firi intr-o singura persoana neimpartit, nedespartit, neamestecat si neschimbat, ceea ce in om este eul lui, acea personalitate determinata, ce se compune din insusirile firii lui spirituale si materiale."

Frica apartine sufletului, dar se rasfrange si in trup, tremurandu-l pe acesta din urma. "Frica de moarte e o insusire a firii umane, intrate in ea prin neascultare. Iar tremurarea de moarte e semnul pacatelor nepocaite. Hristos are frica de moarte, dar nu tremura, ca sa arate limpede insusirile celor doua firi." Existenta simultana a celor doua firi in Hristos, neamestecate si nedespartite, reiese si din existenta in noi a doua naturi (una spirituala si una materiala) care comunica una alteia cele ale ei proprii: "in puterea unirii organice a sufletului cu trupul se stabileste un schimb continuu de viata intre ei, asa ca ce se petrece in suflet, se reflecta in trup, si ce se petrece in suflet, se reflecta si in trup."

III. Incheiere

Sfantul Simeon Noul Teolog spune ca scopul intruparii Mantuitorului "nu e decat acela ca, impartasindu-Se de ale noastre, sa ne faca pe noi partasi de ale Sale." Prin unirea ipostatica, starea umana a fost restaurata, intrand in acest mod intr-o noua ordine a lumii, cea instituita de Mantuitorul Iisus Hristos.

Importanta covarsitoare a unirii ipostatice, un ipostas al Cuvantului lui Dumnezeu in doua firi, consta in aceea ca mantuirea nu ar fi fost posibila altfel. Daca omenitatea nu ar fi fost incadrata intr-o Persoana dumnezeiasca, care sa o intareasca si sa o ridice la o stare de nepatimire, aceasta nu s-ar fi putut ridica din robia in care picase. Parintele Staniloae afirma un minunat adevar: "In Persoana divina a lui Hristos putem contempla fiinta umana desavarsita." In alta parte, acelasi parinte spune: "De-abia in Hristos natura umana e activata in autenticitatea si deplinatatea ei." Privind la Hristos, vedem cu adevarat pe om, asa cu l-a gandit Dumnezeu dintru inceput, asa cum are datoria si cum poate sa ajunga.

Inainte de intruparea Fiului lui Dumnezeu, omul nu era cu adevarat deplin in umanitatea sa, era in asteptarea persoanei lui Hristos, prima persoana deplin umana, dar si dumnezeiasca. "Daca ipostasul e modul de subzistenta concreta a firii, atunci Logosul divin e fundamentul ultim in care subzista concret firea oricarui om ca ipostas." Deci, odata ridicata (desfiintata) neputinta si limitarea omului in desavarsire, acesta trebuie si este obligat prin insasi firea lui sa mearga spre aceasta.

In persoana divina a lui Hristos se unesc cele doua firi. Fiind din veci Dumnezeu desavarsit, el ajunge, la plinirea vremii, si om desavarsit, fiind deofiinta cu Tatal, dupa dumnezeire, si deofiinta cu oamenii, dupa omenitate. In El se uneste cerul cu pamantul, si tot in El si prin El, oamenii ajung sa fie una cu Dumnezeu, dupa har, iar nu dupa fire.

Neintelegerea unirii ipostatice, cum ca in Hristos sunt doua firi unite intr-un singur ipostas, Persoana divina a Logosului, se face izvor pururi curgator de noi erezii. Daca Hristos ar fi avut doar fire dumnezeiasca, Acesta ar fi fost strain de noi si nu ar fi avut cum sa ridice o natura straina de El, iar daca ar fi avut doar fire omeneasca, Acesta nu ar fi putut sa se ridice de unul singur, caci de ar fi putut, s-ar fi ridicat omul si fara sa mai fie nevoie de o intrupare minunata si noua.

De-a lungul ultimului secol au fost deschise cai de dialog intre Bisericile Necalcedoniene si Ortodoxia Calcedoniana. Cei care se ocupa cu mentinerea dialogului sustin ca de fapt cele doua comunitati au o hristologie comuna, dar folosesc o terminologie diferita. Aceasta s-ar datora in mare parte faptului ca termenii grecesti folositi nu au echivalente riguroase exacte in limbile respective. Totusi, comuniunea deplina nu este inca restabilita. Cu toate acestea, Bisericile Necalcedoniene au convenit asupra unor declaratii hristologice comune cu Biserica Romano-Catolica si cu cea Rasariteana Calcedoniana.

Bibliografie

Sfanta Scriptura, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1997

Sfantul Ioan Damaschin, "Dogmatica", Editura IBMBOR, Bucuresti, 2005, p 118

Pr. Prof. Ion Bria, "Credinta pe care o marturisim", Editura IBMBOR, Bucuresti, 1987

Pr. Prof. Dr. Ioan G. Coman, "Patrologia", Sfanta Manastire Dervent, 2000

Jacques Fantino, "Invatatura hristologica a Sinodului de la Calcedon", in "Hristos", Editura Anastasia, Bucuresti, 2004, pp. 77-78

Arhimandrit Sofronie Saharov, "Nevointa cunoasterii lui Dumnezeu", Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2006

Parintele Dumitru Staniloae, "Dogmatica Ortodoxa", vol. 2, Editura IBMBOR, Bucuresti, 1978

Parintele Dumitru Staniloae si Marc-Antoine Costa de Beauregard, "Mica dogmatica vorbita - dialoguri la Cernica", Deisis, Sibiu, 2007

Protoiereu P. Svetlov, "Invatatura crestina in expunere apologetica", vol. 2, Chisinau, Tipografia Tiparul Moldovenesc, 1936, p. 586

Christos Yannaras, "Abecedar al credintei", Editura Bizantina, Bucuresti, 2007

Teodor Danalache

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3121

Voteaza:

Enipostazierea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE