Hristificarea omului contemporan

Hristificarea omului contemporan Mareste imaginea.

                Revelaţia lui Dumnezeu rămâne aceeaşi peste veacuri, până la sfârşitul lumii, fiindcă ea nu se schimbă, aşa cum nu se poate schimba persoana lui Iisus Hristos. Teoria despre o aşa-numită Revelaţie deschisă, potrivit căreia s-ar mai putea adăuga, sub o pretinsă inspiraţie a Duhului Sfânt, adevăruri noi la cele aduse de Hristos, reprezintă atât o diluare a adevărului revelat prin intermediul unor născociri omeneşti, dar şi o sfârşire progresivă a unităţii creştine prin apariţia unor formaţiuni sectare care alterează grav concepţia despre persoana lui Hristos şi Biserică.

                 Dar teologia, care rămâne întemeiată permanent şi neschimbat pe persoana lui Hristos, ca expresie a Revelaţiei divine, trebuie să ia în consideraţie şi mediul cultural spre care se îndreaptă Revelaţia divină dată în persoana Mântuitorului, şi care evoluează de la epocă la epocă. Dacă Revelaţia divină rămâne aceeaşi, în schimb mediul cultural variază de la epocă la epocă, fiindcă una a fost cultura antică şi alta cea contemporană, iar diferenţele dintre ele sunt extrem de sensibile.

              Dacă cultura antică se caracteriza, spre exemplu, prin existenţa sclaviei, epoca noastră, contemporană, se caracterizează prin interesul faţă de drepturile omului.

Sau, dacă epoca modernă se caracteriza prin preponderenţa unei concepţii mecaniste despre lume, epoca contemporană a început să înţeleagă lumea în perspectivă quantică. Dacă ţinem cont de principiul că „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să se îndumnezeiască”, atunci este evident că această îndumnezeire sau transfigurare a naturii umane prin energia necreată şi fulgurantă a Duhului Sfânt de la Cincizecime se poate realiza doar în măsura în care Hristos, ca expresie a revelaţiei divine, coboară pe firul de foc al energiilor necreate în adâncul fiinţei umane, pentru a o înălţa spre nobleţea de sus, adică spre asemănarea cu Dumnezeu, prin rugăciune, asceză şi acţiunea credinciosului.[ Pr.prof.Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Diogene, Bucureşti 1996, p.7]

              Potrivit teologiei răsăritene, Biserica este câmpul în care se realizează mântuirea subiectivă a omului prin harul Sfântului Duh, care se revarsă dinspre Biserică în cosmos din Ziua Cincizecimii, prin trupul transfigurat al lui Hristos. Prin energiile Duhului Sfânt, Biserica păstrează o relaţie fundamentală cu Hristos, care coboară spre credincioşi şi se înalţă cu credincioşii către Sfânta Treime, pentru ca aceştia să se îndumnezeiască prin Biserică.

               Harul cunoaşterii supranaturale a lui Dumnezeu se împărtăşeşte omului credincios prin Evanghelie şi Sfintele Taine administrate de preot ca semn văzut al prezenţei nevăzute personale a lui Hristos în Biserică. Prin Evanghelie harul se adresează mai mult intelectului uman, iar prin Taine mai mult trupului uman, dar numai în măsura în care Tainele se adaugă Evangheliei. Prin Botez, Mirungere şi Euharistie, ca şi prin restul vieţii spirituale, adică prin efortul spiritual al credinciosului, ne încorporăm în Hristos, primim existenţa creştină, adică hristocentrică şi hristomorfică, precum şi forma şi viaţa corespunzătoare”[ Sfântul Nicolae Cabasila, Despre viaţa…  p.29-30]

                Prin această împreună-lucrare a omului cu Dumnezeu, care poartă numele de sinergie şi care evită atât predestinaţianismul, cât şi pelagianismul, fiindcă lucrarea omului se întemeiază pe lucrarea lui Dumnezeu, se produce o modificare profundă în fiinţa omului, pe care antropologia ortodoxă o înţelege ca transfigurare sau îndumnezeire a omului. Prin harul primit în taina Botezului, Mirungerii şi Euharistiei, dar şi prin lucrarea duhovnicească a omului, se operează în fiinţa acestuia o conversiune de energie care transformă energia pusă în serviciul patimilor iraţionale care distrug natura omului, în energie pusă în slujba virtuţilor raţionale, care-l înalţă pe om spre asemănarea cu Dumnezeu, trecând progresiv prin faza de purificare, iluminare şi unire cu Dumnezeu.

                  Sfântul Grigorie Palama spune „învăţătura pe care am primit-o ne spune că nepătimirea nu constă în stingerea părţii pasionale, ci în mutarea acesteia dinspre rău înspre bine. Am primit un trup nu pentru a ne sinucide, stârpind în noi orice activitate corporală, ci pentru a respinge orice dorinţă sau faptă urâtă. Oamenii nepătimitori au partea pasională a trupului lor încă vie şi, făptuind numai binele, nu o sufocă. Altfel spus, comuniunea cu harul divin nu ucide părţile pasionale ale trupului, ci le transfigurează, le sfinteşte, le îndumnezeieşte.” Astfel, Biserica nu este statică, ci reprezintă o mişcare dinamică transfiguratoare.[ Pr.prof. Dumitru Popescu, Ortodoxie şi contemporaneitate, p.71]

                        Întreaga viaţă a creştinului este pregătire pentru participarea la harismele Sfântului Duh, la naşterea din nou a vieţii. Această rezidire a vieţii îşi are punctul de plecare în actul de intrare în Biserică, în actul prin care devenim mădulare ale trupului eclesial- în Botez şi Mirungere. Devenim membri ai Bisericii nu prin acceptarea unor principii sau axiome teoretice sau a unor angajamente morale, ci printr-un act trupesc: afundarea şi scoaterea de trei ori din apa Botezului- o legătură faptică şi sensibilă cu moartea şi Învierea lui Hristos. Cel ce vine în Biserică „este îngropat” ca „om vechi” şi „înviază” prin întreita afundare, la viaţa Modelului Treimic. Această „îngropare” de bunăvoie, după modelul lui Hristos, este punctul de plecare al nestricăciunii creatului şi nu dizolvarea şi dispariţia sa. Ea se săvârşeşte în apă pentru că aceasta este simbol şi matrice a vieţii, principiu constitutiv al naturii vii.

                      Din apă a ieşit pentru prima dată viaţa, cea dintâi diferenţiere inaccesibilă gândirii umane. Din apa Botezului răsare viaţa cea nouă, diferenţierea radicală a ipostasului personal faţă de supravieţuirea individuală continuă în limetele morţii. Episcopul sau Preotul Trupului euharistic invocă lucrarea dătătoare de viaţă a Sfântului Duh, pentru a transforma semnul văzut al îngropării şi al învierii în fapt existenţial: „Dezbracă-l pe acesta de cele vechi şi înnoieşte-l pe el în viaţa cea veşnică, umple-l pe el cu puterea Sfântului Tău Duh, spre unirea cu Hristos, pentru ca să nu mai fie fiu al trupului ci fiu al Împărăţiei Tale.”[ Molitvelnic, Slujba Sfântului Botez ,   E.I.B.M.O., Bucureşti 2013, p.36]  În felul acesta omul încetează de a mai fi pur şi simplu o individualitate, ca într-o succesiune biologică; el intră acum în comuniunea sfinţilor, în realitatea treimică a vieţii. Fiecare dintre noi primeşte numele unui sfânt şi realizează dinamic în persoana sa revelarea iubirii lui Dumnezeu.[ Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.166Christos Yannaras, Abecedar al credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti, 1996, p.166]

                 Dacă viaţa pământească se desfăşoară între leagăn şi mormânt, viaţa creştinului ortodox se desfăşoară între Botez şi Euharistie. Prin Botez începem, prin Euharistie sfârşim. Dacă după trup ne naştem din mamă în sânul familiei şi al neamului, după duh ne renaştem în Biserică, în obştea de iubire a fiilor lui Dumnezeu. Biserica e creatoare de sfinţi şi e numită ca Maica Domnului: Născătoare de dumnezei. Date fiind alunecările necontenite ale firii omeneşti, ce este oare Împărtăşania în raport cu Botezul decât ridicarea bruscă a vieţii personale iarăşi la nivelul haric iniţial? Botezul este nivelul sublim al sfinţeniei; Împărtaşania e pârghia spirituală, ce ne ridică mereu până la el. Tot secretul educaţiei cu adevărat creştine stă în raportul acestor două sfinte taine- una prin care începem viaţa, alta prin care o continuăm şi o desăvârşim.[ Nichifor Crainic, Ortodoxie şi Etnocraţie, Bucureşti, 1997, p.18] 

                     Sfântul Grigorie de Nyssa precizează că cei ce păcătuiesc, chiar dacă au trecut prin apă, n-au trecut prin apa tainică, însă aceasta poate că ar trebui înţeleasă în sensul că nu a luat, botezându-se, toată hotărârea de a folosi puterea ce li s-a dat la Botez, pentru a  opri pofta să treacă la păcat. Sau, în cazul botezului copiilor, cei din jurul lor nu pun toată sârguinţa în a-I deprinde să folosească puterea primită în Botez, pentru a nu mai cădea în robia păcatelor.”[ Pr. Dumitru Stăniloae, nota explicativă nr. 32,  în,,PSB” vol 29, pp. 63-64] ,,Dar mulţi din cei ce au primit botezul tainic, nesocotind învătăturile Legii, au amestecat aluatul vechi al păcatului cu viaţa de după botez şi poartă prin faptele lor oastea egipteană cu  ei vie şi după trecerea prin apă. Căci cel ce s-a îmbogăţit prin răpire sau nedreptate, ori a câştigat vreun pământ oarecare prin jurământ mincinos, sau  trăieşte cu vreo femeie în preacurvie, sau cutează să facă orice altceva din cele ce făcea înainte de botez, socoteşte că s-a eliberat din robia păcatelor, rămânând totuşi în desfătarea de obişnuinţele sale rele şi după baia botezului, nevăzându-se pe sine spus răilor stăpâni. Un astfel de stăpân sălbatic şi furios este patima desfrânării care îmboldeşte gândul robit, cu plăcerile ei ca cu nişte bice…Şi toate celelalte câte se fac din patimă, alcătuiesc numărul mare al stăpânilor, cărora robindu-le cineva, chiar dacă s-a întâmplat să treacă prin apă, după părerea mea încă nu a trecut prin apa tainică, a cărei lucrare pricinuieşte tiranilor celor răi pieirea.”[ Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise…, ,,PSB” vol 29, p.63]Pentru cel ce nu-şi înăbuşă dorinţa de a păcătui şi nu urmează calea virtuţilor, apa Botezului rămâne numai aunul ca acesta fiind ca şi cum încă nu a trecut prin apa tainică a Botezului.”[ Jean-Claude Larchet, Terapeutica bolilor spirituale, traducere de Marinela Bojin, Editura Sofia, Bucureşti 2001, pp. 276-278]

                   Pentru a se apropia din ce în ce mai mult de Dumnezeu şi a se uni cu El, omul trebuie să se îndepărteze de cele ce îl despart de El: ,,…cu cât se  îndepărtează cineva de cele josnice şi pământeşti cu atât mai mult se împrieteneşte cu firea cea mai presus de toată mintea.”[ Sf. Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea I,,, PSB” vol 30, p.148]

                       Concluzionând, putem sublinia că a fi creştin înseamnă a fi desăvârşit sau pe calea desăvârşirii. Gândul, cuvântul şi fapta trebuie să activeze în chip demn de numele de creştin.

Preot DAVID MARIAN, Parohia Nasterea Maicii Domnului, Navodari

.

Despre autor

Marian David preot Marian David

Colaborator
84 articole postate
Publica din 03 Ianuarie 2014

29 Ianuarie 2015

Vizualizari: 812

Voteaza:

Hristificarea omului contemporan 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE