Pierderea lui Dumnezeu

Pierderea lui Dumnezeu Mareste imaginea.

Acum as dori sa ma refer la omenitatea lui Hristos. Citim in Sfintele Scripturi ca El este om adevarat, iar arunci cand incercam sa vedem ce are El in comun cu noi, aflam ca S-a nascut, a trait, a murit. Cand reflectam asupra modului in care participa El la viata noastra, constatam ca nu este doar partas la triumfurile omenirii - mai bine zis, observam ca Dumnezeu participa la tot ce reprezinta viata noastra. El ne sprijina pe toti. El Se identifica nu numai cu cei incununati de biruinte, nu numai cu cei drepti, cinstiti si sfinti, nu numai cu cei care nu au nevoie de mantuire si ajutor, ci cu toti oamenii. Sa nu uitam ca si cei bogati, prosperi si puternici au un suflet vesnic, un destin vesnic. Sa ne amintim ca a propovadui Evanghelia saracilor si infractorilor reprezinta doar jumatate din misiunea noastra. Mie mi-e teama ca Biserica a cam uitat acest lucru, si de veacuri intregi predica rabdare unora, iar celorlalti nu le vorbeste nici macar despre dreptate.

Ramane valabil faptul ca, acceptand conjunctura umana, Hristos Domnul S-a identificat cu noi, oamenii - dar nu numai cu echilibrul nos­tru, ci si cu vulnerabilitatile si nenoro­cirile noastre. Da, El a suferit de foame cu noi. Iisus S-a nascut ca un proscris; pentru El nu s-a gasit nici macar un loc unde sa poata veni pe lume, cu ex­ceptia unei iesle aflate in afara socie­tatii umane. Din prima zi a vietii Sale pamantesti a fost inconjurat de ame­nintari cu moartea. La fel de adeva­rat este ca a simtit mereu din plin ce inseamna a fi obosit, parasit, singur, dusmanit, dispretuit si multe altele. A acceptat compania unor oameni pe care nimeni altcineva nu-i dorea in preajma - S-a insotit cu toti pacatosii si cu toti renegatii vietii.

Pe deasupra, exista ceva mult mai important legat de felul in care accep­ta Domnul partasia cu noi, oamenii, si anume faptul ca este solidar cu noi in moarte. Fireste, cineva poate spune: El a ales sa devina om, asa ca trebu­ia sa si moara din aceasta cauza. Nu, nu este asa - si tocmai aici este punc­tul esential! Multi scriitori au aratat ca nu putem concepe moartea decat ca o consecinta a desprinderii de iz­vorul vietii. Nu e posibil ca cineva sa fie conectat la viata vesnica, pentru a ne exprima astfel, si sa sufere moar­tea. Sfantul Maxim Marturisitorul a subliniat faptul ca in momentul za­mislirii Sale si al nasterii Lui ca Om, Hristos nu avea partasie cu moartea, intrucat omenitatea Lui era impreg­nata de viata vesnica a Dumnezeirii. Era imposibil ca El sa moara. In Bise­rica Ortodoxa, in Joia Mare din Sapta­mana Patimilor, cantam urmatoarele versete, care nu sunt nici metaforice, nici alegorice: "O, viata vesnica, cum sa mori Tu? O, lumina vesnica, cum sa Te stingi Tu?" Cred ca e necesar sa reflectam cu atentie asupra acestui aspect.

Hristos a murit pe Cruce si cuvintele rostite de El atunci sunt cele mai tragice cuvinte din istoria omenirii. El, Fiul lui Dumnezeu, El, Cel care a acceptat unirea deplina cu oamenii, fara rezerve, fara limite, asumandu-Si intreaga conditie umana, fara ca ra­ul sa existe in El, dar acceptandu-i to­tusi toate consecintele, El, rastignit pe Cruce, rosteste strigatul umanitatii parasite: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai -parasit?

Pasionatii de exegeze precizeaza ca, in acele momente, Iisus evoca un verset al unui psalm profetic. Daca ati vazut vreodata pe cineva suferind o moarte violenta, va va fi greu sa vi-L imaginati pe Mantuitorul Hristos evocand, in acele ultime momente ale vietii Sale pamantesti, o rugaciune pe care o invatase pe vremea copilariei! Pe langa asta, e vorba si despre o eroare de intelegere - pentru ca acele cuvinte rostite de El au fost o profetie care se implinea, nu o implinire care necesita recitarea cuvintelor unei profetii. Au fost o realitate acele cuvinte. Atunci cand Hristos Domnul a strigat cu glas mare: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?, El a invocat strigatul umanita­tii care L-a pierdut pe Dumnezeu, si s-a identificat cu unica ei tragedie reala - celelalte tragedii fiind consecinte ale acesteia. A-L pierde pe Dumnezeu echivaleaza cu singuratatea, cu foa­mea, cu despartirea, cu moartea. Toata tragedia omului e cuprinsa in aceste trei cuvinte: "absenta lui Dumnezeu". Iisus isi asuma aceasta absenta a lui Dumnezeu, care este tipic uma­na, nu in sensul de a-L respinge pe Dumnezeu sau de a nu-L cunoaste pe Dumnezeu - asa cum facem noi, oamenii -, ci intr-un sens mult mai tragic, acela de a pierde tot ce avem mai scump, mai sfant, mai pretios: inima vietii si a sufletului nostru.

Atunci cand rostim cuvintele din Crezul Apostolic "Si S-a pogorat la iad", poate gandim de multe ori: "E doar asa, o expresie!" - si ne indrep­tam apoi cu gandul spre Dante Alighieri si spre locul unde Dumnezeu ii tortureaza cu atata "ingeniozitate" pe toti acei bieti nefericiti...

Numai ca iadul, asa cum ne este el infatisat in Vechiul Testament, nu are nimic de-a face cu spectaculozitatea iadului descris de literatura crestina. Iadul din Vechiul Testament este infi­nit mai infiorator - este locul de unde Dumnezeu lipseste, locul parasirii ultime, locul unde continui sa existi desi nu mai e nici o farama de viata aco­lo. Cand spunem ca Hristos S-a cobo­rat la iad, intelegem ca, dupa ce a acceptat pierderea lui Dumnezeu pen­tru a Se identifica cu moartea, cea mai mare tragedie a noastra, a acceptat de asemenea si consecintele ei - adi­ca S-a dus in locul in care nu Se afla Dumnezeu, in locul parasirii finale. Iar acolo s-au deschis portile iadului, asa cum spun imnele stravechi, pen­tru a-L primi pe Cel care fusese nebi­ruit pe pamant, si care acum era bi­ruit, pentru ca era prizonier al mortii; asa Il primea iadul pe acest Om Care a acceptat sa moara, desi El e vesnic, si ca Om a acceptat absenta lui Dum­nezeu, desi El e lipsit de pacat.

Iadul se confrunta astfel cu prezenta divina, pentru ca Hristos este Om si Dumnezeu deopotriva; prin aceas­ta iadul este distrus, iar de acum inainte nu va mai exista nici un loc in care Dumnezeu sa nu fie. Se implinesc versetele vechiului psalm: Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta un­de voi fugi? De ma voi sui in cer, Tu aco­lo esti. De ma voi pogori la iad, Tu de fata esti (Psalmul 138, 7-8). Aceasta este masura solidaritatii lui Hristos cu noi, a disponibilitatii Lui de a fi identic cu noi - nu numai cu nefericirile noastre, ci si cu absenta lui Dumnezeu, care ne este proprie noua, oamenilor. Daca va veti gandi bine, va veti da seama ca nu exista nici un ateu in lume care sa se fi scufundat in adancurile absen­tei divine asa cum a facut-o Fiul lui Dumnezeu, devenit Fiu al Omului. El este singurul Care stie ce inseamna sa fii lipsit de Dumnezeu si sa mori din aceasta cauza.

Acest fapt are consecinte multi­ple in atitudinea pe care o avem fa­ta de oamenii din jurul nostru. Daca tot ce va spun eu acum este adevarat, si eu sunt profund incredintat ca este, atunci nimic din ce este omenesc nu-I este strain lui Hristos si nu este in afa­ra misterului hristic - nici pierderea lui Dumnezeu, nici moartea drept consecinta a pierderii Lui, nici intrea­ga suferinta din Gradina Ghetsimani, care a reprezentat asteptarea apropie­rii celei mai ingrozitoare dintre toate ororile posibile.

Apoi, care este atitudinea noastra de crestini fata de dusmanii lui Hristos, fata de cei care-L urasc si-L res­ping, fata de cei fara Dumnezeu - nu pentru ca nu L-au intalnit inca, ci pen­tru ca au intalnit o caricatura pe care le-am prezentat-o noi, pretinzand ca acela este Dumnezeu? Trebuie sa fim constienti de faptul ca vom fi judecati de cei care-L resping pe Dumnezeu din cauza noastra. Hristos nu le es­te strain si ei nu-I sunt straini Lui, nu sunt in afara Lui. Exista un mister al mantuirii dincolo de Biserica, dincolo de experienta noastra, dincolo de in­telegerea noastra.

Toate cele afirmate de mine despre Hristos Domnul nu se refera la Dum­nezeul cerurilor Care S-a facut Om, ci la Omul Iisus, care a crezut in noi toti atat de mult, incat a acceptat sa devi­na ce suntem noi, asa lipsiti de Dum­nezeu cum suntem noi si supusi mor­tii. El a crezut in noi si a fost dispus sa reabiliteze maretia umana, aratandu-ne in persoana Lui ca omul poate fi atat de grandios, incat, atunci cand Dumnezeu Se uneste cu el, va rama­ne pe deplin ceea ce este - numai ca in loc sa fie mediocru, va deveni ceea ce a voit Dumnezeu dintru inceputu­rile creatiei.

Mitropolitul Antonie de Suroj

Extras din volumul "Dumnezeu si omul", Ed. Sophia

Cumpara volumul "Dumnezeu si omul" de pe magazinul online Carti.CrestinOrtodox.ro

30 August 2013

Vizualizari: 1736

Voteaza:

Pierderea lui Dumnezeu 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE