Lumea nevazuta

Lumea nevazuta Mareste imaginea.

Tradiţia dogmatică a Bisericii învaţă că Dumnezeu a creat mai întîi lumea nevăzută, de natură spirituală, trecînd abia apoi la creaţia lumii văzute, de natură materială. Un singur loc din Scriptură se referă desluşit la acest aspect: „Ştii tu cine a hotărît măsurile pămîntului [...] sau cine a pus piatra cea din capul unghiului, atunci cînd stelele dimineţii cîntau laolaltă şi toţi îngerii Mă sărbătoreau?" (Iov 38, 5-7). In ce-l priveşte pe om, el fost creat cel din urmă, ca un fel de corolar şi sinteză a întregii Creaţii, legat prin duh de cele nevăzute, iar prin trup ce cele văzute, deci reunind în sine spiritul şi materia, ceea ce reprezintă un gen de existenţă unic în univers.

Biblia nu se referă explicit şi detaliat la crearea lumii nevăzute. Referatul biblic al Creaţiei în şase zile (numit de aceea şi hexameron) dă seama numai de crearea lumii văzute, sensibile (Facerea 1,2-31). In ce priveşte primul verset („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pămîntul"), el a putut fi interpretat în felul următor: „Cerul înseamnă lumea spirituală, după cum pămîntul înseamnă lumea materială. In acest loc, prin cer nu se poate înţelege cerul văzut, creat abia în ziua a doua, ci cerul nevăzut, cu locuitorii lui, îngerii, întrucît adesea în Sf. Scriptură îngerii sînt arătaţi ca locuitori ai cerului, iar oamenii ca locuitori ai pămîntului" (Teologia dogmatică şi simbolică, ed. cit., vol. 1, p. 485).

Sfinţii Părinţi sînt de părere că Revelaţia n-a lăsat în referatul biblic despre Creaţie nici o menţiune privitoare la lumea îngerilor din pricina tendinţei vechilor evrei spre idolatrie şi politeism; aflînd de existenţa puterilor cereşti, ei ar fi putut să le înţeleagă greşit, alunecînd spre rătăciri primejdioase.

Găsim totuşi referiri la lumea îngerilor în alte locuri ale Sfintei Scripturi, fără însă ca învăţătura despre ei să apară vreundeva sistematizată. La Neemia, de pildă, citim: „Numai Tu eşti Domn şi numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi toată oştirea lor. [...] Tu dai viaţă la toate şi Ţie Ţi se închină oştirea cerurilor" (9, 6). Iar Sfîntul Apostol Pavel zice: „Pentru că în Acesta au fost făcute toate, cele din ceruri şi cele de pe pămînt, cele văzute şi cele nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpîniri [nume date diferitelor cete de îngeri - n. n.]. Toate s-au făcut prin El şi pentru El" (Coloseni 1, 16).

In Crez se mărturiseşte limpede credinţa creştinească în Dumnezeu ca Făcător şi Atotţiitor „al tuturor celor văzute şi nevăzute" (subl. n.). Sfinţii Părinţi afirmă unanim, cu toată tăria, existenţa şi primatul lumii nevăzute: „Mai întîi - zice Sfîntul Grigorie de Nazianz - a cugetat Dumnezeu puterile îngereşti şi cereşti, iar gîndul a devenit faptă, împlinită prin Cuvîntul şi desăvîrşită' în Duhul Sfînt", iar Sfîntul Ioan Damaschin îl susţine: „Sînt de părerea lui Grigorie Teologul. Căci trebuie să fie zidită mai întîi fiinţa spirituală, apoi cea sensibilă, şi numai în urmă, din cele două, omul însuşi" (Dogmatica, ed. 1993, p. 49).

Insă tratatul creştin cel mai complet şi mai larg recunoscut pînă astăzi este Ierarhia cerească a Sfîntului Dionisie [Pseudo-] Areopagitul (sec. V)1, pe care Biserica îşi întemeiază cu precădere doctrina privitoare la Sfinţii Ingeri. Astfel, se vorbeşte de nouă cete îngereşti, grupate în trei clase sau ranguri („îngeri" fiind atît o denumire generică pentru fiinţele create ale lumii nevăzute, cît şi numele propriu al uneia dintre cele nouă cete cereşti): 1.1) Serafimi, 2) Heruvimi, 3) Scaune (sau Tronuri); II. 4) Domnii, 5) Puteri, 6) Stăpîniri; III. 7) Incepătorii, 8) Arhangheli, 9) îngeri. Deosebirile dintre aceste cete rămîn tainice pentru noi, dar este certă dispunerea lor ierarhică, conform căreia Serafimii şi Heruvimii sînt cei mai apropiaţi de Dumnezeu, iar Arhanghelii şi îngerii sînt cei mai apropiaţi de oameni (de unde şi credinţa în îngerii păzitori destinaţi fiecărui om în parte, dar şi diferitelor comunităţi umane). Această dublă slujire - pe de o parte lui Dumnezeu, pe de altă parte oamenilor (dar tot la porunca lui Dumnezeu) - este caracteristica definitorie a duhurilor îngereşti. „Nu sînt oare toţi [îngerii] duhuri slujitoare?", întreabă retoric Sfîntul Apostol Pavel (Evrei 1, 14). „Ei - zice Sfîntul Ioan Damaschin - păzesc porţile pămîntului, sînt înainte-stătătorii neamurilor şi ai locurilor, după cum le-a fost lor dat de către Creator, călăuzindu-ne şi ajutîndu-ne în lucrurile noastre" (Dogmatica, II, 3; ed. 1993 - p. 48). De altfel, ânghelos înseamnă în greceşte tocmai „sol", „vestitor", „crainic", „trimis" (de unde şi denumirea de „îngeri" aplicată unor oameni trimişi de Dumnezeu, ca Sfîntul Ioan Botezătorul, pe care tradiţia îl numeşte şi „îngerul pustiei", fiind uneori reprezentat şi iconografic cu aripi îngereşti). Ingerii sînt, cu alte cuvinte, „miniştri" şi „ambasadori" ai Celui Preaînalt.

Textele sfinte mărturisesc nu o dată numărul foarte mare al îngerilor (s-ar putea zice: fără-de-numărul lor): „Mii de mii îi slujeau şi miriade de miriade stăteau înaintea Lui [a Celui-Vechi-de-Zile]" (Daniel 7, 10); „Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur-împrejurul tronului şi al fiinţelor, iar numărul lor era zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii..." (Apocalipsa 5,11). Sfîntul Ioan Gură de Aur vorbeşte de „popoare infinite de puteri netrupeşti, ale căror mii nu le poate număra nimeni" (Omilia VI la Evrei), iar Clement Alexandrinul ne încredinţează că „îngerii sînt în număr infinit" (Stromata, VII, 11), infinitatea însemnînd desigur aici, observă părintele Stăniloae, „nu lipsa oricărei limite a numărului lor, ci neputinţa pentru oameni de a ajunge vreodată la capăt în numărarea acestora" (Teologia dogmatică ortodoxă, vol. 1, ed. cit., p. 424). Şi tot el precizează: „Varietatea lor e tot aşa de mare ca şi între popoarele lumii văzute, sau cu mult mai mare" (ibidem, p. 425), ceea ce atestă, o dată în plus, pe lîngă principiul ordinii ierarhice, un alt principiu general al Creaţiei divine: cel al unităţii în diversitate.

Deşi sînt duhuri (pneumata), fiinţe raţionale, imateriale şi nemuritoare, trebuie totuşi bine precizat că îngerii, raportaţi la divinitate, ni se înfăţişează ca mărginiţi, neposedînd nici înţelepciunea, nici puterea, nici omniprezenţa lui Dumnezeu, iar condiţia lor de creaturi nemuritoare (fără sfîrşit, dar cu un început, şi supuse schimbării) nu trebuie confundată cu veşnicia Creatorului (fără sfîrşit, dar şi fără început, şi nesupus schimbării). Nemurirea nu ţine de firea lor (căci tot ce are început trebuie să aibă, în virtutea naturii sale, şi sfîrşit, numai Dumnezeu fiind veşnic prin însăşi natura Lui), ci o au prin har, ca şi lumina de care se bucură „în măsura vredniciei şi rangului lor" (Sfîntul Ioan Damaschin, Dogmatica, ed. 1993, p. 47). La fel şi starea de sfinţenie: „Ei au din afară sfinţenia fiinţei lor, de la Duhul. [...] Ei se înclină greu spre rău, dar nu sînt neînclinaţi. Acum, însă, au ajuns neînclinaţi, nu din pricina firii lor, ci prin har şi stăruinţă în unicul bine" (ibidem, pp. 47-48). Ingerii nu sînt divinităţi de ordin inferior, cum apar uneori în religiile necreştine (dar nu în celelalte monoteisme), ci făpturi, ca şi oamenii, numai că fără de trupuri şi vrednice să vadă pe Dumnezeu, atît cit le este cu putinţă, ceea ce reprezintă hrana şi desfătarea lor (ibidem, p. 48).

Netrupeşti fiind, ei pot totuşi, cu voia lui Dumnezeu, să se înfăţişeze cu chip omenesc (adeseori cu semnul distinctiv al aripilor, după cum îi vedem reprezentaţi în icoane), pentru mai lesnicioasa împlinire a misiunii lor printre oameni. Atît Vechiul cît şi Noul Testament consemnează numeroase angelofanii (arătări de îngeri), ca la Daniel 9, 21 („Şi pe cînd vorbeam în rugăciunea mea, iată un om, Gavriil, [...] în zbor grăbit, se apropie de mine pe la vremea jertfei de seară"), sau ca la Matei 27,2-3 („Şi iată, s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborînd din cer, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea lui albă ca zăpada").

Ingerii n-au o problemă în a se exprima în grai omenesc, vorbind fiecăruia pe limba lui (dar făcîndu-se auziţi numai de cei cu adevărat vrednici, în conformitate cu misiunea pentru care sînt trimişi). Ei nu fac însă niciodată risipă de vorbe, aducînd şi în felul acesta modelul esenţialului, al măsurii strict trebuincioase. Altminteri, ţine să ne încredinţeze acelaşi Ioan Damaschin, „îngerii sînt lumini spirituale secundare", ce reflectă „lumina primară fără de început", astfel că ei între ei „nu au nevoie de limbă şi de auz, ci transmit unii altora propriile lor gînduri şi hotărîri, fără să rostească un cuvînt" (ibidem, p. 47).

De cele mai multe ori îngerii apar ca slujitori anonimi ai voinţei divine. Trei dintre făpturile îngereşti sînt totuşi bine individualizate în conştiinţa creştină şi frecvent reprezentate iconografic: arhanghelii Mihail, Gavriil şi Rafail;ei sînt întîistătătorii cetelor îngereşti mai apropiate de oameni şi puternic implicate în iconomia mîntuirii noastre. După tradiţia biblică, arhanghelii (îngeri de vază, stătători dinaintea Tronului dumnezeiesc şi purtători la cer ai rugăciunilor celor drepţi) sînt în număr de şapte, dar în textele canonice şi în cele „bune de citit" nu apar nominalizaţi decît cei trei de mai sus (desigur, cei mai importanţi în ierarhia internă a cetei, aşa cum transpare şi din alte vechi surse evreieşti). In iconografia ortodoxă apare reprezentat uneori şi un arhanghel Uriil (în tandem cu Rafail, aşa cum Gavriil este cel mai adesea reprezentat în tandem cu Mihail); despre acesta se face pomenire într-o apocrifă a Vechiului Testament (Cartea luiEnoh), dar n-are individualitatea pregnantă a celorlalţi trei. In fine, alţi arhangheli, nominalizaţi oscilant în unele apocrife biblice (Raguel, Sariel, Iermiel) sau scrieri rabinice (Barachiel, Iehudiel, Zedachiel), n-au obţinut cetăţenie în cetatea creştină.

Mihail este ţinut, atît în Vechiul cît şi în Noul Testament, drept căpetenie a „oştirilor cereşti", fiind pedepsitorul direct al Satanei (în evreieşte: sat 'an - „adversar", iar satanael = „adversarul-lui-Dumnezeu"), pe care l-a izgonit din cer („Am văzut pe Satana ca un fulger căzînd din cer" - zice Mîntuitorul la Luca 10,18), atunci cînd acesta s-a trufit împotriva Ziditorului (vezi Isaia 14, 13-14, sau II Tesaloniceni 2, 4). Mihail este deci împlinitorul dreptăţii dumnezeieşti, purtînd ca atare în mîna dreaptă sabia de foc (cum îl vedem cel mai adesea reprezentat în icoane, şi mai ales - în bisericile ortodoxe - pe uşa diaconească din stînga uşilor împărăteşti). Numele său - în evreieşte Miha'El - se tălmăceşte: „Cine e ca Dumnezeu?". Se crede că al lui va fi şi „glasul arhanghelului" care va trîmbiţa învierea şi judecata la A Doua Venire a Domnului (vezi I Tesaloniceni 4,16). In vechime era socotit ocrotitorul ceresc al „poporului ales". La noi există o tradiţie populară cu privire la ajutorul dat în războaie de către el lui Ştefan cel Mare şi Sfînt (pe care nici Sfîntul Mare Mucenic Gheorghe nu-l lăsa de izbelişte, regăsindu-se chiar pe steagul de luptă al binecredinciosu-lui voievod).

Gavriil - mesagerul marianic prin excelenţă (începînd cu Sfinţii Ioachim şi Ana, părinţii Sfintei Fecioare), numit liturgic cînd „preafrumosul", cînd „înveselitorul", şi reprezentat în biserici mai ales pe uşa diaconească din dreapta uşilor împărăteşti - este arhanghelul Bunei Vestiri („Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.

Binecuvîntată eşti tu între femei..." - Luca 1, 28 şi urm.), purtătorul prin excelenţă al mesajelor Domnului. El apare, în ambele Testamente, drept călăuzitorul spre adevăr şi vestitorul ceresc cel mai de seamă al Cuvîntului dumnezeiesc (fiind cunoscut mai ales datorită profetului Daniel şi evanghelistului Luca). Gabri'El înseamnă în evreieşte „Dumnezeu a fost puternic".

Rafail (cunoscut din Tobit, carte necanonică, dar „bună de citit" a Vechiului Testament) este, conform tradiţiei, vindecătorul celor bolnavi (în evreieşte, Refa'El înseamnă „Dumnezeu a vin-decat"), ca unul ce l-a scăpat de orbie pe bătrînul Tobit, apoi călăuzitorul tainic al celor ce călătoresc cu treburi şi cu griji, precum Tobie (fiul lui Tobit), dar mai ales ocrotitorul nunţii şi al dragostei conjugale (vezi Tobit, mai ales 6,18-19: „«Iar cînd va fi să te apropii de ea [de Sara, fiica lui Raguel], ridicaţi-vă amîndoi, rugaţi-vă la Domnul cerului şi cereţi ca asupra voastră să vină îndurare şi mîntuire. Nu te teme, căci ea ţi-a fost rînduită dintotdeauna. Tu eşti cel care o vei scăpa [mîntui]...». Cînd Tobie a auzit cuvintele lui Rafail, că ea era sora [neamul şi perechea] lui, din seminţia casei tatălui său, a iubit-o mult şi inima i s-a lipit de ea").

Din ceata voievozilor făcea parte şi Lucifer, „tatăl minciunii" {Ioan 8,44), a cărui revoltă trufaşă a polarizat Creaţia şi s-a dovedit fatală, ab initio, pentru omul „neîncercat", ce s-a lăsat ispitit să-i repete căderea, extinzînd paradigma luciferică şi la nivelul creaturii văzute. Profetul Isaia îl deplînge în treacăt, într-o şarjă de lirism prevenitor, ca pe un contraexemplu absolut: „Cum ai căzut tu din ceruri, stea strălucitoare, fecior al dimineţii! Cum ai fost aruncat la pămînt tu, biruitor de neamuri! Tu, care ziceai în cugetul tău: «Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu! In muntele cel sfînt voi pune sălaşul meu, în fundurile laturei celei de miazănoapte. Sui-mă-voi deasupra norilor şi asemenea cu Cel Preaînalt voi fi». Şi acum, tu te pogori în iad, în cele mai de jos ale adîncului!" (Isaia 14,12-15). Numele de Lucifer este analizabil în lux, „lumină" şi ferre, „a purta", reprezentînd transpunerea grecescului phosphoros şi a ebraicului helel, pus în legătură cu „steaua dimineţii" (la noi: „luceafărul de dimineaţă"). Este la mijloc, poate, şi o ironie (se ştie că termenul helel fusese atribuit în mod persiflant regelui Babilonului, pentru trufia sa declarată de „a-şi înălţa tronul pînă la stelele lui Dumnezeu"). Iniţial purtător al luminii divine, ca toţi îngerii creaţi de Dumnezeu, el s-a lăsat mai tîrziu furat de adoraţia propriei „lumini", devenind un fals „luminător", rupt de adevărata Lumină.

Păcatul luciferic constă în încălcarea deliberată, din mîndrie de sine şi din sete de putere, a ierarhiei fiinţiale (şi, prin extensie, a principiului ierarhic în genere): creatura se opune Creatorului, inferiorul aspiră nelegitim la substituirea superiorului. Dacă omul - căruia, de altfel, Dumnezeu a hotărît dintru început să-i mai ofere o şansă (Facerea 3, 15), cum nu a fost cazul cu Cel Rău -poate invoca anumite „scuze" pentru neascultarea şi slăbiciunea sa (latura materială a fiinţei lui, naivitatea primară, ispitirea venită din afară etc), îngerului răzvrătit din proprie iniţiativă şi de la înălţimea condiţiei lui angelice nu-i rămîne nici o „scuză", drept care şi pierzania lui este iremediabilă.

Sfîntul Ioan Damaschin (cf. Dogmatica, II, 4: „Despre diavoli şi demoni"), în virtutea unei tradiţii mai degrabă obscure, face afirmaţia că Lucifer ar fi fost „înainte-stătătorul cetei terestre, căruia Dumnezeu i-a încredinţat stăpînirea pămîntului". Nu-i lipseau, deci, nici rangul, nici condiţia perfecţiunii. Bun prin natura sa creată, el s-a făcut însă rău prin voinţa sa proprie (liberul arbitru), astfel că „s-a îndreptat de la starea sa naturală la o stare contra naturii sale şi s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu Care l-a făcut", devenind prima întruchipare a răului („care nu este nimic altceva -explică acelaşi, pe urmele Fericitului Augustin - decît lipsa binelui, după cum şi întunericul este lipsa luminii. Căci binele este lumină spirituală; în chip asemănător, şi răul este întuneric spiritual").

Sfîntul Voievod Mihail, Arhanghelul Dreptăţii, purtătorul de spadă sau lance de foc, arhistrategul legiunilor cereşti, este antiteza voievodului răzvrătit, chipul paradigmatic al plenitudinii condiţiei angelice, şi lui îi revine de altfel misiunea, atestată de toate izvoarele Revelaţiei, de a-l azvîrli din cer pe Luceafărul care şi-a trădat şi Creatorul, şi firea. Sintetizînd tradiţia, Acatistul Sfîntului Arhanghel Mihail1 aduce de mai multe ori laudă acestei isprăvi primordiale, esenţiale în dinamica întregii creaţii şi definitorii pentru promptitudinea slujirii îngereşti.

Iată condacul 3: „Arătînd în tine puterea nebiruită a rîvnei pentru slava dumnezeiască, ai stat în fruntea cetelor îngereşti, Mihaile, împotriva celui ce insuflă răutatea, preatrufaşului Luceafăr de dimineaţă, pe care, văzîndu-l aruncat împreună cu cei de aproape ai săi din înălţimea cerului întru cele mai de jos ale pămîntului, oştirile cereşti, în chip preaslăvit călăuzite de tine în luptă, înaintea Scaunului dumnezeirii au strigat cu veselie şi cu o singură gură: Aliluia!".

La fel, condacul 11: „Toată cîntarea de laudă se biruieşte de mulţimea minunilor tale, Arhistrategule al lui Dumnezeu, că săvîrşite sînt de tine nu doar în Ceruri şi pe pămînt, ci şi în beznele celor mai de dedesubt, unde ai legat pe şarpele cel din adîncuri cu legăturile puterii Domnului, ca toţi cei izbăviţi de răutatea lui să binecuvînteze pe Stăpînul Cerurilor şi al pămîntului, strigînd: Aliluia!".

Iar în rugăciunea finală, dreptcredinciosul zice iarăşi: „Sfinte şi Mare Arhanghele al lui Dumnezeu, Mihaile, care cel dintîi între îngeri stai dinaintea Treimii celei negrăite, sprijinul şi păzitorul neamului omenesc, care ai zdrobit în Ceruri cu ostile tale capul preatrufaşului diavol şi ruşinezi pururea pe pămînt răutatea şi viclenia lui, la tine alergăm cu credinţă şi ne rugăm ţie cu dragoste: fii pavăză nestricată şi coif tare Sfintei Biserici şi neamului nostru dreptcredincios, păzindu-ne cu spada ta purtătoare de fulgere de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi...".

Aşadar, Lucifer a fost alungat din cer în „beznele adîncului" dimpreună cu toţi îngerii care i-au ţinut hangul - nu puţini, după măsurile omeneşti, dar puţini în raport cu fără-de-numărul total al îngerilor (vezi mai sus). Există părerea că l-au urmat îndeobşte îngerii subalterni, influenţaţi de autoritatea mai-marelui. Fapt este că răul se manifestă subversiv şi epidemic şi că vorba cu „capul răutăţilor" are temeiuri metafizice, încă din zorii Creaţiei.

Dracii (diavolii, demonii) constituie, deci, ceata îngerilor căzuţi împreună cu mai marele lor, Satana sau Lucifer, pierzîndu-şi astfel calitatea iniţială de mesageri ai Luminii divine, devenind „voievozi ai întunericului" şi ispitind spre acelaşi păcat al „orgoliului luciferic" şi pe părinţii dintîi (Adam şi Eva), iar după aceea întreg neamul omenesc, lăsat să aleagă liber între Bine şi Rău, între mîntuire şi pierzanie. Dumnezeu, Care este Iubire, vrea ca toţi oamenii să se mîntuiască, dar pe nimeni nu mîntuieşte cu de-a sila. Ingerii buni ne stau la îndemînă în „războiul nevăzut" împotriva îngerilor răi, dar e nevoie de acceptul şi conlucrarea noastră ca ajutorul lor să fie eficient, spre dobîndirea împărăţiei în care noi înşine, după încredinţarea lui Hristos (Matei 22, 30), vom fi „ca îngerii lui Dumnezeu în ceruri".

Razvan Codrescu

O introducere in crestinism, Editura Christiana

Cumpara cartea "O introducere in crestinism"

1 Deci fără nici o legătură cu acel Dionisie Areopagitul menţionat în Fapte 17,34. în ce priveşte traducerea românească a scrierilor areopagitice, e preferabilă cea a părintelui Dumitru Stăniloae (Sfîntul Dionisie Areopagitul, Opere complete şi scoliile Sfîntului Maxim Mărturisitorul, 1996; cf. mai ales „Despre ierarhia cerească", cap. VI-IX, pp. 23-29) celei mai vechi, a lui Cicerone Iordăchescu şi Th. Simenschy (apărute la Chişinău în 1932-1936, apoi reeditate în 1993-94 la Institutul European din Iaşi). Pentru un tablou comparat al ierarhiilor cereşti la Dionisie şi la principalii autori medievali care au tratat subiectul (Sfîntul Grigorie cel Mare, Sfîntul Ioan Damaschin, Toma de Aquino etc), cu indicarea „orientativă" a locurilor biblice pe care aceştia s-au întemeiat şi cu consemnarea numelui fiecărei cete în greacă, latină şi principalele limbi de cultură moderne, cf. Andrei Pleşu, Despre îngeri, 2003, pp. 281-283.

04 Noiembrie 2016

Vizualizari: 1998

Voteaza:

Lumea nevazuta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE