Referatul biblic al creatiei in viziunea Sfintilor Parinti

Referatul biblic al creatiei in viziunea Sfintilor Parinti Mareste imaginea.

Multi crestini nu realizeaza ca evenimentele relatate in Cartea Facerii au un caracter literar si istoric, acestea facand parte din temelia credintei crestine. Toate doctrinele biblice ale teologiei isi trag radacinile, direct sau indirect, din Cartea Facerii. De aceea, a o accepta ca atare este o conditie esentiala pentru a-L intelege pe Dumnezeu si planul Sau pentru om. Daca Facerea este doar un mit sau o alegorie, atunci doctrinele crestine nu au nicio baza. Cartea Facerii nu poate fi luata decat literar.

Pe deasupra trebuie amintit ca nu poti “interpreta literar”, caci expresia “interpretare literara” reprezinta o contradictie de termeni. Cartea Facerii, ori o iei literar, ori o interpretezi! Este important de retinut ca ea trebuie luata literar, in afara de cazul in care este evidenta exprimarea simbolica.

Pentru inceput trebuie sa retinem ca cele Sase Zile ale Facerii nu sunt un proces natural; ele sunt ceea ce a avut loc inainte de a incepe sa functioneze intregul proces natural al lumii. Ele sunt lucrarea lui Dumnezeu; prin definitie ele tin de miracol, nepotrivindu-se cu legile firii ce carmuiesc lumea pe care o vedem in prezent.
In Hexaimeronul sau, Sfantul Vasile invata ca in Ziua a Treia nu era vreo trebuinta fireasca pentru ca apele sa curga in jos; aceasta e o lege a lumii noastre, dar atunci legea era ca si inexistenta, pana a venit porunca lui Dumnezeu.

Se pare ca aici avem principala sursa a neintelegerii intre teoria stiintifica si descoperirea religioasa. In timpul celor Sase Zile s-a facut insasi firea; cunoasterea noastra actuala a legilor firii nu are cum sa ne spuna cum au fost alcatuite aceste legi. Intreaga tema a inceputurilor, a facerii tuturor lucrurilor este deci in afara stiintei.
Sfintii Parinti care au scris despre Facere au subliniat un lucru in mod deosebit: lucrarea ziditoare a lui Dumnezeu in Cele Sase Zile este spontana, are loc dintr-o data.
Sfantul Efrem Sirul, care intelege zilele Facerii ca fiind de douazeci si patru de ore, a subliniat ca lucrarile ziditoare ale lui Dumnezeu in acele zile nu au avut nevoie de douazeci si patru de ore, ci numai de o clipa. Iata ce scrie despre Ziua Intai: Desi atat lumina cat si intunericul au fost zidite intr-o clipita, totusi, atat ziua cat si noaptea Zilei
Intai au tinut cate doisprezece ceasuri fiecare.

Cele Sase Zile, insa, nu trebuie masurate cantitativ, ci teologic. Insemnatatea lor nu tine de durata ci de ceea ce s-a petrecut in ele. Ele sunt afirmarea a sase lucrari ziditoare ale lui Dumnezeu care au ivit universul asa cum il cunoastem.

1. Ziua Intai (Facerea, 1, 3-5)

La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul. Si pamantul era netocmit si gol.

Cartea vorbeste despre cele dintai lucruri din lume. Urmatoarele lucrari ale Facerii incep cu aceste cuvinte: "Si a zis Dumnezeu…" Dumnezeu cuvanteaza, adreseaza cuvant. Cui anume? Desigur nu apelor, nu ingerilor, ci Cuiva egal cu Sine.

In Cuvantul si Duhul lui Dumnezeu, Sfintii Parinti au vazut nu simple puteri, ci Persoane “de-o fiinta” cu Dumnezeu Tatal. Universul apare astfel ca produsul unui dialog etern si al unei “Iconomii” trinitare: Dumnezeu Tatal creeaza toate prin Cuvantul (Fiul) Sau in Duhul Sfant.

Inceputul, insa, in inteles tainic este aratat de cuvintele: "Eu sunt Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul” (Apocalipsa 1, 8)

Cu adevarat, Cela ce este inceputul tuturor lucrurilor in puterea dumnezeirii Sale, este, de asemenea si sfarsitul…Deci intru acest inceput, adica intru Hristos, Dumnezeu au zidit cerul si pamantul, fiindca "Toate prin El s-au facut; si fara El nimic nu s-a facut din ce s-a facut" (Ioan 1, 3).

Astfel, in iconografia ortodoxa traditionala a Facerii lumii nu vedem un batran (adica Tatal) care-l face pe Adam, ca in fresca lui Michelangelo din Capela Sixtina, ci pe Hristos. Desigur ca intreaga Treime creeaza: Tatal porunceste, Fiul zideste, si indata vom vedea ca si Duhul ia parte la lucrare, “purtandu-se pe deasupra apei”.

Sfantul Ambrozie numeste lucrarea Zilei Intai “temelia lumii”. De ce nu a dat Dumnezeu […] stihiilor podoabele potrivite odata cu ivirea lor, ca si cum El, in clipa Facerii, nu ar fi fost in stare sa faca indata ca cerul sa sclipeasca tintuit cu stele, iar pamantul sa se imbrace in flori si roade? Putea prea bine sa se fi intamplat asa. Totusi, Scriptura arata ca lucrurile au fost mai intai zidite si abia pe urma au fost randuite; altfel ar trebui sa presupunem ca ele nu au fost de fapt create si ca nu au avut inceput, intocmai ca si cum firea lucrurilor ar fi fost nascuta de la inceput, neaparand a fi ceva adaugat pe urma.

In legatura cu aceasta, Sfantul Efrem Sirul zice: El spune aceasta dorind a arata ca goliciunea a premers firea [lucrurilor] … Pe atunci era doar pamantul, si nimic altceva in afara de el.

Intuneric era deasupra adancului. Apele adancului au fost facute impreuna cu pamantul si acopereau pamantul in intregime. Iata motivul infatisarii sale netocmite. Parintii socotesc ca a existat o oarecare lumina facuta impreuna cu cerul, caci cerul este taramul luminii; daca este asa, norii ce acopereau pamantul impiedicau aceasta lumina sa ajunga pe pamant.

Sfantul Efrem scrie: Daca toata zidirea (fie ca facerea ei e pomenita sau nu) a fost facuta in sase zile, atunci norii s-au zidit in ziua intai… Caci toate trebuiau a se zidi in sase zile.

Intuneric era deasupra adancului si Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor. Vedem aici lucrarea celei de-a Treia Persoane a Sfintei Treimi in zidire. Sfantul Ambrozie scrie: Inca nu venise plinatatea lucrarii intru Duhul. Acesta se purta peste pamantul sortit a aduce roada, caci cu ajutorul Duhului el cuprindea semintele noii nasteri, ce aveau sa incolteasca, dupa cuvintele proorocului: "Trimite-Vei Duhul Tau, si se vor zidi, si se va innoi fata pamantului". (Ps. 103, 30).

Duhul Sfant a luat parte si la celelalte Zile ale Facerii, caci Iov vorbeste de “Duhul cel dumnezeiesc Cel Ce m-a facut pe mine” (Iov 33, 4).

Si a zis Dumnezeu: ‘Sa fie lumina!’ Si a fost lumina.

Sfantul Ambrozie scrie: […] Bunul Facator a rostit cuvantul ‘lumina’ ca sa poata descoperi lumea, patrunzandu-o cu stralucire, si astfel s-o faca frumoasa la infatisare. Deci dintr-o data vazduhul s-a facut stralucitor, iar intunericul s-a dat cu spaima inapoi de la neobisnuita stralucire.

Sfantul Efrem, in acord cu ceilalti Parinti, ne spune limpede ca lumina nu avea nimic de-a face cu soarele, care a fost creat de-abia in Ziua a Patra: Lumina care a aparut pe pamant era fie ca un nor luminos, fie ca lumina zorilor, ori ca stalpul ce a luminat norodului iudeu in pustie. [Ea] era raspandita pretutindeni, nefiind inchisa intr-un singur loc anume[…] Ea a ajutat la odraslirea si rasarirea tuturor celor care urmau a fi scoase de catre pamant in Ziua a Treia; cat despre soare, el a fost asezat in taria cerului ca sa aduca la implinire cele care fusesera facute sa apara mai inainte cu ajutorul luminii dintru inceput.

Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina.

Dupa invatatura Sfantului Ambrozie, Dumnezeu numeste fiecare treapta a zidirii Sale "buna", vazandu-i firea desavarsita si neprihanita si avand in vedere desavarsirea intregii lucrari.

Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric. Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar intunericul l-a numit noapte.

Si a despartit Dumnezeu lumina de intuneric. Cu alte cuvinte, Dumnezeu a facut sa nu se amestece lumina cu intunericul. Lumina a numit-o Dumnezeu ziua, iar intunericul l-a numit noapte. Acum, dupa ce a fost facut soarele, este zi cand vazduhul e luminat de soare si cand soarele straluceste in emisfera de deasupra pamantului; este noapte cand soarele, ascunzandu-se, face umbra pamantului. Atunci, la inceput, ziua si noaptea nu se datorau miscarii soarelui, ci se facea zi si urma noapte cand se revarsa lumina aceea care a fost facuta la inceput si cand iarasi se retragea potrivit masurii randuite de Dumnezeu. Nu e vorba aici de lumina necreata si inaccesibila a lui Dumnezeu insusi, ci de o lumina creata, ce se decanteaza sub efectul Cuvantului lui Dumnezeu din intunericul in care era continuta potential. Ea introduce o prima mare diferentiere in creatie: cea temporala, intre zi si noapte. Nu avem aici alternanta astronomica cunoscuta azi, ci un ritm ontologic general, o miscare universala a existentei, de la inform la forma, de la “intuneric” la “lumina”. Pentru ca, desi nu e identica cu Dumnezeu, lumina este un prim simbol natural si asemanare creata a Lui, invaluindu-L ca intr-o haina (Ps. 103, 4).

“Lumina lumii”, lumina spirituala, e insa Hristos. In El ni se descopera insasi Lumina divina necreata si, luminati de El prin Botez, devenim “fii ai luminii”.
Si a fost seara si a fost dimineata: ziua intai.

Ziua Intai a Facerii (indiferent cat de lunga s-ar presupune ca este) pune inceput ciclului de sapte zile ce se continua pana in zilele noastre.

Iata-ne deci la sfarsitul Zilei Intai a Facerii. Ea a statornicit masura timpului pentru toate epocile urmatoare (fiindca inainte de ea nu exista timp; timpul incepe cu ea). Ea este o zi deosebita de cele care urmeaza, cum explica si Sfantul Efrem: Deci, dupa marturia Scripturii, cerul, pamantul, focul, aerul si apa au fost facute din nimic; pe cand lumina facuta in Ziua Intai si toate celelalte lucruri facute dupa ea, s-au facut din ceea ce exista mai inainte.

Cele cinci zidiri pomenite de Sfantul Efrem sunt cele patru stihii (sau elemente) din care, dupa definitia stiintei antice, se alcatuiesc toate cele de pe pamant, impreuna cu “cerul”. In ceea ce priveste elementele constitutive ale lumii materiale, Sfantul Vasile sustine simbioza lor intima, caci miscarea reuneste apa, pamantul, aerul si focul si le desparte, asa cum piatra ciocnita scoate scantei, iar fierul incalzit se inroseste, devenind el insusi foc. Corpurile se constituie din unirea acestor elemente care le dau astfel culoare, gust, densitate, facandu-le sesizabile pentru simturile noastre. Intr-adevar, Ziua Intai a Facerii are ceva “de temelie”: ea cuprinde inceputurile tuturor celor care urmeaza dupa ea. Structura de temelie a materiei si a creatiei s-a facut in Ziua Intai; lucrarea urmatoarelor cinci zile este mai putin radicala decat cea a Zilei Intai – este mai mult o tocmire decat o facere in adevaratul inteles.

Tocmai ideea zidirii din nimic sau din nefiinta deosebeste cu totul istorisirea Facerii de cea a tuturor miturilor pagane si a speculatiilor despre creatie.

Crestinul care intelege absolutul lucrarii creatoare a lui Dumnezeu in cele Sase Zile priveste zidirea prezenta cu alti ochi decat cineva care o socoteste o dezvoltare treptata sau o evolutie a materiei primordiale (fie ca aceasta este inteleasa ca o creatie a lui Dumnezeu sau ca existenta prin sine). Conceptia din urma priveste lumea ca fiind in mod natural ceea ce este, iar urmele ei din trecut se pot descoperi in formele din ce in ce mai simple, fiecare din ele putand fi inteleasa in mod natural; dar prima conceptie, cea a Facerii ne pune in fata celor doi poli fundamentali ai existentei: ceea ce exista in prezent si nimicul absolut din care s-a ivit dintr-o data si numai prin vointa lui Dumnezeu.

Ne mai ramane de pus o singura intrebare privitor la Ziua Intai: unde anume se plaseaza in ea zidirea lumii ingeresti? Moise descrie numai zidirea lumii vazute; cand anume s-a zidit lumea nevazuta a fiintelor duhovnicesti? Sfantul Vasile invata: Dar dupa cum se pare, a fost si inainte de lumea aceasta ceva care se poate contempla cu mintea noastra, dar n-a fost consemnat de istorie pentru ca acest lucru era nepotrivit celor incepatori si inca prunci cu cunostinta. Era o stare mai veche decat facerea lumii, potrivita puterilor celor mai presus de lume, o stare mai presus de timp, vesnica, pururea fiitoare; in ea Ziditorul si Creatorul tuturor a facut creaturi: lumina duhovniceasca, potrivita fericirii celor care-L iubesc pe Domnul, firile rationale si nevazute[…].

La fel scrie si Sfantul Ambrozie: Ingerii, Domniile si Stapanirile, desi au inceput sa fiinteze candva, existau atunci cand s-a zidit lumea.

Parintii, deci, socotesc ca ingerii au fost creati inainte de crearea lumii sensibile si a omului. Ei plaseaza chiar lumea ingereasca intr-un fel de eon supratemporal, dar nu co-etern cu Dumnezeu. Acesta reprezinta un mod de viata asemanator celui in care va fi toata creatia in planul eshatologic.

Vom vedea in Ziua a Sasea, ca Adam a fost ispitit de catre satana, deci stim ca razboiul din cer cu ingerii cei trufasi, descris in Apocalipsa (12, 7, 8 ) avusese loc mai
inainte, iar satana cazuse deja ca un fulger.

2. Ziua a Doua (Facerea, 1, 6-8)

Si a zis Dumnezeu: ‘Sa fie o tarie prin mijlocul apelor si sa desparta ape de ape!’ Si a fost asa. A facut Dumnezeu taria si a despartit Dumnezeu apele cele de sub tarie de apele cele de deasupra tariei. Taria a numit-o Dumnezeu cer. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a doua.

Dupa ce a separat lumina de intuneric, Cuvantul lui Dumnezeu introduce o a doua separatie, intre ape, prin crearea tariei. Cuvantul tarie are doua conotatii in Cartea Facerii, una speciala, stiintifica iar cealalta generala. In inteles general, taria este mai mult sau mai putin sinonima cu cerul: stelele sunt numite luminatori intru taria cerului (Fac. 1, 14), iar pasarile zboara sub taria cerului (Fac. 1, 20). Noi, insa, pierzand intelesul aparte al tariei, spunem ca atat stelele cat si pasarile se pot vedea pe cer.

Sa vedem, insa, care este intelesul stiintific al tariei in acest text. Desi se mai numeste si cer – spune Sfantul Vasile – ea nu este sinonima cu cerul pomenit la inceputul Facerii.

Deoarece s-a dat celui de-al doilea cer si alt nume si o intrebuintare deosebita, acesta este alt cer decat cel facut la inceput, caruia i s-a dat si o intrebuintare deosebita in univers.[…] Si socotim ca acest cuvant a fost pus aici pentru a arata o natura tare, in stare sa tina apa care aluneca si se imprastie usor. Dar pentru ca, dupa conceptia comuna, se pare ca taria isi are nasterea din apa, nu trebuie sa se creada ca taria este asemenea cu apa inghetata sau cu…piatra stravezie…ce are aproape transparenta aerului. Noi nu asemanam taria cu niciuna din aceste materii. Intr-adevar, a avea despre cele ceresti niste idei ca acestea inseamna a fi copil si a avea mintea usoara.[…] Suntem invatati de Scriptura sa nu lasam mintea noastra sa-si inchipuie ceva dincolo de cele ce sunt ingaduite.[…] Scriptura nu numeste tarie substanta rezistenta si tare ce are greutate si este solida; caci pamantul ar fi meritat mai potrivit o astfel de numire; dar din pricina ca substanta celor care stau deasupra pamantului este fina si rarefiata nu e perceputa de niciunul dintre simturile noastre, substanta aceasta s-a numit tarie, in comparatie cu substantele foarte fine care nu pot fi sesizate de simtirea noastra.

Taria, deci, din Cartea Facerii constituie o bariera sau un filtru natural; ea desparte cele doua niveluri ale umiditatii atmosferice. Desi astazi nu mai observam un astfel de fenomen pe care sa-l putem numi tarie, aceasta nu exclude posibilitatea ca la inceput taria sa fi existat. Functia tariei – crede Sf. Vasile – era aceea de a pastra o temperatura placuta pe tot pamantul. In Cartea Facerii la capitolul al doilea ni se spune ca pana sa fie zidit omul Domnul Dumnezeu nu trimisese inca ploaie pe pamant…ci numai abur iesea din pamant si umezea toata fata pamantului (Fac. 2, 5-6).

Pamantul timpuriu a fost, deci, un loc mult deosebit de cel pe care-l stim noi azi: o clima temperata, multa umezeala ce uda in permanenta imbelsugata vegetatie; aceasta era, dupa cum vom vedea mai tarziu, singura hrana pe care Dumnezeu o hotarase atat pentru om cat si pentru animale.

Aceasta fericita stare se sfarseste, insa, odata cu caderea omului; totusi, chiar si dupa caderea omului, pamantul a pastrat unele din insusirile sale de mai inainte. Astfel, ploaia ca fenomen nu este pomenita in textul Facerii pana in timpul lui Noe; si atunci aceasta (ploaia) nu este una obisnuita, ci o catastrofa cosmica. Cantitati uriase de apa s-au revarsat peste suprafata pamantului, aducandu-l aproape la starea sa din Ziua Intai a facerii, cand adancul acoperea pamantul; in plus, o mare cantitate de apa subpamanteana a fost eliberata, taria fiind astfel sfaramata, golindu-si continutul asupra pamantului. Dupa potop isi face aparitia pentru prima data pe bolta cereasca curcubeul, acesta fiind alcatuit de razele directe ale soarelui in umezeala din aer. Datorita sfaramarii tariei, razele soarelui ajung – acum, dupa potop - pentru prima oara pe pamant. Este interesant ca astazi oamenii de stiinta, prin cercetare si cu ajutorul ratiunii, au ajuns la concluzia ca in urma cu 5000 de ani radiatia cosmica ce loveste pamantul a cunoscut o crestere izbitoare, confirmand relatarea scripturistica cu privire la Potop si distrugerea tariei existente pana atunci.

Putem concluziona astfel ca perioada de dupa Potop este o epoca cu totul diferita in istoria omenirii. Daca pana in vremea lui Noe domnea o clima temperata asupra intregului pamant, aceasta determinand existenta unei bogate vegetatii ce asigura nevoile omului, acesta nefiind nevoit sa manance carne, dupa Potop conditiile pe pamant devin mult mai aspre, omul experimentand frigul, caldura, vara si primavara, iar durata medie de viata scade infricosator, de la 900 de ani (Adam si primii Patriarhi) pana la 70-80 de ani, cat este astazi.

3. Ziua a Treia (Facerea, 1, 9-13)

Si a zis Dumnezeu: ’Sa se adune apele cele de sub cer la un loc si sa se arate uscatul!’ Si a fost asa. Si s-au adunat apele cele de sub cer la locurile lor si s-a aratat uscatul. Uscatul l-a numit Dumnezeu pamant, iar adunarea apelor a numit-o mari. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

Dupa despartirea apelor, in Ziua a Treia, Cuvantul lui Dumnezeu opereaza o ultima mare separatie a elementelor: porunceste apelor sa se stranga si sa scoata la iveala uscatul. Si astfel, apele de sub firmament se aduna formand oceanele, marile si lacurile, iesind la suprafata continentele, uscatul (regnul mineral).

In fiecare zi a facerii se da o porunca ce devine lege a firii pentru toata vremea de dupa aceea. Din Ziua Intai incepe succesiunea zilelor si noptilor, iar din A Treia Zi apele isi incep necontenita lor miscare. Astfel, firea apelor – spune Sfantul Vasile cel Mare – a primit porunca sa curga, si apele niciodata nu obosesc, pentru ca sunt silite necontenit de porunca aceea.

Hrana indispensabila si curatire pentru fiintele vii, apele sunt in acelasi timp un element al fecunditatii si regenerarii naturale, cat si un simbol al harului si regenerarii spirituale a omului prin botez.

Sfintii Parinti, in toate cele ce tin de cele Sase Zile ale Facerii ne pun inainte doar unele presupuneri – si acelea cu prudenta – in ce priveste felul cum a creat Dumnezeu; astfel si noi trebuie sa fim retinuti in a proiecta cunoasterea noastra despre felul cum arata lumea in prezent asupra lumii intai-zidite.

Uscatul s-a ivit la porunca lui Dumnezeu, si nu printr-un proces natural. In acest sens Sfantul Ambrozie spune: S-a randuit mai dinainte, pe cat se pare, ca pamantul sa fie uscat de mana lui Dumnezeu, iar nu de catre soare, caci, in fapt, pamantul s-a uscat inainte de facerea soarelui.

Ziua a Treia marcheaza inceputul preocuparii speciale a lui Dumnezeu pentru planeta noastra. Prin separarea uscatului de apa, pamantul capata o individualitate proprie, un echilibru al elementelor solide si lichide, caci porunca divina a separarii apei de uscat a dat celor doua stari de agregare caracterele lor specifice pana la sfarsitul lumii: pamantului fermitate si stabilitate, iar apei fluiditate, coeziune si circuit continuu in natura.

Apoi a zis Dumnezeu: ‘sa dea pamantul din sine verdeata: iarba, cu samanta intr-insa, dupa felul si asemanarea ei, si pomii roditori, care sa dea rod cu samanta in sine, dupa fel pe pamant!’ Si a fost asa. Pamantul a dat din sine verdeata: iarba, care face samanta, dupa felul si dupa asemanarea ei, si pomii roditori, cu samanta, dupa fel, pe pamant. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a treia.

Pamantului umezit de apele ploilor Cuvantul lui Dumnezeu ii porunceste apoi sa genereze din sine plantele in toata diversitatea speciilor. Pamantul infloreste, producand o noua descoperire a slavei, frumusetii si intelepciunii divine in covorul verde care acopera tot uscatul roditor. Ghidate parca de un instinct estetic natural, plantele se intrec in frumusete, raspunzand in nesfarsita lor varietate, vointei de frumusete a lui Dumnezeu. Cu vesmantul plantelor pamantul-materie se imbraca ca o mireasa impodobita si infrumusetata, gatita Mirelui Prea Inalt.

Sfintii Parinti, cu totii sunt de acord in a arata chipul minunat al zidirii din Ziua a Treia: spune Sfantul Vasile: Sa dea pamantul din sine verdeata. Si intr-o clipita de vreme pamantul, ca sa pazeasca legile Creatorului, a trecut plantele prin toate fazele lor de crestere, incepand cu odraslirea, si le-a adus indata la desavarsire. Sfantul Grigorie al Nyssei subliniaza un lucru foarte important: Dumnezeu nu a facut doar semintele si potentialitatile cresterii, ci insasi zidirea pe care o cunoastem; semintele s-au ivit din primele plante facute: caci citim in Scriptura, la inceputul facerii lumii[…] spicul n-a rasarit din samanta, ci samanta a crescut din spic; iar dupa aceea spicul a rasarit din samanta.

Ierburile si copacii au dat samanta dupa fel. Avem aici, iata, una din cheile gandirii patristice; vom vedea in Ziua a Cincea a facerii ca si fapturile insufletite au fost facute sa apara tot dupa fel.

4. Ziua a Patra (Facerea, 1, 14-19)
Si a zis Dumnezeu: “Sa fie luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pe pamant, sa desparta ziua de noapte si sa fie semne ca sa deosebeasca anotimpurile, zilele si anii, si sa slujeasca drept luminatori pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul”. Si a fost asa. A facut Dumnezeu cei doi luminatori mari: luminatorul cel mai mare pentru carmuirea zilei si luminatorul cel mai mic pentru carmuirea noptii, si stelele. Si le-a pus Dumnezeu pe taria cerului, ca sa lumineze pamantul, sa carmuiasca ziua si noaptea si sa desparta lumina de intuneric. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a patra.

Dupa ce a impodobit in Ziua a Treia pamantul cu flori, in Ziua a Patra Cuvantul lui Dumnezeu impodobeste cu corpuri ceresti firmamentul. Apar luminatorii cerului: soarele, luna si stelele. Ca semne, ele vor jalona si organiza atat spatiul, cat si curgerea astronomica a timpului.

Celor ce vor sa aranjeze Cele Sase Zile in cadrul evolutionist, Ziua a Patra a Facerii le da multa bataie de cap; e cu totul imposibil de facut lucrul acesta daca soarele a fost creat intr-adevar in Ziua a Patra. Din acest motiv, partizanii interpretarii evolutioniste sunt nevoiti sa creada ca soarele a fost de fapt facut in Ziua Intai, odata cu cerul, aparand doar in Ziua a Patra – chipurile, dupa ce invelisul de nori al pamantului din primele trei zile s-ar fi ridicat.

Primele trei capitole, insa, din Cartea Facerii nu istorisesc dezvoltarea naturala a pamantului dupa legile ce guverneaza dezvoltarea sa astazi, ci istorisesc inceputul miraculos al tuturor lucrurilor. Nu avem voie sa rearanjam Zilele Facerii pentru a se potrivi cu teoriile noastre; mai curand sa ne smerim cugetul pentru a intelege astfel ce spune textul sfant.

Soarele si luminatorii cerului au fost facuti in Ziua a Patra, nu doar au aparut atunci – spun Sfintii Parinti. Nu exista niciun motiv pentru care Parintii, daca textul Facerii ar fi ingaduit-o, sa nu fi acceptat explicatia, mai fireasca, aparent, ca lumina soarelui a luminat primele Trei Zile ale Facerii, insa globul soarelui a devenit vizibil de pe pamant doar in Ziua a Patra. Ei resping, totusi, explicatia aceasta pentru faptul ca textul Facerii nu o ingaduie.

In legatura cu aceasta Sfantul Vasile invata: Cerul si pamantul fusesera facute mai inainte; dupa facerea lor a fost creata lumina, apoi a fost despartita ziua de noapte, apoi iarasi s-a facut taria si aratarea uscatului; apa s-a adunat intr-o adunare cu margini fixe si determinate; pamantul s-a umplut cu cele care au rasarit din el, a odraslit mii si mii de feluri de plante si s-a umplut cu toate soiurile de arbori. Nu erau inca nici soarele, nici luna, ca sa nu spuna oamenii ca soarele este pricina si tatal luminii, ori ca aceia ce nu-L cunosc pe Dumnezeu sa-l socoteasca creator al celor rasarite din pamant[…] Daca lumina a fost facuta mai inainte, pentru ce se spune acum iarasi ca soarele a fost facut ca sa lumineze? […] Cuvintele acestea nu sunt contrare celor ce s-au spus despre lumina. Atunci, la inceput, s-a adus la existenta firea luminii; acum, corpul acesta ceresc a fost facut ca sa fie vehicul al acelei lumini intai-nascute[…] Sa nu-mi spui ca este cu neputinta ca acestea sa stea despartite. Nici eu nu spun ca ne este cu putinta, mie si tie, sa despartim lumina de corpul soarelui, ci spun ca cele care pentru mintea noastra nu sunt despartite, acelea pot fi despartite in realitate de Creatorul firii[…].

Ideea ca viata pe pamant a fost de la inceput dependenta de soare, si chiar ca pamantul insusi provine de la soare, este o idee recenta, ea fiind o simpla presupunere; nu are nici macar legatura directa cu adevarul sau falsitatea asa-numitei evolutii a vietii pe pamant. Pentru ca oamenii veacurilor recente au cautat o noua si naturala explicatie a originii lumii, lepadandu-se de explicatia provenita din descoperirea dumnezeiasca, a parut a fi de la sine inteles ca soarele – mult mai mare si mai insemnat din punct de vedere astronomic decat pamantul, si centrul orbitei terestre – trebuie sa preceada pamantul, mai curand decat invers.

Descoperirea dumnezeiasca, insa, in talcuirea Sfintilor Parinti, ne spune altceva: anume ca pamantul este intai, si ca timp si ca insemnatate, iar soarele este al doilea. De n-am fi asa de tributari modelelor intelectuale ale vremii am putea primi mai usor aceasta explicatie alternativa a inceputurilor lumii.

Conceptia scriptural-patristica ne prezinta pamantul ca salas al omului, incununarea zidirii lui Dumnezeu si centrul universului. Orice altceva – indiferent de explicatia stiintifica a starii si miscarii sale prezente, sau de imensitatea sa fizica in comparatie cu pamantul – este un lucru secundar, si a fost facut intru folosul pamantului, adica al omului. O asemenea maretie si putere ca a Dumnezeului nostru n-ar trebui sa ne mai lase nicio indoiala ca intr-o singura clipa de punere in lucrare a puterii Sale ziditoare a adus la fiintare intregul pamant – mare pentru noi, dar numai o farama in univers – iar intr-o alta clipa a puterii Sale a facut intreaga imensitate a stelelor cerului. Ar fi putut sa faca infinit mai mult decat atat, daca ar fi voit; in textul insuflat al Cartii Facerii El ne-a lasat doar o simpla schita a celor savarsite, iar istorisirea lor nu este obligata sa se conformeze cu speculatiile si presupunerile noastre omenesti.

Este ceva usor si la moda astazi sa crezi ca totul a evoluat prin legi absolut uniforme, legi pe care le putem observa si acum, dintr-un strop primordial de energie sau materie; in acest context, de Dumnezeu mai este nevoie doar pentru a crea acest strop de energie primordiala sau pentru a initia Big Bang-ul, care se presupune ca a produs tot ceea ce exista. Azi e nevoie de o minte mult mai deschisa si mai putin dependenta de opinia publica, pentru a incepe sa vezi maretia lucrarii ziditoare a lui Dumnezeu, descrise in Cartea Facerii. Sfintii Parinti – mintile cele mai sofisticate si mai stiintifice ale vremii lor – pot fi deschizatorii mintilor noastre inchise.

Ar putea aparea intrebarea de ce Dumnezeu a facut un corp atat de mare ca soarele sa slujeasca unui corp atat de mic precum pamantul. N-ar fi putut sa-si pastreze energia si sa faca un soare ceva mai apropiat de marimea pamantului?

Desigur ca am putea concepe un soare cu mult mai mic decat cel pe care il stim, si mult mai apropiat de pamant, pastrandu-si astfel marimea aparenta vazuta de pe pamant. Energia unui astfel de soare, insa, s-ar risipi mult mai repede decat a soarelui nostru. Este clar ca Dumnezeu a facut soarele la dimensiunea si la distanta de pamant necesara, spre a da pamantului cantitatea de lumina si caldura de care are nevoie spre a intretine viata pana la sfarsitul veacurilor, cand soarele se va intuneca (Mat. 22, 30). Mai mult, Dumnezeu a facut impartirea omului in barbat si femeie, prevazand caderea omului si faptul ca inmultirea omenirii va avea nevoie de o modalitate patimasa de procreere.

In aceste conditii nu s-ar putea oare ca cei doi astri ceresti, soarele si luna, sa nu fi facut parte din imaginea initiala a lui Dumnezeu asupra zidirii Sale, ci sa fi fost facute doar pentru a insemna zilele si lunile si anii starii cazute a omului? Lumina originara creata in Ziua Intai, nu avea nevoie de un corp care sa o cuprinda. La sfarsitul lumii soarele se va intuneca, si luna nu-si va da lumina sa, si stelele vor cadea din cer (Mat. 22, 30); iar in Imparatia Cerurilor, la fel ca si in Ziua Intai a Facerii, va fi din nou lumina fara soare si luna – caci cetatea nu are trebuinta de soare, nici de luna ca sa lumineze intru ea, ca slava lui Dumnezeu a luminat-o pre ea (Apocalipsa 21, 23).

5. Ziua a Cincea (Facerea, 1, 20-23)
Apoi a zis Dumnezeu: “sa misune apele de vietati, fiinte cu viata in ele si pasari sa zboare pe pamant, pe intinsul tariei cerului!” Si a fost asa. A facut Dumnezeu animalele cele mari din ape si toate fiintele vii, care misuna in ape, unde ele se prasesc dupa felul lor, si toate pasarile inaripate dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca este bine. Si le-a binecuvantat Dumnezeu si a zis: ”prasiti-va si va inmultiti si umpleti apele marilor si pasarile sa se inmulteasca pe pamant!” Si a fost seara si a fost dimineata: ziua a cincea.

Ziua a cincea aduce cu sine popularea celor doua elemente fluide: apa si aerul, cu diversitatea uluitoare a speciilor de animale marine si aeriene. Ele primesc porunca de a se inmulti si umple pamantul. Mai mult decat imensitatea elementelor, mai mult decat perfectiunea cristalina a mineralelor, si chiar decat inflorirea multicolora a vegetalelor, prin autonomia miscarii lor in elemente, prin fecunditatea si capacitatea lor de reproducere a unor entitati individuale cu un grad extrem de complex, animalele oglindesc in viata lor, la un mod superior in natura, perfectiunile lui Dumnezeu, afinitate analogica subliniata de actul binecuvantarii acestei vieti de catre Creatorul ei.

Sfantul Ioan Gura de Aur, in talcuirea sa la Ziua a Cincea a Facerii, evidentiaza precizia si acuratetea ordinii in care se descrie zidirea. Astfel, despre Ziua a Cincea scrie urmatoarele: Dupa cum pamantului i s-a spus numai atat: sa dea pamantul din sine verdeata, si pamantul a dat fel de fel de flori, de ierburi si de seminte, si numai cu cuvantul au fost aduse toate la fiinta, tot asa si acum a spus: Sa misune apele de vietati, fiinte cu viata in ele, si pasari sa zboare pe pamant, pe intinsul tariei cerului, si dintr-o data au fost create atatea feluri de taratoare, atat de deosebite pasari, ca nici nu este cu putinta a le insira cu cuvantul.

Iata ce spune si Sfantul Ambrozie: La aceasta porunca apele indata si-au ivit odraslirea. Raurile erau in chinurile facerii. Iezerele zamisleau partea lor de viata. Marea insasi incepu a naste tot felul de taratoare… Nici ca putem pomeni multimea numirilor tuturor soiurilor aduse intr-o clipita la viata de catre dumnezeiasca porunca. Caci forma materialnica si suflarea de viata intru o aceeasi clipita au fost aduse la fiintare… Aceeasi clipa si aceeasi putere ziditoare au adus la existenta si chitul si broasca.

In Cartea Facerii, expresia “dupa soiul lui/ei” apare de 10 ori. Aceasta expresie este utilizata cu referire la animale si plante si la cum se vor reproduce ele pe pamant. Sfanta Scriptura afirma clar ca Dumnezeu a creat soiuri distincte de animale si plante, fiecare trebuind sa se reproduca dupa soiul sau. Un soi (specie) nu se poate schimba la altul.

Sa cercetam insa, acum, intelesul zicerii dupa fel. Nu poate fi nicio indoiala ca Sfintii Parinti au inteles cu totii, si in chip clar, ca in cele trei zile Dumnezeu a zidit toate felurile de fapturi pe care le cunoastem astazi. Acest lucru se poate vedea din desele lor afirmatii ca Dumnezeu creeaza instantaneu, ca numai cuvantul Sau este cel care aduce fapturile la existenta, ca apele si pamantul nu au insusirea naturala de a da nastere vietii.

Dumnezeu i-a dat pamantului nu numai porunca sa rasara (iarba), ci si puterea de a scoate din sine. Deci Cuvantul dumnezeiesc zideste cele ce se fac; intelegem aici ca pamantul dobandeste ceea ce nu are, adica puterea de a lucra, putere daruita de Dumnezeu pamantului prin porunca.

Sfintii Parinti au o invatatura foarte clara despre felurile Facerii. Sa retinem ideea ca nu este nevoie sa definim precis limitele acestor feluri. Speciile taxonomiei moderne (adica ale stiintei clasificarii) sunt uneori arbitrare, necorespunzand neaparat cu felurile din Cartea Facerii.

In zilele noastre noi stim ca intr-un soi poate exista o mare varietate, insa vedem ca exista limite impuse fiecarui soi. De fapt, sistemul de clasificare pe care noi il folosim pentru impartirea plantelor si animalelor in specii a fost formulat dupa invatatura biblica a delimitarii soiurilor, de catre Carl Linnaeus (1707-1778).

Am putea zice ca Parintii inteleg ca un anumit fel cuprinde acele fapturi in stare sa produca urmasi fertili.

Sfantul Vasile invata ca felurile din Cartea Facerii (cu exceptia celor care ar fi putut sa dispara) isi pastreaza firea pana la sfarsitul timpului.

La fel invata si Sfantul Ambrozie: Cuvantul lui Dumnezeu patrunde fiece zidire din alcatuirea lumii. De aceea, precum au poruncit Dumnezeu, toate felurile de fapturi vii s-au nascut cu grabire din pamant. Ascultand de o lege statornica, toate au urmat unele altora veac dupa veac, dupa fel si dupa asemanare. Leul zamisleste leu; tigrul, tigru; bivolul, bivol; lebada, lebada si vulturul, vultur. Ceea ce s-a poruncit odata devine in fire un obicei pentru totdeauna. De aceea pamantul n-a incetat a aduce cinstirea slujbei sale. Soiul incepator al fapturii vii e pastrat pentru vremile viitoare de catre generatiile urmatoare ale felului sau.

Incercarile de incrucisare din toate timpurile, atat la plante cat si la animale pentru a crea noi specii prin imperecherea indivizilor din specii diferite, atunci cand reusesc, dau rezultate care nu fac decat sa dovedeasca cuvantul patristic despre statornicia speciilor: hibrizii sunt sterpi, neputandu-se reproduce. Sfantul Ambrozie avertizeaza oamenii asupra unirilor nefiresti care se impotrivesc legilor pe care le-a asezat Dumnezeu in Zilele Facerii.

Specificitatea si integritatea semintelor fiecaruia dintre felurile zidirii tine in asa masura de gandirea scripturala si patristica incat in Scriptura slujeste drept temei pentru una din Pildele Domnului nostru privitoare la deosebirea dintre bine si rau, dintre virtute si pacat. Sfantul Ambrozie foloseste aceasta pilda (Matei 13, 24-30) spre a ilustra integritatea semintelor fiecarui fel: Nu e nicio primejdie ca randuiala lui Dumnezeu, cu care insasi firea s-a obisnuit, sa se faca desarta in vremile viitoare din lipsa de prasila, intrucat astazi intregul obarsiei se pastreaza inca in samante. Stim ca neghina si alte samante straine, care adesea se raspandesc intre roadele pamantului, se cheama zazanii in Evanghelie. Insa acestea tin de un soi aparte si nu au decazut intr-un alt soi printr-o preschimbare a samantei granelor. Domnul ne-a spus ca este asa cand a zis: Asemanatu-s-a Imparatia Cerurilor omului care a semanat samanta buna in tarina sa. Dar, dormind oamenii, a venit vrajmasul lui si a semanat neghine intre grau. De aici pricepem ca neghinele si granele par a fi osebite cu adevarat, atat ca nume, cat si ca fel. De aceea si slugile au zis stapanului: Doamne, au nu ai semanat samanta buna in tarina Ta? Dar de unde are neghine? Iar El a zis lor: Un om vrajmas a facut aceasta. Una este samanta diavolului; cealalta a lui Hristos, semanata dupa dreptate. Deci Fiul Omului a semanat una, iar diavolul a semanat-o pe cealalta. Din aceasta pricina firea fiecareia este osebita, caci si semanatorii sunt potrivnici. Hristos seamana imparatia lui Dumnezeu, pe cand diavolul seamana pacatul. Cum dar, poate aceasta imparatie sa fie de acelasi soi cu pacatul? Astfel este imparatia lui Dumnezeu, zice El, ca atunci cand omul arunca samanta in pamant.

Precum deosebirea speciilor e legata de deosebirea intre bine si rau, la fel si amestecul speciilor e legat de relativismul moral. Se stie prea bine cum cei ce cred in relativitatea binelui si raului, a virtutii si viciului, se folosesc de teoria cosmologica a evolutiei universale spre a-si apara credinta ca fiind stiintifica si realitatea de fapt: daca omul a fost candva un animal inferior si evolueaza catre altceva, atunci cum e cu putinta ca firea lui nestatornica sa fie silita sa se supuna poruncilor date doar pentru una dintre treptele dezvoltarii sale? Ateismul marxist s-a atasat de teoria evolutiei inca de la inceput, predicand-o pana azi ca pe una dintre doctrinele cruciale ale filosofiei sale relativiste.

Literatura patristica este strabatuta de idea statorniciei firii si a integritatii si deosebirii felurilor. Ea slujeste drept model, de pilda, invierii trupului omenesc. In tratatul sau despre inviere, Sfantul Ambrozie vorbeste despre firea care ramane credincioasa siesi in tot ceea ce rodeste. Astfel, semintele unui fel nu pot fi schimbate intr-un alt fel de planta si nici nu dau la iveala roade deosebite de propriile seminte. Asadar, tot ceea ce s-a semanat va rasari din nou in propria fire, pentru ca rodul granelor nu se deosebeste de samanta.

In acelasi sens scrie si Sfantul Grigorie al Nyssei: Caci citim in Scriptura, la inceputul facerii lumii, ca pamantul a odraslit mai intai felurite ierburi, apoi din fiecare planta a crescut samanta; dupa ce aceasta a cazut in pamant, din ea a crescut iarasi acelasi soi de planta cum a fost la inceput. Si zice slavitul Apostol ca acelasi lucru se petrece si la inviere. Dar aflam de la el nu numai ca firea omeneasca se va schimba in ceva foarte marit, ci si ca ceea ce nadajduim noi este altceva decat starea noastra primordiala.

O ciudata paralela la teoria moderna a evolutiei universale se poate vedea in vechea invatatura pagana despre transmigrarea sufletelor (reincarnare). Reactia Sfintilor Parinti fata de aceasta idee, pe care au osandit-o cu totii, arata cat de mult se preocupau de pastrarea randuielilor zidirii si neamestecarii felurilor si fapturilor sale.

Sfantul Grigorie al Nyssei scrie: Mi se pare ca cei ce cred ca sufletul rataceste in fiinte cu natura diferita, confunda proprietatile naturii, amestecand si incurcand lucrurile intre ele: irationalul cu rationalul, sensibilul cu insensibilul, care, daca vin in contact unul cu altul, nu sunt despartite intre ele de nicio ordine fireasca. Or, sa zicem ca acelasi suflet este acum cuvantator si ganditor, purtand haina trupeasca corespunzatoare, iar apoi acelasi suflet aluneca, varandu-se in gauri ca serpii sau se aduna in stoluri ca pasarile, sau se face vita de povara, sau carnivor acvatic, sau decade pana la nesimtire si face radacini, devenind copac si odraslind ramuri care cresc, aparand pe ele fie o floare, fie un fruct bun de mancat, fie unul otravitor. Dar aceasta nu este altceva decat a crede ca toate sunt la fel si ca in toate cate sunt exista o singura fire, topita intr-o generalizare confuza si nedistincta, de vreme ce nicio proprietate nu desparte corpurile unul de altul.

Ideea ca in toate cate sunt exista o singura fire sta, desigur, la temelia teoriei evolutiei universale. Erasmus Darwin (bunicul lui Charles) indicase deja speculatiile stiintifice in aceasta directie, la sfarsitul veacului al optsprezecelea. O astfel de idee este cu totul straina gandirii scripturale si patristice.

6. Ziua a Sasea (Facerea, 1, 24-2, 1)

Apoi a zis Dumnezeu: ‘Sa scoata pamantul fiinte vii, dupa felul lor: animale taratoare si fiare salbatice dupa felul lor’. Si a fost asa. A facut Dumnezeu fiarele salbatice dupa felul lor, si animalele domestice dupa felul lor, si toate taratoarele pamantului dupa felul lor. Si a vazut Dumnezeu ca este bine.

Invatatura Sfintilor Parinti despre facerea animalelor de uscat in Ziua a Sasea nu repeta doar ceea ce s-a spus deja despre celelalte fiinte vii.

Astfel, Sfantul Efrem ne spune ca pamantul a scos indata, la porunca lui Dumnezeu, fiare ale campului, animale de prada si dobitoace, atatea cate erau necesare pentru slujirea celui ce, in aceeasi zi, a calcat porunca Domnului sau.

De asemenea, Sfantul Vasile invata si el ca sufletul necuvantatoarelor a luat fiinta odata cu trupul lor, la porunca Ziditorului, nefiind ascuns in pamant.

Cu aceasta lucrare creatoare, totul este gata pentru aparitia omului, care avea sa fie domn peste toate. Mareata zidire, insa, nu este doar spre folosul practic al omului. Ea are ceva tainic; fiind zidirea cea buna a Atotbunului Dumnezeu, ea poate sa ne inalte mintea catre El.

Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca Dumnezeu a creat toate nu numai pentru trebuinta noastra, ci si pentru darnicia Lui, ca noi vazand bogatia nespusa a fapturilor sale, sa fim uimiti de puterea Ziditorului, putand astfel sti ca toate acestea au fost aduse la fiintare cu o mare intelepciune si bunatate si spre cinstirea omului ce avea sa fie creat.

Minunandu-se de maretia zidirii lui Dumnezeu, Sfantul Vasile scrie: Sa slavim pe Marele Mester al celor facute cu intelepciune si maiestrie. Din frumusetea celor vazute sa intelegem pe Cel care e mai presus de frumusete, iar din maretia celor ce cad sub simturile noastre si din trupurile acestea marginite din lume sa ne ducem cu mintea la Cel nemarginit, la Cel mai presus de maretie, care intrece toata mintea cu multimea puterii Sale. E drept, nu cunoastem natura existentelor; dar este atat de minunat cat ne cade sub simturi, incat mintea cea mai ascutita se vadeste a fi neputincioasa in fata celei mai mici fapturi din lume, fie pentru a o descrie cum se cuvine, fie pentru a da lauda cuvenita Ziditorului, Caruia se cuvine toata slava, cinstea si puterea, in vecii vecilor, Amin.

Sfantul Ioan Damaschin invata ca Dumnezeu a facut lumea , deoarece nu s-a multumit cu contemplarea de Sine, ci prin multimea bunatatii Sale a binevoit sa se faca ceva care sa primeasca binefacerile Sale si sa se impartaseasca din bunatatea Lui.

Probabil nicio parte a Scripturii nu infatiseaza atat de bine infricosata maretie a lui Dumnezeu in zidirea Sa si, prin comparatie, nimicnicia omului, precum locul unde Dumnezeu vorbeste cu Iov in vifor si nor: Unde erai tu cand am intemeiat pamantul? Spune-Mi, daca stii sa spui? Stii tu cine a hotarat masurile pamantului sau cine a intins deasupra lui lantul de masurat? In ce au fost intarite temeliile lui sau cine a pus piatra lui cea din capul unghiului, atunci cand stelele diminetii cantau laolalta si toti ingerii lui Dumnezeu Ma sarbatoreau? Cine a inchis marea cu porti, cand ea iesea navalnica, din sanul firii, si cand i-am dat ca vesmant negura si norii drept scutece, apoi i-am hotarnicit hotarul Meu si i-am pus porti si zavoare si am zis: ‘pana aici vei veni si mai departe nu te vei intinde, aici se va sfarama trufia valurilor tale?’ Ai poruncit tu diminetii, vreodata in viata ta si i-ai aratat aurorei care este locul ei, ca sa apuce pamantul de colturi si sa scuture pe nelegiuiti de pe pamant?

Observand lumea de astazi, vedem ca unele animale le mananca pe altele si ca oamenii, de asemenea, mananca carnea animalelor. Vederea violentei printre animale a fost zugravita de catre un poet cu expresia “coltii insangerati ai naturii”. Evolutionistii eticheteaza aceasta violenta ca fiind “supravietuirea celor mai tari”. O considera parte a procesului evolutiv. Pentru evolutionistii teisti, animalele carnivore constituie doar o parte a “creatiei” actuale pe care Dumnezeu a folosit-o in evolutia omului.

“Dumnezeu a zis: ,,Iata ca v-am dat orice iarba care face samanta si care este pe fata intregului pamant, si orice pom, care are in el rod cu samanta: aceasta sa fie hrana voastra." Iar tuturor fiarelor pamantului, tuturor pasarilor cerului, si tuturor vietatilor cari se misca pe pamant, cari au in ele o suflare de viata, le dau ca hrana toata iarba verde. Si asa a fost”.(Facere 1, 29-30)

Omul si animalele au fost creati vegetarieni. Bineinteles, lucrul acesta se potriveste cu faptul ca nu era moarte inainte de caderea in pacat. Dar, din cauza intrarii pacatului in lume, a rezultat moartea. Pacatul a afectat lumea atat de mult incat Dumnezeu a ingaduit sa se abata asupra ei un potop pentru a o judeca. "Dumnezeu S-a uitat spre pamant, si iata ca pamantul era stricat; caci orice faptura isi stricase calea pe pamant. Atunci Dumnezeu a zis lui Noe: ,,Sfarsitul oricarei fapturi este hotarat inaintea Mea, fiindca au umplut pamantul de silnicie (violenta); iata, am sa-i nimicesc impreuna cu pamantul” (Facere 6, 12-13). Aceasta silnicie, poate era cauzata de faptul ca animalele au inceput sa se omoare intre ele, sa-l atace pe om si viceversa. Desi omului nu i-au fost date instructiuni exacte ca poate sa manance carne decat dupa potopul lui Noe, Cartea Facerii ne relateaza: "Tot ce se misca si are viata, sa va slujeasca de hrana: toate acestea vi le dau, ca si iarba verde" ( Facere 9, 3).

Multi oameni cred ca datorita faptului ca animalele au danturi diferite, acestea au fost create ca si carnivore. Cu toate acestea, astazi exista multe animale care au canini puternici, dar care mananca doar verdeturi. Initial dintii acestor animale le-au folosit pentru a manca plantele pe care Dumnezeu le-a creat pentru ei. Ca si consecinta a caderii in pacat, unele animale acum mananca carne. Sfanta Scriptura, insa, nu exclude nici interventia directa a lui Dumnezeu la cadere, care sa fi avut un efect biologic direct asupra creaturilor si modului lor de hranire.

Asa s-au facut cerul si pamantul si toata ostirea lor. Si a sfarsit Dumnezeu in ziua a sasea lucrarea Sa, pe care a facut-o; iar in ziua a saptea S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut. Si a binecuvantat Dumnezeu ziua a saptea si a sfintit-o, pentru ca intr-insa S-a odihnit de toate lucrurile Sale, pe care le-a facut si le-a pus in randuiala.

Despre sabbath-ul odihnei lui Dumnezeu dupa creatie, Sfantul Ioan Gura de Aur scrie: Aici dumnezeiasca Scriptura spune ca s-a odihnit Dumnezeu de lucrurile Sale; in Evanghelii Hristos zice: Tatal Meu pana acum lucreaza, si Eu lucrez (Ioan 5, 17). Nu se pare, la auzul acestor cuvinte, ca este contrazicere intre cele spuse? Sa nu fie! Nu este nicio contrazicere intre cele scrise in dumnezeiasca Scriptura. Cand Scriptura ne spune aici ca Dumnezeu S-a odihnit de lucrurile Sale, ne invata ca Dumnezeu in ziua a saptea a sfarsit de creat si de adus totul de la nefiinta la fiinta; cand Hristos ne spune ca Tatal Meu pana acum lucreaza si Eu lucrez, ne arata continua Lui purtare de grija; numeste lucrare mentinerea celor care au fost facute, daruirea dainuirii lor si ocarmuirea lor in toata vremea. Daca n-ar fi asa, cum ar dainui universul acesta – toate cele vazute si neamul omenesc – de nu ar fi mana cea de sus, care le ocarmuieste si le randuieste?

Privind minunea care se petrece zilnic in ceea ce ne-am obisnuit a numi natura – de pilda, cresterea deplina a unei plante, a unui animal ori chiar a omului, dintr-o samanta minuscula – nu avem cum sa nu vedem continua lucrare ziditoare a lui Dumnezeu. Totusi nu este acelasi lucru cu Facerea din cele Sase Zile, intaia aducere in fiintare a tuturor celor existente. Primul capitol din Cartea Facerii descrie aceasta zidire unica si irepetabila.

Fiind obisnuiti cu lucrarea lui Dumnezeu in lumea noastra prezenta, ne este greu sa ne facem o idee despre celalalt fel de lucrare pe care El a savarsit-o in cele Sase Zile. Lumea, atunci, desi desavarsita si deplin tocmita, era inca noua. Sfantul Grigorie Teologul arata ca, atunci cand Dumnezeu a dorit sa-l zideasca pe Adam din tarana, Cuvantul, luand o parte din nou ziditul pamant, cu nemuritoarele Sale maini a plasmuit chipul omului.

Sfantul Efrem Sirul invata: Asa cum toate – copacii, ierburile, dobitoacele, pasarile si omul – erau deodata si batrane si tinere: batrane dupa infatisarea madularelor si alcatuirii, tinere dupa vremea zidirii lor; tot asa si luna era in acea vreme si batrana si tanara: tanara, caci numai ce fusese zidita, batrana fiindca era plina precum in ziua a cinsprezecea.

Sfantul Efrem si alti Parinti subliniaza aceasta noutate afirmandu-si credinta ca lumea a fost zidita primavara. Sfantul Ambrozie leaga aceasta de faptul ca la evrei anul incepea primavara.

Dupa aceasta privire asupra foarte realistei intelegeri a Sfintilor Parinti in privinta celor Sase Zile ale Facerii, sa ne aplecam asupra problemei mai complicate a facerii omului, cununa zidirii lui Dumnezeu.


Bibliografie:
1. Biblia sau Sfanta Scriptura, Ed. I. B. M. al B.O. R., Bucuresti, 1995
2. Sfantul Grigorie al Nyssei, Dialog despre suflet si inviere, Scrieri, partea a doua. Scrieri exegetice, dogmatico-polemice si morale, trad. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, in PSB nr. 30, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 1998
3. Sfantul Ioan Damaschinul, Dogmatica, traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M. al B.O.R., Bucuresti, 2001
4. Sfantul Ioan Gura de Aur, Scrieri, partea intai, Omilii la facere (I), traducere, introducere si note de Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1987
5. Sfantul Vasile cel Mare, Scrieri, partea intai, Omilii la Hexaimeron, in PSB nr. 17, Ed. I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1986
6. Berdiaev, Nikolai, Sensul creatiei, traducere de Anca Oroveanu, cronologie si bibliografie de Andrei Plesu, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1927
7. Calciu-Dumitreasa, Pr. Drd., Gh., Crearea lumii, expusa in Hexaimeronul Sf. Vasile cel Mare, in rev. Ortodoxia, nr. 4, 1975
8. Costache, Drd., Doru, Omul si lumea in viziunea Parintilor Rasariteni, in rev. G.B., nr 6-12, 1995
9. Kovalevsky, Jean, Taina originilor, Ed. Anastasia, Bucuresti, 1996
10. Rose, Ieromonah, Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii si omul inceputurilor, Ed. Sophia, Bucuresti, 2001
11. Špidlίk, Tomáš, Spiritualitatea Rasaritului crestin, editia a II-a, traducere si prezentare diac. Ioan I. Ica jr., Ed. Deisis, Sibiu, 2005
12. Yannaras, Christos, Abecedar al credintei, traducere de preot dr. Constantin Coman, Ed. Bizantina, Bucuresti, 1996

Stefanel Gheorghe

.

Despre autor

stefanel gheorghe stefanel gheorghe

Colaborator
18 articole postate
Publica din 25 Februarie 2011

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3515

Voteaza:

Referatul biblic al creatiei in viziunea Sfintilor Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE