Dumnezeu Tatal - temei al unitatii intratrinitare

Dumnezeu Tatal - temei al unitatii intratrinitare Mareste imaginea.

Despre Dumnezeu Tatal - ca temei al unitatii intratrinitare. O abordare din perspectiva teologiei Parintelui Dumitru Staniloae

In introducerea acestui studiu vom sublinia faptul ca teologia Parintelui Dumitru Staniloae este o teologie filocalica. Este frumoasa prin insasi natura ei, dar conduce si la o infrumusetare duhovniceasca a celor ce se apleaca sa o studieze. Oricine citeste o scriere a Parintelui poate sa-si dea foarte repede seama ca are de-a face cu altceva, cu ceva care nu se mai gaseste intr-o asemenea consistenta si intesitate, la alti teologi. Iar acest ceva este duhul Parintilor Filocalici in care Parintele Staniloae a scris si a trait.

Parintele Dumitru Staniloae – „cel mai influent teolog al contemporaneitatii..., venerat de multi ca un parinte spiritual” – apare si astazi ca un parinte spiritual ce ne aduce, prin opera sa, la comuniune si, deci, la comunitate. Este o realitate paradoxala sa vezi cum teologii protestanti si romano-catolici impartasesc aceleasi idei cu teologii ortodocsi, atunci cand este vorba de teologia Parintelui Staniloae. Si apare, in mod inevitabil, urmatoarea intrebare: Care este cauza acestei apropieri? Cred ca este important sa gasim raspunsul la aceasta intrebare, deoarece in el se ascunde si misiunea ce ne revine noua, teologilor de astazi. Insa acest raspuns nu poate fi dat printr-o prelegere, un studiu sau o carte, ci trebuie urmarit prin intreaga noastra activitate teologica ulterioara. De fapt, ceea ce cautam noi nu este un simplu raspuns, ci reprezinta esenta gandirii Parintelui Staniloae care ne aduna spre a ne hrani cu darurile teologiei sale. Chiar sfintia sa spunea, ca un testament lasat teologilor de astazi, ca teologia sa isi va implini rostul numai in masura in care va plamadi si cultiva, in mintea celor care o studiaza, puterea iubirii spre dezvoltarea ideilor la care el a ajuns.

Observam ca dragostea si iubirea ce au stat la baza studiului sau si pe care le-a inserat cu prisosinta in creatia sa, ne cheama sa le cultivam in viata noastra si a semenilor nostri, din intreaga lume. Din aceast perspectiva putem spune ca opera Parintelui Dumitru Staniloae este izvoratoare de iubire si comuniune, iar structura supremei iubiri si comuniuni este Sfanta Treime. Din iubirea Sfintei Treimi revarsate peste lume sub forma darurilor creatiei si din iubirea jertfelnica a Mantuitorului nostru Iisus Hristos isi extrage si isi aduna Parintele Staniloae forta scrisului sau. El nu face teologie dupa modelul matematic, in care rezultatul apare in urma unei analize, ci teologia lui are la baza modelul agapic. Parintele Dumitru Staniloae nu cauta sa ajunga prin analiza teologica la descoperirea lui Dumnezeu, ci, dimpotriva, el doreste sa descrie experienta iubirii si comuniunii cu Dumnezeu, pentru ca si altii sa patrunda pe drumul pe care el se afla. Credem ca intreaga sa opera poate fi vazuta ca un raspuns dat iubirii lui Dumnezeu. El se straduieste si chiar reuseste ca, prin scrisul lui, sa ne arate cat de mult ne iubeste Dumnezeu si cat de mult trebuie sa-l iubim si noi. De aceea, putem spune ca teologia Parintelui Staniloae se adreseaza nu numai mintii, ci si inimii si vointei noastre. Aceasta face sa ne dam seama de ce atunci cand citim o pagina din lucrarile sale suntem transpusi intr-o stare de liniste, meditatie si reculegere.

Mai trebuie retinut faptul ca opera Parintelui Staniloae se remarca prin continutul sa autentic. In acest sens, teologia sa este una hristologica si hristocentrica. Ea pleaca de la Iisus Hristos si prin intermediul lui Hristos duce tot la Hristos - Domnul si Mantuitorul. De la Iisus Hristos Cel marturisit in Sfanta Scriptura, prin Iisus Hristos propovaduit de Sfintii Parinti, Parintele Staniloae ajunge la Hristos Cel cosmic si euharistic. Domnul Iisus Hristos este si ramane Acelasi, iar noi suntem impreuna cu Sfintii Apostoli, cu martirii, mucenicii si cu Sfintii Parinti contemporani ai lul Hristos.

Drept urmare, scrierile Parintelui Dumitru Staniloae sunt impregnate de prezenta Mantuitorului Iisus Hristos. Aici Domnul Hristos este prezent in maretia slavei Sale, dar si in smerenia Sa slujitoare. Nu este un Hristos conceptualizat, ci Hristos Cel unic si adevarat, Dumnezeul – Om, prin care suntem trecuti de la moarte la viata. De aceea, si din acest punct de vedere, opera Parintelui Staniloae trebuie considerata un punct de reper. Ea nu ne lasa sa orbecaim in cautarea mantuirii, ci ne reintoarce la Iisus Hristos – Unicul Rascumparator si Mantuitor. Inaltarea la Cer, asa cum spune Parintele Dumitru in lucrarea sa „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”, nu reprezinta o indepartare a lui Hristos de umanitatea istorica. Prin inaltare Iisus Hristos nu paraseste lumea, ci isi transpune umanitatea asumata in planul atotprezentei duhovnicesti, pnevmatice, pentru ca toti sa ne putem uni cu El.

Inca un aspect foarte important ce nu trebuie omis este puterea eliberatoare si innoitoare pe care o reprezinta opera Parintelui Staniloae in contextul actual. Aceasta opera inlatura toate atacurile pe care impersonalismul, dualismul, existentialismul, gnosticismul, evolutionismul, precum si celelalte conceptii ale modernitatii le-a adus impotriva persoanei umane. Omul nu este lasat sa fie distrus de aceste conceptii, ci este repus in adevarata sa demnitate. Parintele Staniloae accentueaza foarte mult ideea de persoana si pe cea de comuniune interpersonala. Sfanta Treime este Comuniune de persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, dar si omul este o persoana creata dupa chipul lui Dumnezeu si care tinde la asemanarea cu El. Ca persoana, omul este menit sa intre in comunicare si comuniune cu ceilalti semeni si cu Dumnzeu, fapt ce duce la nasterea unei comunitati ziditoare si sfintitoare, adica mantuitoare. Astfel, eliberat fiind de falsele conceptii antropologice, omului i se ofera perspectiva innoirii si desavarsirii prin Hristos si in Hristos. Sub aceasta forma, conceptia antropologica a Parintelui Staniloae constituie un izvor nesecat de idei care pot formula un raspuns consistent si substantial inaintat provocarilor actuale.

Dragostea sa fata de Adevarul – Iisus Hristos l-a facut pe Parintele Dumitru Staniloae sa nu fie de acord cu conceptiile eronate ale vremii, ci sa se ridice impotriva lor si sa le demasce. Asa se face ca el a avut mult de suferit de pe urma regimului comunist. In acest fel, se poate spune ca teologia sa este si jertfelnica dar si eshatologica. De aici deducem ca, privind eshatologic, teologul trebuie sa se jertfeasca mereu pentru a putea lucra la transfigurarea lumii, asa cum a facut Parintele Staniloae.

Alte doua elemente ale gandirii Parintelui Dumitru Staniloae pe care le consider foarte importante sunt darul si dorul. Parintele se foloseste foarte mult de aceste doua notiuni. El arata ca intreaga creatie este un dar al lui Dumnezeu, cu tot ceea ce ea cuprinde, iar la randul sau, si omul este un dar ce cuprinde insa si dorul dupa Dumnezeu si nemurire. Ca teologie a darului si a dorului, opera Parintelui Dumitru Staniloae trebuie vazuta atat ca o multumire, cu alte cuvinte ca o euharistie, pe care el personal o aduce lui Dumnezeu, cat si ca un dar pe care Dumnezeu il face, prin noi, ortodocsii, lumii intregi. Depinde de fiecare cum il chiverniseste, cum il valorifica si onoreaza acest dar.

In alta ordine de idei, am constatat ca toti discipolii care s-au apropiat de opera Parintelui Dumitru Staniloae, nu s-au infruptat doar dintr-o comoara spirituala, ci au aflat pe cel ce a daruit aceasta comoara, ca pe un invatator si un parinte caruia i s-au atasat cu credinta si cu dragoste. Apoi vedem cum opera marelui teolog nu se incheie cand inceteaza sa mai scrie, datorita plecarii sale din viata cea vremelnica, eveniment petrecut cu saptesprezece ani in urma, ci se continua prin ucenicii sai. Prin urmare, Parintele Dumitru Staniloae a reusit sa adune sub aripa ocrotitoare a dragostei sale, cu competenta si caldura inegalabila, teologi nu numai din ortodoxie ci si din celelalte confesiuni crestine, dobandind cu totii acelasi glas si deci o cale unica spre Dumnezeu, prin cultivarea si valorificarea teologica a operei sale, la care, deci, nu au aflat decat miere curata si sfanta, stralucind autenticitatea adevarului mantuitor.

Recunoastem cu totii adevarul si realitatea ca Parintele Staniloae avea un chip frumos si pasnic, asemeni crinului Bunei Vestiri. In fata lui senina si diafana intrezareai cu usurinta "chipul nemuritor al lui Dumnezeu – Iubire” iar din vorba lui filocalica simteai savoarea „persoanei omului in vesnic dialog cu Dumnezeu”. Gesturile lui calme si niciodata de prisos concordau cu gandirea lui sistematica, lipsita de orice ambiguitate. Scrisul sau parea (si de fapt chiar este) un urcus nemijlocit catre inviere si prezenta, cu certitudine, trairea sa in Dumnezeu si cu Dumnezeu. Din orice expresie a Parintelui, scrisa ori vorbita, se distingea profilul teologului si a filozofului crestin ortodox de netagaduit. A fost teologul care a mers la izvoarele datatoare de binecuvantare si energie necreata, de unde s-a adapat si a devenit el insusi izvorul, caci viata lui s-a desfasurat ca pe o scena deschisa. Tot ceea ce el a avut ca dar – talantii si talentul oferit lui de Dumnezeu – le-a aratat tuturor, facand din acestea un bun comun, al tuturor. Opera sa teologica poate fi citita si este la indemana oricui, insa nu si interpretarea ei, fiindca o experienta mistica si duhovniceasca este necesara celui care incearca sa patrunda si sa inteleaga teologia lui atat de variata si de profunda.

S-a tot spus despre sfintia sa ca este „cela mai mare teolog ortodox al secolului XX”. Si asa este! Parintele Dumitru Staniloae este autorul unei teologii marturisitoare si al unei teologii filocalice, unice. Asemeni marelui Sfant Apostol Pavel, avea permanent constiinta prezentei proniatoare al lui Dumnezeu. De aceea, nu a scris o teologie teoretica, scolastica, ci o teologie traita, experiata in propria-i viata. Lucrarile sale sunt mai curand o convorbire cu Dumnezeu, decat o vorbire despre Dumnezeu. Cand citim din dogmatica sa, parca il simtim pe Dumnezeu care sufera datorita neputintei noastre de a iubi. A fi cum el a fost, acelasi pentru toti laolalta si totodata diferit pentru fiecare in parte, aceasta calitate nu a apartinut decat marilor parinti filocalici ce au realizat in chipul lor asemanarea cu Dumnezeu. Pentru Parintele Dumitru Staniloae fiecare om era unic si niciodata nu facea o ierarhie a persoanelor care-i calcau pragul. In camera sa de lucru, asemenea unei chilii de calugar, paseai cu multa sfiala, dar o pace iti inunda intreaga fiinta imediat ce intrai in spatiul acela sacru, venerabil, de imortalitate. In fata lui luminata, in ochii sa mereu intredeschisi, in vorba lui dulce dar ferma, gaseai imediat chipul marelui teolog, ori a parintelui duhovnicesc ce exercita acea paternitate duhovniceasca, asemenea marilor parinti ai Bisericii din trecut.

Sfanta Treime – structura a supremei iubiri

Gandirea personalista fundamentata biblic si patristic accentueaza valoarea persoanei, plecand de la invatatura despre Sfanta Treime. In aceasta perspectiva, accentul nu este pus pe unitatea fiintei, argumentata scolastic, ci pe Dumnezeul cel viu al Revelatiei biblice care se descopera prin comuniunea de nesfarsita viata a Persoanelor Sfintei Treimi. Aceasta intelegere subliniaza ca persoana este mai presus decat ideea.

Doar intalnirea cu Dumnezeu ca o comuniune suprema de iubire a Persoanelor, determina o depasire a abordarii exclusiv conceptuale a tainei dumnezeirii. Persoana nu se reduce la idee, la concept, intrucat este insetata mereu de o relatie vie si iubitoare cu alte persoane. In comunicarea dintre persoane ideile reprezinta doar ceva partial. Plinatatea comunicarii se realizeaza in cadrul intalnirii si a comuniunii de viata intre persoane.

Parintele Dumitru Staniloae arata ca intrucat setea de comuniune nesfarsita a persoanei poate fi hranita numai printr-o iubire infinita, el prezinta Sfanta Treime ca structura a supremei iubiri. Iubirea nu poate fi numai gandita, ci se cere traita. Ea presupune in mod existential actul de viata al daruirii si al primirii. Iar aceasta viata de comuniune in iubire are ca structura si model Sfanta Treime.

Iubirea fundamentata pe relatiile dintre Persoanele Sfintei Treimi nu este uniforma. „Dar comunitatea treimica a Persoanelor dumnezeiesti, structura dinamica a iubirii nesfarsite, nu e o iubire uniforma a celor trei Persoane intre Ele, ci o iubire de Tata, de Fiu si o comunicare ipostaziata intre Ele, in Persoana Duhului Sfant. Iubirea nu e uniforma. Sensibilitatea Tatalui fata de Fiul ia chipul ipostatic mangaietor al Duhului Sfant. Tatal se bucura impreuna cu Duhul, de Fiul. Dar aceasta mangaiere ipostatica a Tatalui, indreptata spre Fiul, face si pe Fiul sa raspunda cu o simțire intensificata a iubirii Tatalui fata de El” 1.

Intersubiectivitatea divina

Parintele Dumitru Staniloae arata ca in Sfanta Treime este traita subiectivitatea pura. Fircarui Subiect treimic ii sunt interioare celelalte doua. Intersubiectivitatea treimica exprima reciproca afirmare, transparenta si interioritatea desavarsita a Persoanelor Sfintei Treimi. Caracterul pur al Subiectelor divine presupune o deplina intersubiectivitate a lor.

Fiecare Persoana dumnezeiasca impartaseste in mod distinct intreaga fiinta divina. Tatal Il naste pe Fiul, insa aceasta nu presupune oarecum ca Fiul este un obiect al Tatalui. Fiecare isi traieste propria subiectivitate intr-o relatie de afirmare reciproca. De aceea este folosita si expresia „Fiul se naste din Tatal”. Tatal se cunoaste prin Fiul si Fiul prin Tatal. Intersubiectivitatea divina presupune afirmarea reciproca a Persoanelor Sfintei Treimi, fara sa se ajunga la confuzia modurilor de impartasire a fiintei dumnezeiesti.

Astfel, „Intersubiectivitatea si afirmarea reciproca face ca Tatal, traindu-se ca Tata, traieste ca Tata toata subectivitatea filiala a Fiului; subiectivitatea Fiului Ii este interioara, dar ca unui Tata. Ii este nesfarsit mai interioara de cum ii este interioara unui tata pamantesc subiectivitatea filiala a fiului sau, sau de cum ii este interioara unei mame subiectivitatea filiala a fiului ei, facand-o sa se poata substitui fiului ei si sa traiasca cu mai multa intensitate decat el bucuriile si durerile lui. Dar precum Tatal dumnezeiesc traieste subiectivitatea Fiului in subiectivitatea Sa parinteasca, fara sa le amestece, ci intensificandu-le, asa si Fiul traieste subiectivitatea parinteasca a Tatalui in subiectivitatea Sa filiala, sau ca Fiu. Totul e comun si perihoretic in Treime, fara ca in aceasta miscare comuna a subiectivitatii Unuia in altul sa se confunde modurile distincte ale trairii impreuna a acestei subiectivitati” 2. Parintele Staniloae arata ca: „Tatal se cunoaste pe Sine in Fiul si prin Fiul, numai intrucat Fiul ca imagine reala a Tatalui proiecteaza spre Tatal existenta Sa, ca Fiu al Tatalui; dar si Fiul Se cunoaste pe Sine prin aceasta. Tatal Se cunoaste pe Sine in Fiul nu ca intr-o imagine pasiva a Sa, ci ca intr-o imagine activa, care intoarce si ea spre Tatal cunoasterea sa despre El, cunoastere ce a devenit posibila intrucat a luat nastere ca imagine reala perfecta a Tatalui. Nasterea Fiului de catre Tatal e premisa cunoasterii de sine a Tatalui, realizata in mod comun cu Fiul” 3.

Unitatea intratreimica – unitate in iubire

Dumnezeu, unul si intreit in acelasi timp, reprezinta taina care structureaza invatatura de credinta crestina. Este prin excelenta o realitate apofatica, imposibil de cuprins in tiparele logicii formele. Unitatea intratreimica nu este de ordin principal sau juridic, ci se manifesta ca unitate in iubirea desavarsita existenta intre Persoanele Sfintei Treimi, de ordin duhovnicesc, intemeiata prin Tatal. Unitatea intratreimica nu presupune nici confuzie depersonalizanta, nici o structura a monadelor.

In unitatea intratreimica asumata ca unitate de iubire desavarsita este traita o reciproca daruire a Persoanelor. Plenitudinea existentei intratrinitare este traita ca o bucurie a daruirii. In acest act de viata al daruirii desavarsite este traita cu intensitate deopotriva taina persoanei si a comuniunii. Persoana nu ramane in izolare, ci este deschisa spre comuniune. Aceasta comuniune este structurata prin iubirea intratrinitara care presupune cuprinderea reciproca a Persoanelor.

Prin unitatea intratreimica traita ca unitate de iubire, afirmarea fiecarei Persoane se face prin daruirea fata de celelalte Persoane: „In iubirea deplina persoanele nu se daruiesc numai reciproc si nu se accepta numai, ci se si afirma, se pun in existenta prin daruire reciproca. Iubirea divina este autoeficienta. Tatal pune pe Fiul din veci in existenta, prin daruirea integrala a Sa, iar Fiul afirma pe Tatal continuu ca Tata, prin faptul ca se accepta pus in existenta prin Tatal, prin faptul ca se daruieste Tatalui ca Fiu. Iar Dumnezeu nu poate fi lipsit de o iubire perfecta si vesnica. Punandu-se reciproc in existenta prin iubirea perfecta, actele prin care se savarseste aceasta sunt acte din veci si au un caracter de acte cu totul personale, desi sunt acte in care persoanele divine sunt impreuna active”4 .

In relatia de daruire reciproca este pastrat si valorificat specificul fiecarei persoane: „O persoana divina se daruieste in iubirea sa suprema alteia, fara sa se poata pierde. Persoana pusa in existenta are totul din daruirea celeilalte. Dar daruirea e reciproca intre persoanele ce se iubesc, prin urmare si intre persoanele divine. Astfel bucuria Persoanei divine care are etern initiativa daruirii este indoita: aceea de a se darui, punand in existenta pe alta care sa poata primi darul, care sa se poata impreuna-bucura cu ea de plenitudinea fiintei, si aceea de a primi iarasi fiinta daruita, dar ca semn al iubirii celeilalte. Tatal si Fiul isi pastreaza insa in aceasta reciproca daruire pozitia proprie. Fiul se bucura de darul existentei primite de la Tatal, iar Tatal se bucura de darul darului sau primit de la Fiul” 5 .

Relatiile intratreimice exprima un mod de existenta in care sunt tinute impreuna atat unitatea cat si distinctia. Intr-o reciproca interioritate a Persoanelor se intareste subiectivitatea proprie si a celorlalte Persoane in relatii unitare. Unitatea este traita prin distinctiile Persoanelor, prin valorificarea darurilor specifice intr-un act de comuniune profunda. Distinctia nu disperseaza unitatea si unitatea nu anuleaza distinctia. Persoanele Sfintei Treimi sunt desavarsit interioare din vesnicie.

Plinatatea existentei divine se manifesta prin comuniunea interpersonala. In aceasta comuniune Tatal si Fiul se afirma si se descopera reciproc. Parintele Staniloae arata ca: „Fiul e chipul si stralucirea eterna a Tatalui. Fiul e intelepciunea Tatalui, e Cuvantul revelator al plenitudinii Lui, precum Tatal este izvorul acestei intelepciuni si al Cuvantului revelator. Tatal ca gandirea pe care o are Tatal despre sine insusi, iar Fiul ca un <<chip>> gandit al Tatalui, cum spun unii Parinti orientali, sau ca Logosul iesit din Mintea paterna. La Dumnezeu gandirea nu e una si existenta alta. Gandindu-se pe sine, Tatal se reduplica ipostatic, fara sa se dubleze ca fiinta. Gandindu-se pe sine, El se cunoaste pe sine si ca cel ce gandeste si ca cel gandit, cunoscut de sine. El priveste pe Fiul, <<Adevarul>> ipostatic, adica pe sine insusi ca alt eu, stiindu-se in acelasi timp ca izvorul acestui <<chip>> perfect al Sau” 6.

Dumnezeu Tatal – temei al unitatii intratrinitare

Unitatea Sfintei Treimi avand ca temei Persoana Tatalui este una dinamica in care sunt valorificate distinctiile Persoanelor Sfintei Treimi prin relatii unitare. Nu este o unitate abstracta, ci una de viata prin care este evidentiata reciprocitatea desavarsita in cadrul relatiilor intratrinitare. Faptul ca Tatal il naste pe Fiul si il purcede pe Duhul, determina si o relatie de reciprocitate intre Fiul si Duhul.

Aceasta relatie il evidentiaza pe Tatal ca temei al uitatii intratrinitare. Duhul Sfant purcede din Tatal si prin Duhul, Fiul se intoarce spre Tatal pentru a iubi prin El pe Tatal. Reciproc, Tatal il purcede pe Duhul pentru a iubi prin El pe Fiul. Astfel se poate observa o relatie interna intre purcederea Duhului si nasterea Fiului. Nu exista o exterioritate intre nasterea Fiului din Tatal si purcederea Duhului din Tatal, intrucat Duhul este din Tatal impreuna cu Fiul.

Tatal ca temei al unitatii intratrinitare nu anuleaza specificul relatiilor intre Persoanele Sfintei Treimi. Parintele Staniloae arata ca: „Fiul iubeste prin Duhul pe Tatal ca pe Cel ce L-a nascut pe El si L-a purces pe Duhul, deci prin aceasta iubire nu i se schimba insusirea de Fiu, ca sa devina identic cu Tatal. Iubirea Lui fata de Tatal e altfel decat iubirea Tatalui fata de El. Fiul prin Duhul raspunde cu bucuria Sa la bucuria Tatalui fata de El; adica Fiul nu are initiativa bucuriei. Ca atare Fiul nu are Duhul asemenea Tatalui, ca purcezandu-L din Sine ca si Tatal, ci ca Cel ce-L are pe Duhul din Tatal, ca Cel ce-L are pe Duhul ca Fiu. Daca L-ar avea si Fiul pe Duhul ca unul ce-L purcede, nu s-ar mai raporta prin Duhul fata de Tatal ca un Fiu fata de Tatal”7 .

Dumnezeu Tatal – temei al unitatii

Persoana Tatalui este temeiul de nezdruncinat al unitatii treimice. Din Tatal izvoraste intreaga existenta. Sfantul Ioan Damaschinul il numeste pe Tatal, „abis al fiintei” si Minte ca „abis al ratiunii”. Sfantul Maxim Marturisitorul il arata pe Tatal ca Mintea cea necunoscuta. Fiul este chip al Tatalui, iar Duhul este viata Tatalui sau iubirea Lui. Plecand de la aceasta realitate, este important de observat reciprocitatea dintre adevar si iubire. Iubirea autentica poate fi traita numai intru Adevar.

Tatal isi cunoaste chipul Sau, iubindu-L si iubirea este relatia fata de Adevar. „Tatal, vazandu-si chipul ipostatic in Fiul , isi iubeste acest chip. Iubirea sa, care este expresia cea mai proprie a vietii spirituale, este un alt mod de revelare a Sa. Dar un mod care ii reveleaza tot asa de deplin ca si chipul Sau. Si fiecare din aceste moduri ipostatice poarta in sine si celelalte moduri impreuna cu intreaga fiinta divina. Astfel fiecare ipostas poarta toata dumnezeirea, dar in modul propriu. Si toate trei sunt necesare pentru a ipostasia plenitudinea dumnezeirii. In special sint necesare modul <<chipului, sau al <<Adevarului>> si al <<Iubirii>> pentru a revela pe Tatal in care adancul abisal al dumnezeirii e un mod neoriginal si de originare a modurilor revelatoare”8 .

Unitatea de fiinta intre Dumnezeu Tatal si Dumnezeu Fiul

Fiinta divina exista din vesnicie in modul daruiri ei de catre un ipostas altui ipostas. „Mentinerea unitatii de fiinta intre Tatal si Fiul e asigurata prin daruirea desavarsita a intregii fiinte prin nastere de catre un ipostas si prin primirea ei totala prin nasterea de catre alt ipostas. Dar Daruitorul prin nastere, sau Tatal, priveste in acelasi timp cu bucuria deplinei iubiri spre Cel ce exista prin daruirea Sa de Sine. Si Primitorul existentei prin nastere, la fel. Cel ce exista ca rod al daruirii desavarsite prin nasrerea din primul ipostas, se bucura de Daruitorul existentei Sale prin nastere, insa nu ca Cel ce este El insusi izvorul acestei bucurii, caci tot ce are El, are de la Tatal si nimic de la Sine” 9.

Fiul ca Logos al Tatalui

Sfantul Atanasie cel Mare arata ca Dumnezeu este adevarat numai pentru ca este un Tata care are un Fiu. Numai asa Dumnezeu este Persoana care Se daruieste si prin iubirea vesnica pe care o are pentru Fiul, poate sa-si extinda aceasta iubire si la alti fii. Pentru ca Dumnezeu este un Tata personal, el aduce la existenta persoane carora le acorda iubire si valoare vesnica.

Sfantul Atanasie cel Mare insista ca Fiul este Cuvantul si Intelepciunea Tatalui. „Persoana iubita reprezinta logosul sau sensul, pentru persoana iubitoare. Fiul Cel iubit al Tatalui reprezinta Logosul, sau Cuvantul Tatalui. Si cum Dumnezeu are un sens din eternitate, din eternitate el este un Tata si un Fiu. In iubirea fata de Fiul se pune in evidenta intelepciunea Tatalui, cum se pune in evidenta in iubirea noastra fata de alta persoana intelepciunea noastra”.

Cuvantul Tatalui nu este doar rostitor, ci este Fiul, este Subiect al relatiei cu Tatal. In aceasta relatie Tatal se daruieste integral Fiului. Cuvantul lui Dumnezeu spune: „Toate cate are Tatal ale Mele sunt”. Tatal este inceputul existentei Care este trait ca Persoana in relatia Sa de daruire fata de Fiul.

Tatal este ipostasul – izvor, „dar acest inceput fara inceput are in acelasi timp in el dinamismul daruirii. El e Tata in sensul adevarat al cuvantului. Ca atare El se traieste ca dragoste ultima daruitoare. Ca atare are un Fiu, Caruia i se daruieste in intregime. Caci un Tata deplin se daruieste deplin. Fata de El Fiul se traieste ca Fiu desavarsit, ca Cel ce primeste totul. Tatal se releveaza in Fiul in intregime. Fiul Il reveleaza pe Tatal in intregime. El e Cel ce pune adancul obarsiei daruitoare a Tatalui in lumina, El e dovada acestei obarsii daruitoare. Avand tot ce are Tatal in mod manifestat, Fiul si Cuvantul e numai sensul, ci si puterea, viata lucrarea totala a Tatalui in care isi arata iubirea Lui totala”.

Sfanta Treime ca existenta desavarsita

Existenta care nu este constiinta de sine nu este deplina. Rostul existentei se implineste prin persoana. Persoana presupune deopotriva constiinta propriei identitati si capacitatea daruirii de sine, trairea bucuriei rezultata din daruirea fata de celalalt. Persoana este existenta daruitoare si primitoare, capabila sa comunice bucuria traita. O persoana nu-si poate fi autosuficienta. Existenta ei se impineste prin relatia cu alta persoana. In Sfanta Treime este structurata existenta desavarsita, intrucat exista si cea de-a treia Persoana capabila sa impartaseasca printr-o experienta proprie relatia de daruirea reciproca dintre Tatal si Fiul.

Tatal este originea exclusiva a Fiului si a Duhului Sfant, deofiinta cu El. Tatal prin Fiul si in Duhul Sfant este originea a tot ce exista. Sfantul Apostol Pavel marturiseste: „imi plec genunchii inaintea Tatalui Domnului nostru Iisus Hristos din Care isi trage numele orice fiinta in cer si pe pamant” 10. Este interesant ca Sfintii Parinti nu spun direct ca Tatal este deofiinta cu Fiul si cu Duhul Sfant, ci afirma ca Fiul si Duhul Sfant sunt deofiinta cu Tatal. Fiinta divina este comuna, dar ea este comunicata din vesnicie de catre Tatal.

Unitatea de fiinta a Sfintei Treimi avand ca temei Persoana Tatalui indica o gandire personalista. Parintele Dumitru Staniloae afirma: „Aceasta intelegere a Treimii, desi nu neaga unitatea de fiinta a Persoanelor, este profund personalista si nu vedem in ea inclinarea de a deduce Persoanele din fiinta. Fiinta divina nu e decat in Persoane, fiindca se comunica din Persoana Tatalui. La originea tuturor e un Tata Persoana, nu o esenta. In Sfanta Treime Tatal e intr-o vesnica daruire de Sine, Fiul intr-o vesnica primire a Tatalui si Duhul Sfant intr-o vesnica participare la bucuria Tatalui care se daruieste si a Fiului care-L primeste”11 .

Relatia de comuniune intratrinitara este temeiul extinderii iubirii in planul creatiei: „Numai Treimea ca existenta plenara identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta. Numai pentru ca Dumnezeu este un Tata care din veci si pana in veci se daruieste cu iubire unui Fiu, acest Dumnezeu voieste sa aiba si alte existente constiente carora sa le daruiasca existenta ca un bine si care sa primeasca cu multumire si pentru veci existenta, asemenea Fiului. Si numai pentru ca in Dumnezeu, este si un Fiu, acest Fiu voieste ca sa iubeasca si alte fiinte constiente pe Tatal asemenea Lui pentru primirea existentei de la El. Si numai pentru ca Tatal ramane Tata in veci, iar Fiul, Fiu in veci, ne vom bucura si noi in veci de afectiunea daruitoare a Tatalui catre noi cei unisi cu Fiul si de vointa Fiului de a ne avea unisi cu Sine in vesnica iubire fata de Tatal, de la care primim impreuna cu Fiul toate, Fiul fiinta, iar noi toate darurile create si necreate. Daca Treimea este binele desavarsit din veci si pana in veci, ea nu ne creeaza numai pentru o existenta temporala, ci pentru o existenta spre fericirea vesnica, in impartasirea de binele sau de iubirea care este Ea” 12.

Relatia de comuniune desavarsita intre Tatal si Fiul structureaza intreaga existenta creata, orientand-o eshatologic spre imparatia comuniunii vesnice. Imparatia cerurilor ne dezvaluie Sfanta Treime ca tinta vesnica pentru intreaga creatie. Aceasta imparatie a Sfintei Treimi, pregustata istoric in Biserica este vesnica. Inca de la conceperea ca om a Fiului Celui Preainalt, ingerul spune Fecioarei ca „Imparatia Lui nu va avea sfarsit” 13. Aceasta afirmatie este reluata in Crezul pe care-l marturisim la fiecare Sfanta Liturghie.

In Apocalipsa se vorbeste de imparatia vesnica a Tatalui si a Fiului: „Imparatia lumii a ajuns a Domnului nostru (Tatal) si a Hristosului Sau si va imparati in veci” 14. Imparat va fi Mielul injunghiat, dar si Tatal. „Si tronul lui Dumnezeu si cel al Mielului va fi intr-insa” 15. In mod insistent viata liturgica a Bisericii ne prezinta imparatia vesnica a Sfintei Treimi.

In incheiere voi spune doar ca Parintele Staniloae a trait nouazeci de ani, insa in toti acesti ani, el s-a uitat pe sine si a facut totul pentru altii, pentru Biserica pe care a slujit-o, pentru tara sa, pentru Ortodoxia romaneasca si universala. S-a mai spus si de catre altii, o spun si eu, ca a-l numi pe Parintele Staniloae „parintele meu” sau „parintele tau”, ori „parintele spiritual al unui grup de teologi entuziasti”, ar fi o adevarata nedreptate. El este pentru totdeauna „Parintele nostru” – „Parintele Bisericii Universale”.

Prin urmare, nadajduiesc ca vom sti, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii asa cum se cuvine desi in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii de oriunde si de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali!... Si totusi, sunt convins de faptul ca ce este nobil ramane iar ce este ieftin, apune!...

Drd. Stelian Gombos

Note:
Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Spiritualitatea ortodoxa. Ascetica si mistica, 3, Edit. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti – 1992, pag. 36-37.
2 Idem, Teologia Dogmatica Ortodoxa, Invatatura crestina ortodoxa despre Dumnezeu, vol. 1, Edit. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti – 1996, p. 209.
3 Ibidem, p. 206.
4 Idem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfanta Treime, structura supremei iubiri, pag. 336.
5 Ibidem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfanta Treime, structura supremei iubiri, pag. 338.
6 Ibidem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfanta Treime, structura supremei iubiri, pag. 344.
7 Idem, Ortodoxia, nr. 4, 1964, Relatiile treimice si viata Bisericii, pag. 516.
8 Idem, S.T. nr. 5-6/1970, Sfanta Treime, structura supremei iubiri, pag. 348.
9 Idem, Ortodoxia nr. 1/1979, Fiinta si ipostasurile in Sfanta Treime, dupa Sfantul Vasile cel Mare, pag. 71-72.
10 Efeseni 3, 14-15.
11 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Ortodoxia, nr. 2, 1986, Sfanta Treime creatoarea, mantuitoarea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, pag. 16-17.
12 Idem, Ortodoxia, nr. 2, 1986, Sfanta Treime creatoarea, mantuitoarea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, pag. 17.
13 Luca, 1, 33.
14 Apocalipsa 11, 15.
15 Apocalipsa 22, 3.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3473

Voteaza:

Dumnezeu Tatal - temei al unitatii intratrinitare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE