Etapele Tainei Spovedaniei

Etapele Tainei Spovedaniei Mareste imaginea.


Etapele Tainei Spovedaniei

In Taina Pocaintei putem deslusi cateva elemente constitutive, sau etape ale Tainei si anume:
   - cainta sau parerea de rau
   - hotararea de a nu mai pacatui
   - marturisirea propriu-zisa
   - canonul
   - dezlegarea

Cainta este parerea de rau sau regretul pentru pacatele savarsite. Este o durere a sufletului pentru pierderea comuniunii cu Dumnezeu, cu semenii, cu Biserica. Ea este o conditie necesara pentru iertarea pacatelor, asa cum reiese din pildele cu fiul risipitor si cu vamesul si fariseul.

In urma framantarilor sufletesti, fiul risipitor si-a zis in sine: "Sculandu-ma, ma voi duce la tatal meu, si-i voi spune: tata am gresit la cer si inaintea ta; nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai." (Luca 15, 18-19).

Iar in sinagoga vamesul constient de pacatele sale, "departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul zicand: Dumnezeule milostiv fii mie, pacatosului." (Luca 18, 13). Amandoi au primit iertare si au reintrat in comuniune cu Parintele lor.

Sfantul Ioan Gura de Aur scrie: "Daca lacrimile lui Petru au putut sterge un pacat asa de mare, cum sa nu le stergeti si voi pe ale voastre, prin lacrimile voastre? Caci lepadarea de Domnul nu este ceva neinsemnat, ci dimpotriva foarte insemnat, si totusi lacrimile au sters-o. Plangeti dar si voi pentru pacatele voastre, dar nu faceti aceasta numai de ochii lumii. Plangeti amar, cum a facut Petru. Varsati siroaie de lacrimi din adancutl inimii, ca Domnul sa se milostiveasca spre voi si sa va dea iertare".

Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune ca zdrobirea inimii "este o mahnire si o durere desavarsita a inimii, care se petrece, fiindca omul a suparat, cu pacatele sale, pe Dumnezeu si a incalcat legea dumnezeiasca a Lui".

De aceasta parere de rau, care nu trebuie sa fie formala, se leaga si vointa omului de a nu mai savarsi pacatul. Fara cainta, fara durerea inimii nu exista pocainta adevarata. Cel desavarsit are aceasta parere de rau acuta "numai pentru ca l-ai suparat pe tatal sau, si nu pentru ca va fi lipsit de mostenirea parinteasca, sau se va izgoni din casa tatalui sau".

Cel mai putin sporit din punct de vedere duhovnicesc se intristeaza, nu atat pentru faptul ca prin pacat L-a suparat pe Dumnezeu ci, "pentru ca a fost lipsit de harul dumnezeiesc, a pierdut harul si a dobandit osanda vesnica".

Aceasta stare de cainta il face pe penitent receptiv si la cuvintele sfatuitoare ce i le da duhovnicul in vederea indreptarii lui. Caci aceste cuvinte nu sunt cele ale unei discutii obisnuite, ci ele sunt venite din partea lui Dumnezeu, iar preotul nu le spune in nume personal, ci le spune ca din partea Bisericii. Fiind inspirate de Sfantul Duh, capata o forta si o eficacitate aparte, mai ales daca penitentul se deschide total in fata duhovnicului si isi manifesta dorinta de indreptare.

Hotararea de a nu pacatui este al doilea moment al Tainei Pocaintei. Ea este in mod natural imbinata cu cainta, deoarece cel ce simte regret pentru pacatul facut, inseamna ca ar fi dorit sa nu-l fi savarsit. Are astfel dorinta de a nu-1 savarsi in viitor. Aceasta hotarare i-o intareste si preotul duhovnic.

La scaunul spovedaniei penitentul nu este singur, pierdut si instrainat datorita pacatelor sale, ci este impreuna cu duhovnicul sau. Aceasta il va sfatui, il va incuraja, il va ajuta sa nu bajbaie, dandu-i povetele necesare pentru a-si regasi dreapta judecata, pentru a merge pe calea lui Dumnezeu. Ii va reaminti tinta spirituala inspre care trebuie sa tinda si mijloacele ce-l vor ajuta sa ajunga acolo. Aceste sfaturi practice il vor invata cum sa lupte impotriva slabiciunilor pacatoase pe care le are, cum sa faca fata pornirilor patimase, cum sa lucreze virtutile.

Marturisirea pacatelor, inaintea duhovnicului, este poruncita de Dumnezeu si este o urmare fireasca a parerii derau ce o avem pentru greselile comise. Ea nu numai ca raspunde unor nevoi de natura psihologica, desi face si lucrul acesta, ci efectiv are ca rezultat iertarea pacatelor. "Daca marturisim pacatele noastre, scrie sfantul Ioan Teologul El (Dumnezeu) este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca pe noi de toata nedreptatea" (1 Ioan 1. 9).

Omul este astfel alcatuit incat simte nevoia de a-si manifesta sentimentele si gandurile, de a-si usura sufletul de o povara ce-l apasa. Lucrul acesta il poate face in fata unui prieten, pentru a-i cerc un sfat, sau in fata celui pe care l-a suparat, pentru a se impaca, dar aceste destainuiri, desi sunt bune, nu duc la o eliberare de pacat.

Taina marturisirii pacatelor in fata duhovnicului este prin excelenta Taina a comunicarii intime si sincere intre penitent si preot, sau chiar o Taina a comuniunii intre ei. in cadrul spovedaniei preotul patrunde in sufletul penitentului, care i se deschide de bunavoie si nu ramane la un contact trecator si superficial.

Chiar daca un psiholog are cunostinte bogate de psihiatrie si psihanaliza, cunostinte ce n-ar trebui sa-i lipseasca nici preotului, totusi duhovnicul il poate ajuta mai mult pe credincios pentru ca omul are nevoie si de increderea in ajutorul lui Dumnezeu.

Omul modern adeseori se rusineaza sa-si marturiseasca pacatele si socoate nedemn acest act de umilire in fata unui preot. Ba chiar se intreaba de ce este necesara marturisirea pacatelor pentru iertarea lor. Raspunsul l-a dat inca Tertulian in antichitatea crestina: Dumnezeu nu cere marturisirea pacatelor pentru ca nu le-ar sti. ci pentru ca marturisirea lor este un semn de cainta reala si de incredere in Dumnezeu, si in preotul care-L reprezinta pe Dumnezeu. Dumnezeu se bucura atunci cand omul se spovedeste, pentru ca prin acest act penitentul reintra in comuniune cu Hristos, prin intermediul slujitorului care primeste destainuirea in numele lui Hristos.

Pe de alta parte puterea innoitoare si tamaduitoare a marturisirii pacatelor este foarte mare, pentru ca ea nu costa intr-o simpla enumerare seaca a pacatelor, dupa o lista alcatuita mai mult sau mai putin artificial. Penitentul isi marturiseste spontan, direct si simtit, pacatele si neputintele sale, raportandu-le la circumstantele si imprejurarile in care le-a comis.

In felul acesta duhovnicul ii va putea intelege starea sufleteasca si ii va da cele mai potrivite sfaturi, in acelati timp credinciosul ii va dezvalui preotului in mod liber preocuparile sale, problemele si dificultatile sale zilnice, nelinistile sale, slabiciunile sale; in rezumat va incerca sa-i dezvaluiasca intreaga sa personalitate.

Aceasta dispozitie de deschidere sufleteasca este pregatita inca de molitfa citita inaintea marturisirii, care ne aminteste de marea milostivire a lui Dumnezeu. Ea insa capata putere maxima prin atitudinea iubitoare si compatimitoare a preotului. Acesta trebuie sa fie foarte atent si sa nu se manifeste ca un judecator aspru fata de cel ce se spovedeste, ci sa-l lase pe penitent ca intr-o stare absolut degajata si naturala sa-si descarce sufletul.

Duhovnicul adevarat depaseste starea de simpla atitudine binevoitoare, pe care o are de obicei psihologul. impartasind suferinta sufleteasca a celui ce se spovedeste, manifestandu-si discret dragostea spirituala fata de el, luand atitudinea Parintelui celui bun fata de fiul risipitor. Aceasta dragoste are dulceata si profunzimea harului mangaietor al Duhului Sfant, tamaduind inima ranita si pangarita de pacat.

Ascultandu-l pe penitent cu rabdare si cu smerenie, preotul va stabili cu acesta o comuniune stransa si profunda, absolut necesara in lucrarea de tamaduire sufleteasca ce se desfasoara. Preotul intelegaridu-l si nejudecandu-l, primindu-l ca pe un frate ce sufera, dandu-i sfatul necesar, il va face sa plece cu folos sufletesc si hotarat de a duce o viata mai buna.

Duhovnicul in primul rand trebuie sa asculte si sa inteleaga. Dar pentru a cunoaste mai bine starea sufleteasca a penitentului, pentru a-si preciza detaliile legate de viata launtrica a acestuia, va pune si intrebari. Intrebarile trebuiesc puse cu tact, in spiritul dragostei, cu singurul scop de a-l ajuta pe cel ce se spovedeste si evitand patrunderea brutala in intimitatea lui sufleteasca, nedand catusi de putin impresia ca se face acest lucru din curiozitate desarta, ci respectand absolut libertatea omului.

Aceasta interventie este necesara mai ales atunci cand duhovnicul observa faptul ca penitentul ascunde anumite lucruri, sau relateaza incomplet pacatele si siarea patologica in care acestea l-au adus, aratandu-se reticent sau ezitant. De fapt si rugaciunea ce precede marturisirea spune acest lucru: "Nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru lisus Hristos".

In acelasi timp, de multe pacate penitentul nostru poate fi inconstient. Acestea insa pot avea urmari nefaste in viata lui spirituala. Preotul duhovnic trebuie sa-l ajute sa si le descopere. O seama de patimi grele, ca de pilda mandria si parerea de sine, pot trece neobservate de catre cel ce se spovedeste.

Preotul isi mai poate da seama ca penitentul ascunde anumite lucruri prin felul lapidar in care acesta vorbeste, prin voce, prin tacere, prin ezitare, prin mimica fetei si desigur prin antecedentele legate de viata acestuia. Si daca duhovnicul este un mare traitor, un vazator cu duhul, va citi de-a dreptul in inima penitentului, asa cum avem multe marturii din viata marilor duhovnici. In toate cazurile insa, duhovnicul va proceda cu discernamant, pentru a nu rani mai rau sufletul.

In acest stadiu, al marturisirii pacatelor, preotul va da si pov etele necesare, neoprindu-se la sfaturi generale ci dand retete concrete pentru cel ce i se adreseaza. intre parintele duhovnic si fiul sau spiritual se stabileste o relatie personala si unica, acesta neramanand un anonim care i s-a prezentat pentru dezlegare, ca apoi sa ramana un necunoscut.

Forta pacatului repetat, devenit ca o a doua natura, nu este usor de invins. Dialogul infiripat in timpul spovedaniei nu-i suficient pentru distrugerea ei. Este nevoie de atitudini si fapte care sa fie contrare slabiciunilor pe care le are penitentul si de care s-a cait si s-a hotarat sa se debaraseze. Aceste atitudini si fapte ii sunt recomandate de catre preot, constituind canonul sau epitimia, pe care trebuie sa-l implineasca.

Canonul sau epitimia, pe care-l da preotul, are mai mult un caracter terapeutic decat pedepsitor. Daca in timp ce asculta spovedania penitentului preotul este parinte iubitor, prieten intelegator, medic priceput, atunci cand da canonul este judecator si medic. El trebuie sa aprecieze mijloacele cele mai potrivite pentru vindecarea slabiciunilor ce i s-au marturisit. Este judecator nu ca sa rosteasca sentinte, ci ca sa aprecieze cu dragoste medicamentul necesar pentru fiul sau spiritual.

Paul Evdokimov vede si el in epitimie un exercitiu de cainta si nu o pedeapsa. "Ea este o doctorie, iar parintele duhovnic cauta raportul organic intre cel bolnav si mijlocul de vindecare. Scopul epitimiei este sa-l puna pe penitent in niste conditii noi, in care nu mai este ispitit de pacat".

Penitentul nu-i in masura sa-si prescrie singur medicamentul necesar. Acest lucru il face preotul in numele lui Hristos. "Duhovnicului i se cere, spune Parintele Staniloae, sa fie in stare, prin citiri de carti duhovnicesti, prin urmarirea diferitelor procese sufletesti, prin expereinta, nu numai sa dea cu o anumita siguranta sfaturile cele mai eficiente, ci sa le argumenteze in fata penitentului, ca acesta sa se lase convins sa le urmeze".

Cu toate ca Biserica nu considera canonul de pocainta in primul rand ca o pedeapsa, ci ca un medicament, totusi nu lipseste din scrierile Sfintilor Parinti, si din hotararile Sinoadelor Ecumenice si locale, aspectul de pedeapsa si certare.

Parintele Ilarion Felea, in cunoscuta-i lucrare, referindu-se la scrierile Parintilor si la hotararile Sinoadelor, trage concluzia ca "toti sunt de acord ca pacatul se cere marturisit si ispasit. Marturisirea se face preotilor Bisericii, de la care primesc penitentii canonul de pocainta si dezlegarea prin rugaciunea si prin punerea mainilor preotesti. Pedepsele sau certarile variaza dupa gravitatea pacatului si dupa dispozitiile sufletesti ale vinovatilor. Pastorii au totdeauna in vedere indreptarea pacatosilor si zidirea duhovniceasca a comunitatii. Cand marturisirea se face de buna voie, pacatul e sanctionat cu blandete, iar cand e descoperit in alt chip, e sanctionat cu asprime".

In acest sens sinoadele locale de la Ancira (314), Neocezareia (315), Antiohia (341), Laodiceea (343), Cartagina (419) si Sfintii Petru al Alexandriei, Vasile cel Mare. Grigorie de Nyssa, stabilesc, in functie de gravitatea pacatului, un anumit numar de ani in care crestinul este oprit de a se impartasi, de a intra in comuniune cu Biserica, supunandu-se rigorilor pocaintei. Canoane de pocainta prescriu si Sinoadele Ecumenice de laNiceea (325), Constantinopol (692) si Niceea (787).

Aceste canoane sunt redate si in Molitfelnic la Taina Spovedaniei. De pilda pentru preadesfranare Sfantul Vasile opreste de la impartasanie 15 ani. Daca preadesfranatii fac milostenie si alte fapte bune, sunt ingaduiti de sinodul de la Ancira sa se supuna doar canonului desfranatilor. Pentru sodomie si bestialitate Sfantul Vasile are 15 ani de pedeapsa, pentru desfranare 7, iar sinodul de la Ancira canoniseste avortul cu 10 ani indepartare de la sfantul potir.

Numarul anilor de interdictie variaza de la un sinod la altul si de la un parinte la altul. Dar un lucru iese in evidenta cu prisosinta: ierarhizarea greselilor. Daca desfranatul trebuie canonisit cu 7 ani, de pilda, cel ce face malahie va posti 40 de zile, facand zilnic 100 de metanii, iar apoi se poate impartasi. Din acest punct de vedere, chiar daca se comenteaza adesea, canoanele raman actuale si orientative.

Ioan Postitorul, patriarhul Constantinopolullui (580-595), care a alcatuit slujba spovedaniei, pe care, cu mici modificari, o avem in Molitfelnic astazi, indulceste asprimea canoanelor, tinand seama de dispozitia sufleteasca a penitentului si de alte mijloace de asceza pe care si le asuma. Anii care s-au scurs de la parasirea pacatului se scad din canon si dimpotriva, daca pacatul se repeta, se reia canonul de la inceput. "Socoteste si aceasta, il sfatuieste Molitfelnicul pe preot, ca de se va afla acel om (care se spovedeste) cu buna cucernicie si va veni in toate zilele sa faca metanii dupa putinta, sa-i ierti un an din numarul anilor ce l-ai oprit sa nu se impartaseasca; si de va vrea sa faca milostenie dupa putere, sa-i.. ierti si alt an. De va posti miercurea si vinerea, dupa porunca Sfintilor Apostoli, sa-i ierti si alt an. De va vrea sa posteasca si lunea, sa-i lasi si alt an. De va fi de varsta mai jos de 30 de ani, sa-i lasi si alt an. De va fi mai jos de 20 de ani, sa-l canonisesti mai putin. Iar de va vrea sa se pocaiasca de pacate si va vrea sa se faca calugar, atunci sa-i ierti a treia parte din canon. De va vrea sa mearga in manastire de obste, sa-i lasi jumatate de canon. Iar de va cadea dupa ce a luat chipul calugariei, atunci sa le faca toate deplin".

In principiu traditia Bisericii nu cunoaste pacate care nu se iarta, daca omul face pocainta. Chiar si ucigasilor, opriti de la impartasanie pana la sfarsitul vietii, nu li se ia speranta mantuirii.

Daca in Evanghelia dupa Matei (12, 31-32), se spune ca hula impotriva Duhului Sfant nu se va ierta niciodata, sau in Epistola intaia a lui Ioan (5, 16) se deosebesc pacatele in cele spre moarte si cele ce nu sunt spre moarte, cele dintai trebuie intelese ca o invartosare a inimii, a celor ce nu vor sa se pocaiasca de pacatele lor.

In aaelasi fel Sfantul Pavel le scrie evreilor (Evrei 6. 4-10 si , 10, 26-29) ca, cei ce cad dupa ce l-au cunoscut pe Hristos, dupa Botez, "cu neputinta este pentru ei, daca au cazut, sa se innoiasca iarasi spre pocainta, fiindca ei rastignesc totusi a doua oara pe Fiul lui Dumnezeu si-Lfac de batjocura". Nadejdea iertarii insa i nu e exclusa, recunoscandu-se putinta unei anumite zabave in implinirea voii lui Hristos (Evrei 6, 12).

Canonul de pocainta, care il ajuta pe om sa-si tamaduiasca; rana sufletului, trebuie inteles in duhul si nu in slova lui. De aceea, Sfantul Ioan Postitorul se argumenteaza atunci cand scade timpul de canonisire: "Ca scurtam noi anii de pocainta, dupa cum cred, nu va parea lucru nesanatos celor cu dreapta socotinta, nici la , marele parinte Vasile, nici la cei mai vechi dintre Parintii nostri, nu sta hotarat pentru cei ce pa catuiesc, vreun post sau priveghere, sau numar de metanii mari, ci numai indepartarea de la Sfintita Cuminecare. Noi am socotit ca trebuie - pentru cei ce se pocaiesc cu adevarat si sunt gata sa-si puna la incercare trupul cu o vietuire aspra si sa duca, cu recunostinta, un trai potrivnic rautatii de mai inainte - sa le masuram si noi, in schimb, imputinarea timpului de pocainta, pe masura infranarii lor. Astfel, daca cineva se invoieste sa nu bea vin in anumite zile, am hotarat si noi sa-i scadem un an din timpul de canonisire hotarat de Parinti pentru pacatul lor. Tot astfel, daca fagaduieste sa se infraneze de la carne pentru o vreme, precum si de la branza si oua, sau peste, sau untdelemn, noi am socotit sa-i mai scadem un an."

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca "timpul nu foloseste la nimic. Noi nu intrebam daca rana a fost deseori pansata, ci daca pansamentul l-a facut bine pe penitent. Numai ranitul ne arata cand este momentul potrivit sa-l scoatem".

Aceasta interpretare in duh a canoanelor nu trebuie insa sa duca la banalizarea sau tratarea cu superficialitate a canonului de pocainta. Duhovnicul priceput il va determina pe credincios, vazand la el dorinta sincera de indreptare si de reintrare in comuniune cu Hristos si cu Biserica, sa-si planga pacatul, sa posteasca si sa faca milostenie. "Cu lut mi-am amestecat gandul eu pacatosul. Spala-ma Stapane, in baia lacrimilor mele, ma rog Tie, alba facand haina trupului meu ca zapada", cantam noi crestinii ortodocsi in Postul mare.

Postul la randul sau, are menirea sa ne descatuseze de sub robia patimilor. Iar faptele bune, in special milostenia, au rostul sa ne scoata din preocuparea egoista de noi insine si sa ne deschida inspre Dumnezeu si aproapele. "Aripile milosteniei, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, sunt puternice; ele strabat aerul, depasesc luna, se ridica dincolo de razele soarelui, merg pana la ceruri. Ea nu se opreste aici: strabatte insusi cerurile, lasa in urma cetele ingeresti, corurile arhanghelilor si puterile superioare si vine sa se prostearna in fata lui Dumnezeu".

Deschiderea fata de Dumnezeu inseamna si deschiderea fata de aproapele, fiindca Hristos se identifica cu semenul nostru aflat in lipsa si necaz. Epitimia are si un caracter reparatoriu. Hotului i se va da canon sa restituie bunurile furate.

Sfantul Nicodim Aghioritul ne spune ca femeii ce a avortat trebuie sa i se dea canon sa creasca un prunc sarac (daca are mijloace), ucigasul unui cap de familie sa-si imparta averea cu vaduva acestuia si cu copiii orfani; sa se roage si sa faca pomeni prentu sufletul celui ucis si aspra nevointa.

Scopul canonului este acela de a-l smulge pe om din obiceiul rau, de a-l tamadui de patima, de a-l ajuta sa se smulga din cele potrivnice firii si sa faca lucrurile cele firesti, de a se lepada de diavolul si a se reuni cu Dumnezeu.

Canonul trebuie sa administreze leacul potrivnic bolii. De aceea nu-i de ajuns inlaturarea pentru un timp de la comuniunea euharistica; ba pentru omul desacralizat si modern acest lucru nici nu mai inseamna nimic, pentru ca si asa el se impartaseste foarte rar, sau poate deloc. Iar pentru crestinul constient si care sufera profund din cauza pacatului, canonul se scurteaza tocmai datorita pocaintei lui sincere.

"Intrebat-au unii, pe avva Sisoie, zicand: de va cadea un frate, n-are trebuinta sa sepocaiasca un an? Iar el a raspuns: aspru este cuvantul. Iarasi au intrebat: dar sase luni? Si iarasi a zis: mult este. I-au zis atunci: deci de va cadea fratele si va afla indata ca se face pomana, intra-va si el acolo? Le-a zis lor batranul: nu, ci are trebuinta sa se pocaiasca cateva zile. Caci cred lui Dumnezeu, ca din tot sufletul daca se va pocai unul ca acesta si in trei zile il primeste pe dansul Dumnezeu."

Din nefericire asistam de multe ori la o banalizare a Tainei Pocaintei. Nu numai ca se apeleaza foarte rar la ea, dar si atunci cand se apeleaza este tratata superficial. Foarte multi credinciosi se spovedesc numai in postul mare, ingramadindu-se spre finalul acestuia la scaunul marturisirii. Iar preotul ii trateaza sumar si sub pretextul ca sunt depasite canoanele, tara o cercetare amanuntita a sufletului celui bolnav si fara a-i oferi medicamentele spirituale de care are nevoie, il dezleaga si-l impartaseste.

Dar, chiar daca interpreteaza in duh canoanele, preotul duhovnic trebuie sa fie medicul cel bun, care cu rabdare gaseste medicamentul potrivit pentru fiecare suflet: "Se cade ca cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a lega si de a dezlega, sa cerceteze felul pacatului si aplecarea spre intoarcere a celui ce a pacatuit si astfel sa aduca bolii vindecarea potrivita, ca nu cumva folosindu-le pe amandoua fara masura sa greseasca in privinta izbavirii celui incarcat. Caci nu este simpla boala pacatului, ci felurita si in multe chipuri si nascatoare de multe vlastare ale stricaciunii, din care raul se revarsa din plin si merge inainte pana s-ar opri prin puterea vindecatorului.

Drept aceea, cel ce arata stiinta doctoriceasca in privinta sufletului, mai intai trebuie sa cerceteze starea celui ce a pacatuit si daca inclina spre sanatate sau dimpotriva, cheama la sine insasi boala prin naravurile sale; sa vegheze cum se ingrijeste in vremea aceasta de intoarcerea sa si daca nu se impotriveste doctorului, si vatamarea sufletului opreste din pricina folosirii doctoriilor puse asupra ei, si astfel sa se masoare milostivirea dupa vrednicie.

Caci toata grija lui Dumnezeu si a celui caruia i s-a incredintat carmuirea de pastor, este sa aduca inapoi oaia cea ratacita si sa vindece pe cea muscata de sarpe; si nici sa o impinga spre prapastia deznadajduirii si nici a slabi frana spre molesirea si dispretuirea vietii; ci in orice chip sa stea impotriva suferintei fie prin doctoriile cele mai aspre si mai iuti, fie prin cele mai moi si mai blande, si sa se nevoiasca spre inchiderea ranii, cercetand roadele pocaintei si ingrijind cu intelepciune pe omul cel chemat spre stralucirea cea de sus.

Asadar trebuie ca noi sa le stim pe amandoua, si pe cele ale asprimii si pe cele ale obiciului, dar sa urmam chipul cel mai indatinat, la cei care nu primesc asprimea, precum ne invata pe noi Sfantul Vasile".

Mai trebuie mentionat un lucru: pentru ca sfaturile duhovnicului sa fie luate in serios, trebuie ca el insusi sa aiba o autoritate morala si sa fie pilda pentru fiii sai sufletesti. Zadarnic le va cere preotul credinciosilor sa fie cumpatati, daca el nu tine posturile sau este betiv; zadarnic le va cere sa fie milostivi, daca el este lacom de bani si fara jena le impune taxe pentru slujbele ce ar trebui sa le faca gratuit. in virtutea misiunii sale; zadarnic le va cere sa nu fumeze, daca el este stapanit de aceasta patima; si, fiind vorba in concret de spovedanie, zadarnic le va cere sa se marturiseasca, daca el nu se marturiseste.

Referitor la acest lucru Sfantul Nicodim Aghioritul scrie: "Am spus sa se marturiseasca des si prea cinstitii patriarhi si arhierei si duhovnici si preoti, ca sa parasim obiceiul prea rau, care domneste in multe locuri, ca asemenea sfintite fete sa nu se spovedeasca. intr-adevar ma minunez din ce pricina se indeamna sa faca aceasta. Daca, pe de o parte, socotesc ca ei n ufac pacate, sa ma ierte, dar socoteala aceasta a lor este gresita, fiindca Evanghelistul Ioan striga: Daca zicem ca pacat nu avem, ne amagim pe noiinsine (1 Ioan 1, 8). Pentru aceasta, prea sfintiti parinti, ma inchin voua si va rog, pentru dragostea lui Dumnezeu, sa va spovediti des, si sa nu dati o rea pilda mirenilor, sa nu se spovedeasca nici ei".

De acest lucru este preocupat si mitropolitul Petru Movila in "Marturisirea de credinta", precum si Simeon al Tesalonicului. Dezlegarea este ultima etapa, ultimul moment al Tainei Pocaintei. Dupa ce duhovnicul l-a ascultat pe penitent si i-a recomandat canonul de pocainta, potrivit bolii sale sufletesti. ii da dezlegarea. Aceasta poate fi conditionata, in cazul pacatelor mari, de implinirea canonului, sau poate fi chiar amanata.

De obicei i se cere penitentului promisiunea de a-si indeplini canonul, inclusiv de a nu se impartasi o vreme, daca e cazul; exprimarea sincera a parerii de rau, si fadaduinta de a se stradui sa nu recidiveze. Apoi i se administreaza dezlegarea, cerandu-I-se lui Dumnezeu sa-l reintegreze in comuniunea eclesiala: "Stapane Doamne, Dumnezeule, Cel ce esti mantuirea robilor Tai, Milostive, indurate si indetung-Rabdatorule, Caruia iti pare rau de rautatile noastre si nu voiesti moartea pacatosului, ci sa se intoarca si sa fie viu, insuti si acum milostiveste-Te asupra robului Tau (N) si-i da lui chip de pocainta, iertarea pacatelor si dezlegare, iertandu-i lui toata gresala cea de voie si cea fara de voie. impaca si-l uneste pe dansul cu sfanta Ta Biserica in Iisus Hristos, Domnul nostru, cu Care impreuna Tise cuvine stapanire si mare cuviinta in veci. Amin".

Se cunosc mai multe formule de dezlegare a pacatelor. In ortodoxie formulele de administrare a Tainelor sunt de obicei deprecative (se boteaza robul lui Dumnezeu N, se cununa robul lui Dumnezeu N), scotand in evidenta rolul Domnului Hristos, principalul savarsitor al tainelor, preotul ramanand reprezentantul Lui vazut, prin care Mantuitorul administreaza Tainele.

In catolicism formulele de oficiere a Tainelor sunt la indicativ (eu te botez, eu te dezleg, etc), scotand in evidenta rolul preotului, in cazul formulei de dezlegare a pacatelor in ortodoxie sunt cunoscute doua variante: una indicativa, folosita in Biserica Romana si in Bisericile slave, asemanatoare cu formula de dezlegare catolica; si alta deprecativa, folosita in Biserica Greaca.

Formula folosita de noi ar avea de autor pe mitropolitul Petru Movila, care influentat de scolastica a parasit, partial, vechea formula bizantina, in favoarea cele latine. Ea are urmatorul u continut: "Domnul si Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul si cu indurarile iubirii Sale de oameni, sa te ierte pe tine, fiule (N), si sa-ti lase tie toate pacatele. Si eu, nevrednicul preot si duhovnic, cu puterea ce-mi este data, te iert si te dezleg de toate pacatele tale, in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin".

Formula greaca este urmatoarea: "Fiul meu duhovnicesc, ce te-ai marturisit nevrednicie mele, eu umilitul si pacatosul nu pot sa iert pe pamant pacatele, fara numai Dumnezeu, dar pentru cuvantul acela dumnezeiesc care a fost catre apostoli dupa invierea Domnului nostru Iisus Hristos zicand: carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute, pentru acela si noi indraznind zicem: Toate cate le-ai spus nevredniciei mele si toate cate nu ai ajuns sa le spui, fie din nestiinta, fie din uitare, sa ti le ierte Dumnezeu in veacul de acum si in cel viitor".

In formula de dezlegare se aminteste "de toate pacatele", intrebarea este daca-i vorba de toate pacatele spovedite sau de toate pacatele comise? Este limpede faptul ca multe pacate mici se uita. Cele mari de obicei insa nu le uitam. Daca credinciosul vine cu gandul sincer de a-si marturisi toate pacatele sale. si din nestiinta sau uitare, le omite pe unele din cele mai mici, nu este condamnabil.

Este bine ca pregatirea pentru spovedanie, care presupune un examen serios de constiinta, sa se faca cu toata seriozitatea. Daca insa, cu buna stiinta, se ascunde vreun pacat, spovedania in loc de a aduce usurare sufletului, il mai impovareaza.

In momentul in care credinciosul a primit harul iertarii, scapa de robia pacatului si reintra in comuniune cu Dumnezeu si cu semenii, asa cum fiul risipitor a reintrat in comuniune cu tatal si cu fratii sai (Luca 15, 17-24).

In rugaciunea de dezlegare se manifesta si lucreaza harul tamaduitor al lui Hristos care distruge si inlatura toata neputinta, restaureaza sufletul si-i restituie sanatatea si harul pe care-l primise la Botez, dar pe care l-a pierdut in parte datorita pacatelor.

Dezlegarea il asigura pe penitent ca pacatele trecute i-au fost iertate si-i ofera simtamantul eliberarii interioare, a pacii si bucuriei duhovnicesti; pentru ca penitentul se spovedeste nu numai datorita parerii de rau pentru pacatele comise, ci si din dorinta de a-si regasi nevinovatia firii reastaurate prin Botez, pe care a pierdut-o datorita pacatelor.

Din acest punct de vedere pocainta este esentialmente indreptata inspre viitor. Eliberat de povara patimilor ce-l inlantuiau si avand la dispozitie energiile necreate pe care le-a primit la Botez si Mirungere, devine stapan pe destinul sau si-si poate relua drumul inspre desavarsirea in Hristos, fortificandu-si puterile sufletesti cu painea cea cereasca a Sfintei Euharistii.

Pocainta este ca si Botezul, dar la o alta masura, o lucrare de reinnoire care presupune moartea omului vechi "si reinvierea omului nou, imbracat in Hristos" la Botez (Galateni 3. 27).

Dupa dezlegare credinciosul se afla din nou impacat si reunit cu Biserica lui Hristos. Pacatul il separase de trupul lui Hristos, de harul indumnezeitor, de comuniunea sfintilor, de comunitatea bisericeasca. Pocainta il scoate din izolarea aducatoare de moarte si-l repune in comuniune cu Dumnezeu si cu fratii sai. Prin Pocainta este din nou admis sa se nutreasca din "verdeata dumnezeiestilor Taine" si sa creasca spiritual pana "la masura varstei deplinatatii lui Hristos" (Efeseni 4, 13).

Asa cum dupa Botez si Mirungere noul crestin este impartasit. pe parcursul vietii de obicei aceasta Taina o primeste in urma Spovedaniei. Fac exceptie de la aceasta randuiala cei care datorita pacatelor grave comise, sunt indepartati o perioada de la sfantul potir. "Pentru cei ce n-ar savarsi nici un pacat dupa Botez, sau ar dezvolta atat cat se poate puterile date lor la Botez, Euharistia ar putea fi impartasita si fara Taina Marturisirii, cu scopul unic de a uni pe aceia tot mai mult cu Hristos, sau de a alimenta continuu viata lor din Hristos".

Practic, nu exista om fara pacat. Si atunci observam in contemporaneitate mai multe feluri de a proceda. In Biserica Ortodoxa Romana se administreaza Sfanta Impartasanie numai celor ce se spovedesc si primesc voie de duhovnic. Procedeul acesta ar fi bun, daca credinciosii s-ar spovedi mai des.

Din pacate, oamenii se spovedesc foarte rar, cu exceptia unor ravnitori, si se ajunge in situatia paradoxala ca la multe liturghii sa nu se impartaseasca nimeni. Ori, finalitatea Liturghiei este tocmai aceasta: impartasirea credinciosilor. In Biserica Greaca in ultimii ani credinciosii, inclusiv calugarii de la Athos, se impartasesc des (la Sfantul Munte si de patru ori pe saptamana). Nu li se cere spovedanie la fiecare impartasire, ci din cand in cand, atunci cand isi simt sufletul incarcat.

Totusi duhovnicul, de mentionat ca nu toti preotii parohi sunt duhovnici, le pretinde o anumita pregatire, constand din asceza, rugaciuni, ajunare liturgica si implinirea canonului, inaintea cuminecarii.

Biserica Rusa cumineca des, dar numai cu spovedanie si pregatire serioasa (post, citirea canonului, etc). Diaspora ortodoxa din apus, insa, poate si sub influenta catolicilor si protestantilor carora nu li se cere o pregatire deosebita pentru impartasire, se cumineca de cate ori participa la liturghie.

Pregatirea adesea este insuficienta, sau lipseste totalmente. Buninteles ca nu li se pretinde nici spovedanie la fiecare liturghie. Este drept ca, in crestinismul primar, credinciosii se impartaseau la fiecare liturghie. Cine nu era vrednic s-o faca statea in pridvor cu catehumenii si penitentii.

In vremurile noastre, insa, tinand cont de viata morala a majoritatii crestinilor, trebuie sa luam aminte la sfatul Sfantului Pavel: "Sa se cerceteze insa omul pe sine si asa sa manance din paine si sa bea din pahar. Caci cel ce mananca si bea cu nevrednicie, osanda isi mananca si bea nesocotind trupul Domnului" (1 Cor 11, 28-29).

Parerea mea este ca acrivia romaneasca este buna. cu un amendament important: credinciosii sa fie spovediti si impartasiti mai des. Este inadmisibil ca la un hram cu mii de inchinatori sa nu se impartaseasca nimeni. Spovedania ar trebui sa devina pentru preotul duhovnic o preocupare permanenta. Daca ea ramane un apanaj al postului mare, cand datorita multimii celor ce o solicita se face superficial, nu-si va atinge scopul duhovnicesc scontat: pentru credinciosii ravnitori, pe care duhovnicul ii cunoaste foarte bine, s-ar putea face pogoramantul de a se impartasi de mai multe ori cu aceeasi spovedanie, dar cu binecuvantare si cu pregatirea necesara. Acest lucru insa sa ramana exceptie, regula fiind pregatirea inclusiv cu spovedanie.

Dreapta judecata ramane datatoare de ton si atunci cand este vorba de deasa sau rara impartasanie. In acest sens il citez pe Sfantul loan Gura de Aur: "Multi se impartasesc cu aceasta Sfanta Jertfa o data pe an; altii de doua ori, altii mai des; si catre toti acestia se indreapta cuvantul nostru. Dar nu numai catre cei ce sunt aici, ci si catre cei ce sunt in pustietati; caci acestia o data pe an fac acest lucru. Deci care trebuie laudati, cei care o data sau care adeseori, sau care rareori se impartasesc? Nici pe cei ce se impartasesc o data, nici pe cei ce de multe ori, nici pe cei de putine ori, ci pe cei ce cu constiinta curata se impartasesc, si a caror viata este ireprosabila. Unii ca acestia, totdeauna sa se impartaseasca, iar cei ce nu sunt de acest fel, niciodata sa nu se apropie de cuminecatura".

Inaintemergatorul Domnului nostru Iisus Hristos si-a inceput predica cu cuvintele: "Pocaiti-va ca s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 3, 2). Mantuitorul cand a iesit la misiune a pus ca temelie a propovaduirii sale indemnul: "Pocaiti~va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor" (Matei 4,17). Acelasi lucru l-au grait si Apostolii la Rusalii, cand in mod vazut s-a intemeiat Biserica: "Pocaiti-va" (F. Ap. 2, 38).

Biserica in cei doua mii de ani de existenta n-a incetat sa-i cheme pe oameni la pocainta. Triodul. pe care Biserica il intrebuinteaza in rastimpul postului mare, este o carte a pocaintei. in strigatul amar al Sfantului Andrei Criteanul ne regasim cu totii: "Trupul mi-am spurcat, duhul mi-am intinat, peste tot m-am ranit; dar ca un doctor, Hristoase, amandoua prin pocainta mi le tamaduieste. Spala-le, curateste-le, Mantuitorul meu, arata-le mai curate decat zapada".

Cu acest gand si cu convingerea ca spovedania si liturghia sunt singura sansa pentru o viata duhovniceasca mai buna, inchei acest capitol indemnandu-va dimpreuna cu Sfantul Nicodim Aghioritul: "Pocaiti-va, pocaiti-va, pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia Cerurilor".

+ Andrei, episcop de Alba Iulia

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 13464

Voteaza:

Etapele Tainei Spovedaniei 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE