Impartasire deasa? Spovedanie deasa!

Impartasire deasa? Spovedanie deasa! Mareste imaginea.

Examinand mai cu atentie cauzele care au dus la practica impartasaniei rare in Biserica Ortodoxa – caracteristica acesteia timp de mai multe secole –, Alexander Schmemann crede ca poate identifica doua tipuri de spiritualitate: o spiritualitate a laicilor (comunitara), bazata pe oficierea Liturghiei numai duminica, post comunitar, spovedanie sacramentala si tipic eclezial comunitar, si o spiritualitate a monahilor (individualista), aparuta din secolul al IV-lea si bazata pe savarsirea zilnica a Liturghiei, post ascetic, spovedanie harismatica si tipic monahal [Cornel Toma, „Lex orandi, lex est credendi sau unitatea dintre dogma, spiritualitate si cultul Bisericii”, in Alexander Schmemann, Introducere in teologia liturgica, p. 35.

].

Consacrarea „tipicului monahal” a insemnat o „tradare” a functiei avute de monahism. Aparut initial dintr-o efervescenta eshatologica, ca o miscare strict laica, „ceva elementar si sporadic” si nu un „asezamant sau o institutie a Bisercii”, el a triumfat apoi, patrunzand in toate sferele Bisericii, lucru grav pentru ca acea conceptie a sa initiala s-ar fi sters in detrimentul unei intelegeri in limbajul si categoriile traditiei speculative neo-platonice (pornind de la Origen, prin Parintii Capadocieni, Evagrie si Pseudo-Dionisie, pana la Maxim Marturisitorul) [Ibidem, p. 190-210 si 264-287.].

Monahismul ar mai fi dus, de asemenea, si la aparitia si generalizarea practicii de marturisire a pacatelor inainte de impartasire. Iata ce scria A. Schmemann referitor la Taina Spovedaniei: „Monahii au introdus o noua forma de spovedanie de tip nesacramental prin marturisirea gandurilor in fata unui calugar batran, numita spovedanie spirituala. Cele doua spovedanii au fuzionat si au produs o denaturare a spiritualitatii” [Idem, Postul Mare, editia a II-a, trad. A. si L. Constantin, Ed. Doris, Bucuresti, 1998, p. 140.].

Convingerea teologului rus era ca in Biserica primara toti credinciosii care participau duminica la Sfanta Liturghie se si impartaseau. Spovedania nu poate fi pentru el deci decat un obstacol in calea comuniunii cu Hristos [Ibidem, p. 141: „Neglijarea Tainelor a dus la o impartasire rara sau anuala a credinciosilor; spovedania a devenit un obstacol pentru comuniunea euharistica, intrucat credinciosii se excomunica singuri prin neparticiparea la Euharistie …”.], fapt care nu avea loc pana in secolul IV [Trebuie spus ca practica marturisirii publice a pacatelor, urmata de o impartasire „in masa” a credinciosilor, nu a disparut in secolul al IV-lea, ci poate fi intalnita chiar in secolul al XIX-lea, in Rusia, la Sf. Ioan de Kronstadt (canonizat in 1990 de Patriarhia Moscovei). Parinte harismatic, acesta era cautat de o mare multime de credinciosi: zilnic se impartaseau intre 300-500 de credinciosi, iar in Postul Mare cateva mii. Atunci scotea cinci agnete mari, de cate 5 kg fiecare, si patru sau cinci potire mari, tot de cate 5 litri fiecare, pe care le binecuvanta la un loc. S-a ajuns ca in anii 1890 sa aiba un numar de 150-300 de penitenti zilnic, iar in Postul Mare 4000-5000 pe zi. In consecinta, a primit din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse permisiunea de a practica spovedania publica, alaturi de cea privata, pe care o cerea de la cei care aveau de marturisit lucruri grave. „Renasterea euharistica” a Sf. Ioan de Kronstadt nu a ramas insa nepusa in discutie: un alt sfant (canonizat in 1988), episcopul ascet Teofan Zavoratul, i-a cerut explicatii, cerand mai multa acrivie. Conflictul s-a stins insa rapid, in urma explicatiilor epistolare transmise de Sf. Ioan. Totusi, ramane deschisa intrebarea: in ce masura este canonica practica liturgica a acestuia? Pentru a se gasi raspunsul corect, trebuie amintit ca Sinodul a dat dispensa amintita cu titlu exceptional, doar datorita calitatilor de sfintenie evidente; apoi, actul canonizarii Sf. Ioan de Kronstadt nu inseamna automat canonizarea tuturor opiniilor si practicilor sale, ca un model de urmat de toti preotii. Detalii la Ioan I. Ica jr., „Sfantul Ioan de Kronstadt intre Liturghie si revolutie”, in Sf. Ioan de Kronstadt, Liturghia: cerul pe pamant, trad. Boris Buzila, Ed. Deisis, Sibiu, 1996, p. 5-35.]. Doar atunci, odata cu accentuarea rolului tipicului monahal in practica liturgica, s-ar fi renuntat la impartasirea duminicala generalizata; inainte doar pacatele de moarte – diferite de pacatele usoare – ar fi fost privite ca un impediment pentru primirea Euharistiei: este vorba de apostazie, ucidere si desfranare. Relativizand importanta Tainei Spovedaniei, Schmemann scrie: „Teologia scolastica a mutat accentul de la o pocainta-impacare cu Biserica spre o iertare data de preot, reprezentata aproape exclusiv in termenii puterii juridice, in care iertarea devine o putere in sine” [A. Schmemann, Postul Mare, p. 142.]. Indispensabila in primirea Euharistiei nu ar fi deci marturisirea pacatelor, ci alte conditii – dragostea fata de Dumnezeu si rugaciunile pentru iertarea pacatelor. „Motivul principal pentru participarea la Impartasanie e dragostea. Primirea Impartasaniei pur si simplu pentru ca-L iubim pe Hristos si dorim sa fim uniti cu El. Dragostea e dincolo de dorinta si de iertare, impacare si tamaduire. Ea transcende si problema vredniciei si a nevredniciei pentru ca scopul intregii pocainte si rugaciuni e sa-L iubim pe Hristos” [Ibi¬dem, p. 135.]. Ideea de vrednicie si nevrednicie este pentru A. Schmemann o reminescenta a „teoriei meritelor” din teologia scolastica apuseana, care neaga „nevrednicia” creaturala a fiintei umane in raport cu Hristos, „Chipul Dumnezeului Celui nevazut” (Col. 1, 8). Aceasta este cauza pentru care „Biserica primara cunoaste ca nimeni – in intreaga creatie – nu este vrednic ca prin virtutile sale spirituale, prin demnitatea sa, sa se apropie de Sangele si Trupul lui Hristos, si ca niciodata pregatirea nu consta in calcul si analiza pregatirii si nepregatirii, ci in raspunsul iubirii la iubire” [Ibidem, p. 243.].

Tentativa de a desemna doua tipuri de spiritualitati este nefondata; marturisirea gandurilor in fata unui batran (geron, startsi) nu a fost confundata cu Spovedania sacramentala, care aducea si iertarea pacatelor; Taina Spovedaniei se intalneste in istoria Bisericii si inainte de secolul IV [Vezi „Didahia sau Invatatura celor doisprezece apostoli”, in Scrierile Parintilor Apostolici (PSB, vol. 1), EIBMBOR, Bucuresti, 1979, p. 27: „In Biserica marturiseste-ti pacatele tale si nu te duce la rugaciune cu constiinta rea.” „Cand va adunati in duminica Domnului frangeti painea si multumiti dupa ce mai intai v-ati marturisit greselile pentru ca jertfa voastra sa fie curata. … Cine este sfant sa vina, iar daca nu, sa se pocaiasca”.]; in fine, practica ascetica este necesara pentru Impartasanie caci, dupa cum se subliniaza si in textele neo-testamentare, aceasta se poate da spre Imparatia cerurilor, dar si spre osanda, in functie de vrednicia sau nevrednicia credinciosului (I Cor. 11, 27-29: „Oricine va manca painea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat fata de trupul si sangele Domnului. … Cel ce mananca si bea cu nevrednicie osanda isi mananca si bea, nesocotind trupul Domnului”) [C. Toma, „Lex orandi, lex est credendi sau unitatea dintre dogma, spiritualitate si cultul Bisericii”, in Alexander Schmemann, Introducere in teologia liturgica, p. 32-45.].

Plecand de la aceste „revizuiri” ale teologiei liturgice contemporane in ceea ce priveste „locul” si semnificatia Sfintelor Taine (si mai ales a Tainei Euharistiei), cum este inteleasa Taina Spovedaniei? In prim plan se afla chiar rezervele exprimate de Parintele Schmemann vizavi de pregatirea pentru Impartasanie. Ca „Taina a Bisericii, Taina a comunitatii, Taina a unitatii” [A. Schmemann, Postul cel Mare, p. 146.], ea ar trebui privita nu dintr-o perspectiva monahala restrictiva, ci din perspectiva iubirii comunitare „ce depaseste orice obstacol”. Respingandu-se Pocainta ca o pregatire sine qua non a Impartasirii cu Trupul si Sangele Mantuitorului, se ajunge, volens nolens, si la punerea sub semnul intrebarii a necesitatii acestei Taine in viata credinciosului.

Practica actuala, prin care se impune tuturor celor ce vor sa se impartaseasca sa se spovedeasca inainte de fiecare cuminecare, chiar daca au trecut doar cateva zile de la ultima spovedanie este considerata de catre unii teologi ca fiind o denaturare si o formalizare a actului spovedaniei. Transformarea Tainei Spovedaniei intr-o conditie formala si, de fapt, unica conditie pentru impartasanie, inlocuieste adevarata pregatire pentru impartasire, pregatire ce consta intotdeauna, intr-o adevarata pocainta launtrica. Accentuarea, intreaga traire a acestei Taine se schimba de la pocainta la dezlegare, si este inteleasa in lumina unor puteri aproape magice. Astazi in Taina Spovedaniei nu se cauta impacarea credinciosului cu Biserica, ci aceasta dezlegare formala, jumatate magica, jumatate legalista; iar aceasta se intampla nu din cauza faptului ca pacatosenia il deranjeaza pe cel ce vrea sa se impartaseasca (de obicei o gaseste ca pe ceva firesc si inevitabil), ci pentru ca ii da dreptul sa se apropie de Sfintele Daruri cu „constiinta curata” [Alexander Schmemann, „Sfanta Spovedanie si Sfanta Impartasanie”, la http://www.crestinortodox.ro / dogmatica / dogma/sfanta-spovedanie-sfanta-impartasanie-69027.html (site accesat la 30.01.2014).]. Aceasta problematica se reflecta foarte bine in perioadele de post (mai ales in Postul Mare), cand grupuri de credinciosi asteapta sa-si implineasca „obligatia anuala” printr-o sumara spovedanie de trei pana la cinci minute. Insa o astfel de situatie creeaza nenumarate probleme, atat in ceea ce priveste perceptia asupra Spovedaniei in mentalul colectiv, cat si in practica savarsirii si primirii acestei Taine.

Ciprian Toroczkai
Sursa: mitropolia-ardealului.ro

.

03 Iulie 2014

Vizualizari: 898

Voteaza:

Impartasire deasa? Spovedanie deasa! 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE