INTRODUCERE
Pocainta vazuta, fundamental, ca marturisire in fata lui Hristos, si a lui Hristos, intelegem insemnatatea pe care Ortodoxia o acorda acestei Sfinte Taine, in reciprocitate desigur cu celelalte, si in care credinciosul e atat de viu si personal angajat. Mai mult decat o despovarare de pacate, e Taina mantuitoare si ziditoare. Ne zideste, ne formeaza spiritual, dupa chipul revelator de viata in Duhul Sfant al lui Hristos. Mistuiti de harul unei sporiri neincetate, Hristos este icoana, modelul suprem, infinit al zidirii noastre. Iar noua ni se cuvine a nu uita nicio clipa ca suntem chipul Lui, si meniti la asemanarea nesfarsita cu El. Ca trebuie sa ne insusim prin har in Duhul, icoana, chipul Lui dumnezeiesc. Imparatia lui Dumnezeu se intemeiaza cu cei asemenea Lui, iat Taina Pocaintei e o cale in acest scop.

Astfel, pocainta reprezinta o cale de insanatosire si de desavarsire a sufletului. Pentru crestin valoarea ei se intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie. Sfantul Ioan Botezatorul, Mantuitorul, Apostolul Petru in ziua cincizecimii incep activitatea predicand pocainta. Sfintii Parinti o numesc: al doilea har, a doua renastere, sau reinnoirea botezului si curatirea constiintei.

Pocainta nu este numai o virtute dovedita in anumite momente, ci o atitudine permanenta, un curent continuu de viata spirituala. Un neincetat flux si reflux, apus si rasarit, inceput nou si bun. Noi vorbim mult despre ea, fara a epuiza intreg continutul ei de semnificatii, indeosebi acele semnificatii revelate in Hristos.

S-a subliniat si cu drept cuvant ca pocainta ca virtute, ca atitudine spirituala este prezenta in toate religiile, in timp ce pocainta ca Taina, ca mijlocitoare a harului regenerator, e specifica crestinismului. Exista deci o deosebire intre aceste doua moduri de a concepe si interpreta. Aceasta ne si propunem sa cercetam in lucrarea de fata: pocainta ca innoire morala a persoanei.

Tinand seama de rolul pe care-l indeplineste pocainta, ea poate fi privita ca Taina si ca virtute. Ca Taina ea este specific crestina, ca virtute este un simtamant comun tuturor, ce-si are obarsia in natura psihologica si morala a omului.
CAPITOLUL I
HRISTOS RESTAURATORUL COMUNIUNII CU DUMNEZEU SI CU OAMENII, IN BISERICA, PRIN TAINE
Noi oamenii, cazuti in pacat si sorociti mortii, "umblat rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra” (Isaia LIII, 6). Nu avem comuniune cu Dumnezeu, nici intre noi, dar prin Hristos Fiul lui Dumnezeu intrupat, Care "a luat asupra-Si durerile noastre (Isaia LIII, 4), "ne-am intors la Pastorul si Pazitorul sufietelor, noastre" (1 Petru II, 25). Daca prin gresala lui Adam toti am cazut "prin indreptarea adusa de Unul (Hristos) a venit, pentru toti oamenii, indreptarea care da viata" (Romani V, 18). Prin El reintram in comuniune cu Sfanta Treime, pentru ca este Unul din Treime, si in acelasi timp reintram in comuniune cu semenii nostri, pentru ca El este Dumnezeu adevarat si Om adevarat. In persoana Lui sunt unite cele doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, iar rezultatul practic este ca lucrarea Lui mantuitoare se rasfrange asupra intregii firi omenesti.

Sfantul Chiril al Alexandriei este foarte limpede in acest sens: "De aceea si cand S-a facut Unul Nascut om, afland firea omului pustiita de binele de odinioara si de la inceput, S-a grabit sa o restaureze iarasi, adapand-o ca dintrun izvor din plinatatea Sa si zicand: "Luati Duh Sfant" (Ioan XX, 22), figurand prin trup si prin suflare, ca printro umbra, firea Duhului. Este deci o egalitate intro trecere de la inceput la existenta si intre innoirea starii de la inceput. Aceasta arata ca modul in care firea noastra creata s-a imbolnavit despartindu-se, n-are nimic de a face cu despartirile cugetate spatial. Departe de aceasta. Ci ea a fost mai degraba respinsa de Dumnezeu si a cazut de la El si de la unirea cu Fiul prin Duhul. Astfel ea se intoarce spre starea de la inceput, daca voieste, primind din nou chipul duhovnicesc, remodelarea duhovniceasca, fiind chemata la impartasirea de firea Lui Dumnezeiasca prin Duhul”.

Controversa dintre Sfantul Chiril al Alexandriei si Nestorie cu privire la termenul Theotokos, aplicat Fecioarei Maria, se refera tocmai la acest adevar. Unirea ipostatica a celor doua firi - dumnezeiasca si omeneasca - in Hristos, implica faptul ca Logosul intrupat si-a facut proprie Siesi omenitatea in totalitatea ei. Logosul intrupat, datorita unirii celor doua firi, isi exercita lucrarea mantuitoare asupra firii Sale omenesti, si nu numai asupra ei. Sfantul Pavel ne spune "ca toata faptura suspina si impreuna are dureri pana acum", pentru ca ea din cauza omului "a fost supusa desertaciunii” si "asteapta cu nerabdare descoperirea fiilor lui Dumnezeu" (Romani VIII, 19-22). Asteapta mantuirea din stricaciune. Parintele Staniloae afirma faptul ca "Iisus Hristos mantuieste El insusi ca Persoana de neinlocuit, intrucat calitatea Sa de persoana dumnezeiasca devenita accesibila ca om, este unicul izvor de putere care ne elibereaza de pacat si de urmarile lui, intre care cea mai grava este moartea". Prin Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, reintram in comuniunea de iubire cu Tatal si cu Duhul, cu intreaga Sfanta Treime. Persoana lui Hristos ne mantuieste printro lucrare de transformare a noastra, prin savarsirea anumitor fapte transformatoare, facandu-Si eficienta iubirea Sa prin astfel de fapte.

Lucrarea mantuitoare a lui Hristos se indreapta in trei directii: spre firea Sa omeneasca, spre noi oamenii si inspre Dumnezeu. Firea Sa omeneasca „este umpluta de dumnezeirea Lui” si eliberata "de afectele, patimirile si moartea de pe urma pacatului stramosesc". Se indreapta apoi inspre toti oamenii, care prin intruparea Sa devin de o fiinta cu Hristos-Omul, dandu-le posibilitatea de a participa la dumnezeirea manifestata in puterea pe care o transmite prin firea Lui umana, de a se elibera in viata aceasta de pacat, iar in cea viitoare de afecte, de stricaciune si de moarte. Iar pe Dumnezeu il proslaveste prin impacarea noastra cu El, prin eliberarea noastra de pacat, suferinta si moarte si prin imbracarea noastra in stralucirea dumnezeiasca.

Iar imbracarea noastra in stralucirea dumnezeiasca antreneaza cosmosul intreg: "imposibilitatea separarii persoanei umane de natura cosmica face ca mantuirea si desavarsirea persoanei sa se proiecteze asupra intregii naturi si sa depinda de ea; de asemenea, face ca persoana singulara prin silinta sa in vederea mantuirii sa poata ajuta si pe altii, sau sa fie ajutata in ea de ei. Natura intreaga e destinata slavei de care se vor impartasi oamenii in imparatia cerurilor si inca de pe acum ea se resimte de linistea si de lumina ce iradiaza din omul sfant. Slava lui Hristos pe Tabor a acoperit si natura".

Asadar, Hristos este "Restaurarea omului" si a naturii intregi, in El cuprinzandu-se toate puterile de tamaduire sufleteasca si trupeasca ale omului din orice timp. "In El a binevoit Dumnezeu sa salasluiasca toata plinirea. Si printr-insul toate cu Sine sa le impace, fie cele de pe pamant, fie cele din ceruri, facand pace prin El, prin sangele crucii Sale" (Coloseni I, 19-20). Toata traditia Bisericii vede in Hristos pe Doctorul trimis de Tatal sa-i tamaduiasca pe oameni de consecintele pacatului si sa-i imbrace cu frumusetea cea dintai. El "curateste toate faradelegile tale, spune David in duh profetic, vindeca toate bolile tale; izbaveste din stricaciune viata ta... si te incununeaza cu mila si cu indurari” (Ps. CII, 3-4). "Profetii, scrie Sfantul Chiril al Ierusalimului, au fost trimisi de Dumnezeu sa vindece pe Israel; dar doctorii plangeau, pentru ca nu puteau tamadui boala... Rana omenirii era foarte mare. De la picioare pana la cap nu era in ea parte sanatoasa". Nici ingerii, spune Origen, care ar fi dorit sa-i ajute pe oameni, nu i-au putut tamadui. Si atunci Tatal netrecand cu vederea neamul nostru care pierea "a trimis din cer doctor pe Fiul sau Domnul”. Sfantul Chiril isi continua gandul indemnandu-ne "sa marturisim venirea imparatului si Doctorului! Pentru ca imparatul Iisus avea sa vindece, pentru aceea S-a incins cu lintoliul omenirii si a tamaduit ceea ce era bolnav". Ii trebuia omenirii un Doctor priceput, a carui putere tamaduitoare sa fie pe masura bolii. Singur Hristos, care Dumnezeu fiind S-a facut om, a putut tamadui omenirea. "Caci desi pastreaza si are cu adevarat neschimbata vrednicia de Fiu al lui Dumnezeu, totusi se pogoara la slabiciunile noastre ca un doctor foarte bun si un invatator milostiv".

Pacatul omului, cu urmarile sale, este o boala, dar in acelasi timp este patima si nebunie. De aceea „cand a fost atins varful rautatii si toti au fost inchisi in neascultare (Romani XI, 32), insusi Fiul lui Dumnezeu si Dumnezeu S-a pogorat pe pamant ca sa rezideasca pe cel zdrobit, sa faca viu pe cel omorat si sa ridice faptura sa din ratacire". Cum bine , de la ebraiculsuoshIstim numele Mantuitorului este Iisus. In greceste Yechua, care inseamna „Yahweh mantuieste" (Conform Matei I, 2; Fapte IV, 12). Verbul ebraic yasha, care se talcuieste a mantui, are in greaca , frecvent intrebuintat in Noul Testament, si careniezws corespondentul inseamna nu numai a elibera sau a scoate dintr-un pericol, ci si a (mantuire) inseamna nuairhtwstamadui, a restaura; la fel substantivul numai eliberare, ci si tamaduire, restaurare. De aceea Sfantul Chiril al Ierusalimului remarca faptul ca "in limba ebraica Iisus inseamna Mantuitor, iar in limba greaca Cel care vindeca. Caci El este doctorul sufletelor si al trupurilor si tamaduitorul celor tinuti de duhuri rele, El vindeca si ochii orbilor, dar in acelasi timp lumineaza si mintile. Este doctorul schiopilor, dar indreapta si picioarele pacatosilor spre pocainta. Spune paraliticului: sa nu mai pacatuiesti; dar spune si: ia-ti patul tau si umbla! Pentru ca trupul lui se paralizase din pricina pacatului sufletului, a vindecat mai intai sufletul ca sa aduca prin aceasta vindecare si trupului”.

Parintii vad in stricaciune mai mult o boala, pricinuita de pacat, si urmarea fireasca si inevitabila a pacatului, decat o pedeapsa a lui Dumnezeu pentru incalcarea poruncilor Sale. La fel mantuirea realizata de Hristos este inteleasa mai mult ca o restaurare si insanatosire a omului, prin asumarea trupului suferind si muritor al acestuia, cu scopul de a-1 elibera de sechelele pacatului: boala sufleteasca si trupeasca, stricaciunea si moartea. Abia in al doilea rand este inteleasa moartea pe cruce ca o satisfactie adusa lui Dumnezeu cel ofensat prin pacatul nostru, ca o plata si pedeapsa a pacatului, dupa cuvantul Sfantului Pavel: „plata pacatului este moartea" (Romani VI, 23). Mantuitorul este „mielul lui Dumnezeu, cel ce ridica pacatul lumii” (Ioan I, 29). Sfantul Atanasie cel Mare spune ca patimile si moartea mantuitoare a Domnului Hristos ne rascumpara din blestemul mortii si sunt „tamaduire pentru fire". La laudele de la sarbatoarea inaltarii Sfintei Cruci afirmam ca prin Cruce "am primit tamaduirea sufletului si trupului de toate bolile".

Asumandu-si de buna voie moartea, care este consecinta a pacatului, Hristos. muritor in umanitatea Sa, dar nemuritor si stapan al mortii si al vietii dupa dumnezeirea Sa, a nimicit pentru toti oamenii stricaciunea, moartea, pacatul cu toate urmarile sale. "Domnul moare, primind in locul nostru moartea, se aduce pe Sine insusi in locul nostru jertfa Tatalui, caci noi am pacatuit fata de Tatal si El trebuia ca sa-L primeasca pe El in locul nostru, pret de rascumparare ca astfel sa ne libereze pe noi de condamnare...”. In moartea lui Hristos, pacatul, stricaciunea, moartea si puterea diavolului sunt distruse; omul cel vechi este omorat, potrivnicul este inlantuit si puterea lui anihilata. Mantuirea implinita de Hristos ii cuprinde pe toti oamenii, din toate vremurile. "El a intrat o data pentru totdeauna in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau, si a dobandit o vesnica rascumparare" (Evrei IX, 12).

Mantuitorul, doctorul milostiv si iubitor, vrea sa-i tamaduiasca pe toti oamenii, fara deosebire. El are mila si fata de cei ce-L resping, se roaga si pentru cei ce-L batjocoresc si-L prigonesc. Are indelunga rabdare si cu cei ce-L tagaduiesc sau il insulta prin vorbele, gandurile si faptele lor. „Prin tot ce a facut Iisus Hristos pana la asezarea Sa de-a dreapta Tatalui a pus baza mantuirii noastre, ne-a mantuit obiectiv, cum se spune in Dogmatica. A dat prin jertfa satisfactie dreptatii dumnezeiesti, a invins prin inviere puterea mortii asupra naturii omenesti si a primit prin inaltarea si asezarea de-a dreapta Tatalui toata puterea dumnezeiasca pentru a o pune in slujba atragerii tuturor oamenilor in regiunea de deasupra mortii si pacatului”.

CAPITOLUL II
TAINA POCAINTEI – FAPT DUHOVNICESC
Marturisirea e o necesitate spirituala pentru credinciosul de azi ca si pentru cel din trecut. El are nevoie sa comunice altuia viata sa interioara. El nu e satisfacut sa dialogheze cu altul numai despre lucruri obiective, exterioare, ci simte trebuinta sa vorbeasca altuia si despre gandurile despre lume si despre oameni, despre sentimente, inclinatiile, repulsiile, neputintele sale interioare. De aceea in marturisire e implicat totdeauna un efort, daca prin marturisire se intelege destainuirea nu a ceea ce are cel credincios bun in sine, sau ceea ce considera el ca are bun, ci a ceea ce e negativ, e piedica, e neputinta, e rau in el, fie ca produs al vreunor actiuni rele, fie ca izvor al unor fapte rele, sau insuficiente. Caci aceste stari si dispozitii interioare sunt tot atatea rani, sau o complicata boala sufleteasca, dupa cum spuneau Sfintii Parinti, sau cum se spune in randuiala ortodoxa a Marturisirii.

Doua motive il retin pe credincios de la marturisire si se cer biruite printrun efort: rusinea si teama ca pacatele si slabiciunile marturisite vor fi folosite de cel caruia i se vor destainui ca motive de dispret sau ca arme impotriva lui.

Astfel credinciosul se zbate intre doua porniri in privinta marturisirii: el simte pornirea sa o faca, dar in acelasi timp ii e teama sau jena sa o faca. Pornirea de a se marturisi vine din speranta ca marturisindu-si neputintele, slabiciunile, greselile ce le-a facut in comportarea sa fata de anumiti semeni, sau fata de Dumnezeu, va gasi o intelegere la cineva, o justificare, care va fi un semn ca si Dumnezeu il iarta pentru acele greseli si prin aceasta se va atenua sau se va inlatura condamnarea sa de catre propria-i constiinta. Ezitarea de a se marturisi ii vine din rusine si din teama; din teama ca nu va fi inteles, ci va fi condamnat sau luat in ras pentru slabiciunile marturisite, sau ca ele vor fi folo-site ca arme impotriva lui.

Credinciosul va incerca sa iasa din impas, cautand o persoana in care poate avea incredere ca nu va rade in sinea ei de slabiciunile ce i le va marturisi si nu-l va condamna pentru pacatele ce i le va destainui, nici nu se va folosi in oarecare fel de ele impotriva lui. El va cauta, cu alte cuvinte, un prieten.

Mantuitorul a pus intro legatura puterea promisa ucenicilor Sai de a lega si dezlega pacatele (Matei XVIII, 18) cu asigurarea ca „daca doi se vor invoi pe pamant in privinta unui lucru pe care il vor cere, se va da lor de catre Tatal Meu carele este in ceruri”; si a adaugat: „caci unde sunt doi sau trei adunati in numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor” (Matei XVIII, 19—20). Aceasta inseamna ca Dumnezeu isi comunica harul iertarii unitatii de iubire si de cerere a celor doi, unitatii lor, care este si o vointa de unitate cu Dumnezeu intrucat se refera in unitatea lor la Dumnezeu.

Preotul ca prieten iubitor care se deschide in intelegatoare si com-patimitoare ascultare si cel ce i se deschide cu incredere in marturisire, o fac aceasta in numele lui Hristos, sau cu gandurile lor ridicate in comun la Hristos. Prin aceasta s-au unit nu numai intre ei, ci si in Hristos. Depasindu-si izolarea atat in raportul dintre ei cat si fata de Hristos, ei se afla de fapt in atmosfera lui Hristos si pe masura ce se adancesc in comuniunea prestarii si primirii marturisirii, se adancesc in comuniunea cu Hristos.

In convorbiri frecvente ca cu un prieten, preotul va putea sa infatiseze fiecaruia treptat conceptia evanghelica despre viata, despre destinatia celui ce crede, despre calea lui de crestere spirituala, despre dependenta lui de Dumnezeu, despre iubirea lui Dumnezeu fata de el, despre obligatiile lui fata de ceilalti, incat fiecare sa se pomeneasca cu timpul gandind in esenta ca preotul, ca Biserica in problemele sale, dar si preotul invatandu-se sa aplice gandirea sa evanghelica si bisericeasca la problemele concrete ale fiecarui enorias si ale tuturor, la problemele enoriasilor din timpul sau. Intreaga activitatea pastorala si de indrumare spirituala a preotului isi are astfel o temelie concreta, solida si larga in prietenia intima, confidentiala, continuu improspatata a preotului cu toti parohienii sai, care are ca centru profund marturisirea si duce la marturisire.

CAPITOLUL III
POCAINTA CA MIJLOC DE REFACERE A COMUNIUNII
Pacatele personale ingreunaza realizarea comuniunii actuale cu Hristos, dar si cu semenii, desi o legatura cu acestia se pastreaza inca pe un plan al naturii. Ea insa nu poate fi actualizata numai de catre, individ. Respingerea Pocaintei ca Taina a Bisericii de catre protestanti arata o neintelegere pentru conditia de slabiciune a celui care, chiar crestin fiind, cade adeseori prin pacate din deprinderea comuniunii, precum si desconsiderarea necesitatii si posibilitatii unei recastigari a fortei de actualizare a acestei legaturi intro adevarata deprindere a intalnirilor pentru deplina unire cu Hristos in Euharistie. Iar acest lucru nu se poate face fara o colaborare bilaterala divino-umana, in care vointei noastre, intrucitva neputincioasa, de a reintra in comuniune, ii raspunde iertarea divina si cu aceasta intampinarea noastra din partea lui Dumnezeu si primirea si ridicarea noastra de catre El in comunine cu Sine.

Taina Pocaintei prilejuieste intalnirea fiului ratacit cu Tatal ceresc in Hricare ne iarta pacatele prin harul Duhului Sfant impartasit in Biserica, printrun sacrament al Bisericii, savarsit de episcop sau preot.

Sentimentul pocaintei si marturisirea pacatelor fac parte din miezul tuturor religiilor. Sufletul omenesc a manifestat intotdeauna o repulsie fireasca fata de pacat, si a cautat prin diferite mijloace sa se curete de el, sa-l ispaseasca si sa-si asigure favoarea Divinitatii. Pocainta reprezinta o trebuinta fireasca a sufletului omenesc, careia crestinismul i-a dat o semnificatie si un continut nou prin faptul ca o considera ca un mijloc prin care credinciosii sunt scosi din inchistarea egoista in care ii arunca pacatul, pentru a fi readusi la comuniunea cu Dumnezeu si aproapele. „Mergi si spune tuturor, ii spune ingerul lui Herma, sa se pocaiasca si vor trai pentru Dumnezeu, caci Domnul milostivindu-se m-a trimis sa aduc tuturor pocainta, desi unii nu sunt vrednici de aceasta din pricina faptelor lor. Totusi Domnul, fiind indelung rabdator, vrea ca cei chemati prin Fiul sa se mantuiasca”. Dupa cum arata Sfantul Evanghelist Matei, atunci cand Fiul s-a aratat in lume, a pus ca incepatura a propovaduirii Sale cuvantul: „Pocaiti-va” (Matei 4, 17).

Pentru a sublinia semnificatia pe care pocainta o dobandeste in crestinism, trebuie aratat de la bun inceput ca Dumnezeu a inscris in fiinta credinciosului, prin insusi actul creatiei, o aspiratie fireasca spre comuniunea cu El si cu semenii. Totul este cuprins in Logos, a doua Persoana a Sfintei Treimi, care este scopul ultim al tuturor oamenilor si al creatiei, potrivit Evangheliei dupa Ioan, care spune ca „la inceput era Logosul. Si Logosul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Logosul... Toate prin El s-au facut si fara El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut” (Ioan 1, 1-3). Logosul apare ca focarul din care pornesc prin Duhul Sfant razele ziditoare si centrul de gravitate al omului si al creatiei, scopul ei. Mai mult decat atat, in Hristos, Fiul intrupat, se descopera taina vietii trinitare, in care este inradacinata viata Bisericii, ca taina a persoanelor care se poarta reciproc, asa dupa cum se desprinde din rugaciunea arhiereasca a Mantuitorului: „Dar nu numai pentru acestia Ma rog, ci si pentru acei care vor crede in Mine, prin cuvantul lor. Ca toti sa fie una, dupa cum Tu, Parinte, intru Mine si Eu intru Tine, ca si ei sa fie intru Noi, astfel incat sa creada lumea ca Tu M-ai trimis” (Ioan 17, 20-21).

Pocainta include doua dimensiuni. Pe de o parte pocainta este intoarsa catre trecut si exprima regretul dureros al credinciosilor izvorat din sentimentul calcarii poruncilor divine. „O, Doamne, Dumnezeule mare si minunat, spune Sfantul Ciprian intruna in rugaciunile sale, care pazesti legamantul si mila celor ce te iubesc pe Tine si iau aminte la poruncile Tale! Pacatuit-am, faradelege am facut, ca si cei nelegiuiti m-am urtat, rasculatu-ne-am si ne-am departat de la poruncile Tale si de la randuielile Tale si nu am ascultat de slujitorul Tau care ne-a grait in numele Tau!... A Ta este dreptatea, a noastra este rusinea”. Cainta este cu atat mai profunda cu cat credinciosii stiu ca vor trebui sa dea seama inaintea Dreptului Judecator pentru pacatele savarsite. „Caiti-va, scumpii mei frati, le spune Sfantul Ciprian credinciosilor sai, si cercetati-va pacatele cu inima infranta, recunoasteti gresala cea mare a cugetului vostru, deschideti-va ochii inimii spre a pricepe gresala si nici nu deznadajduiti de milostivirea lui Dumnezeu nici nu asteptati grabnica Lui iertare. Pe cat de indurat si bun este Dumnezeu in iubirea Sa parinteasca, pe atat de temut este in maiestatea Sa de Judecator”. Infricosati de raspunsul pe care vor fi chemati sa-l dea Dreptului Judecator, credinciosii ortodocsi se roaga Mantuitorului in cuvinte ca acestea: „De infricosatul Tau divan aducandu-mi aminte Doamne, de ziua judecatii ma infricosez si ma tem, vadit fiind de cunostinta mea. Cand vei sedea pe scaunul Tau si vei face intrebare, atunci nimeni nu va putea tagadui pacatele, adevarul vadindu-le si frica cuprinzandu-i. Ca tare va suna atunci focul gheenei si pacatosii vor scrasni”. „Vai cat este de infricosat judetul Tau cel fara de mila, la care avem a da raspuns pentru rautatile pe care le-am facut in viata”. „Focul cel nestins ma tulbura si ingrozirea cea amara a viermilor, rodul cel stricator de suflete ma sperie si nu ma fac bine umilit, ci Doamne, mai inainte sfarsit, intareste-ma cu frica Ta”.

Dar dupa cum se observa, marturisirea pacatelor fata de preot nu reprezinta o marturisire separata de Dumnezeu. Preotul este simbolul lui Hristos. Marturisirea pacatelor facuta preotului se adreseaza lui Hristos. De aceea, in practica ortodoxa, penitentul isi marturiseste pacatele preotului inaintea icoanei lui Hristos: „Iata fiule, Hristos sta nevazut, ii spune preotul celui ce se marturiseste, primind marturisirea ta cea cu umilinta. Deci nu te rusina, nici te teme ca sa ascunzi de mine vreun pacat, ci fara sfiala spune toate cate ai facut, ca sa iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iata si sfanta Lui icoana este inaintea noastra. Si eu sunt numai un martor, ca sa marturisesc inaintea Lui toate cate imi vei spune mie; iar de vei ascunde de mine ceva, sa stii ca toate pacatele indoit le vei avea; ia seama dar, deoarece ai venit la doctor, sa nu te intorci nevindecat”.

Marturisirea pacatelor cauta sa elibereze penitentul de complexul culpabilitatii personale. Orice penitent se doreste descarcat de raspunderea sa si se simte mult mai usurat cand gaseste un partas al confidentelor si suferintelor sale si cand spovedania lui primeste pecetea unui act ritual. Valoarea marturisirii o pun in relief atat Sfantul Grigore cel Mare atunci cand arata ca „orice pacatos atata vreme cat isi ascunde pacatul in adancul constiintei sale este ingropat in adancurile mormantului. Daca pacatosul vine la lumina si va marturisi spontan mizeria lui... mortul se va scula”. Scriptura ne invata sa nu ne acoperim pacatele. Caci dupa cum cei ce se ingreuneaza de mancare nemistuitoare sau bogata in sucuri, vomand se usureaza, asa se vor nelinisti inlauntru si se vor ineca de sucul pacatului acei care au pacatuit si-si ascund pacatul. Iar daca cineva se va face propriul sau acuzator cand se invinuieste si marturiseste, varsa pacatul si se curata de toata cauza bolii. Pacatul actioneaza asupra credinciosilor asemenea unui venin care le otraveste intreg organismul lor psiho-fizic. El cere o operatie chirurgicala care taie radacinile si exteriorizeaza gresala, fapt care cere un martor pentru a asculta, pentru a zdrobi solitudinea si pentru a plasa penitentul in circuitul comuniunii cu Dumnezeu si Biserica. Descoperirea pozitiva a psihanalizei este de a aduce penitentul sa mearga catre altul, de a opera solitudinea morbida, cu scopul de a restabili curentul comuniunii. Marturisirea pacatelor inseamna suprimarea pacatelor.

CONCLUZII
Prin pocainta credinciosii sunt innoiti in Hristos si pusi in situatia de a actiona ca factori responsabili in procesul comuniunii crestine, pe linie morala si de slujire. „Evanghelia Domnului Pacii, care a realizat mantuirea, a spus Prea Fericitul Parinte Patriarh Justinian, ne porunceste sa facem din orice semen un frate al nostru, pe care sa-l iubim si sa-l pretuim. „Agape” este forta care ne impinge la koinonia cu omul si la diaconia omului. Potrivit invataturii ortodoxe, raspunderea pentru unitatea crestina este corelata cu raspunderea fata de lume”. Deschiderea credinciosilor fata de Dumnezeu prin pocainta este corelata cu deschiderea fata de aproapele.

Adeseori se da pocaintei ca scop al ei regretul, durerea, pentru pacatele savarsite, satisfactia sau iertarea pacatelor. Acestea nu sunt insa scopuri ale ei, ci numai, mijloace prin care se exprima ea.

Adevarata semnificatie si importanta a pocaintei se descopera numai atunci cand este inteleasa drept mijloc de restaurare a legaturii credinciosilor cu Dumnezeu si aproapele. Acesta este motivul pentru care Pocainta este considerata ca un al doilea Botez si precede totdeauna Sfanta Euharistie, ca treapta celei mai inalte comuniuni cu Dumnezeu si Biserica. Pocainta este Taina impacarii cu Dumnezeu si cu semenii, fiindca aduce in sufletele credinciosilor acea armonie care vine de la Dumnezeu.

Stefanel Gheorghe

• Cum sa nu spovedim pacatele trupesti
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Despre taina pocaintei
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Taina Pocaintei
  Publicat in : Credinta