Taina Spovedaniei - taina iertarii pacatelor

Taina Spovedaniei - taina iertarii pacatelor Mareste imaginea.

Sfintele Taine - ajutor spre mântuire

Mântuitorul nostru - care vrea să ne ajute, şi ne ajută, nu numai centru că ne rugăm, ci ne ajută pentru că El e bun şi vrea să ne stea într-aiutor - a lăsat mijloace ale harului divin pentru înaintarea noastră într-o viată superioară. Acestea sunt cele 7 Sfinte Taine ale Bisericii lăsate pentru binele omului. Unele din aceste Sfinte Taine sunt absolut necesare pentru a fi în legătură cu Mântuitorul. Şi anume: Taina Sfântului Botez, prin care intrăm în Biserică, prin care devenim fii ai Bisericii, devenim fii ai luminii, fii ai harului lui Dumnezeu, primim harul lui Dumnezeu. Apoi este Taina Sfântului Mir - este în legătură cu Taina Sfântului Botez -care este pecetea darului Duhului Sfânt. Urmează Taina deplinătăţii, împărtăşirea cu dumnezeieştile Taine ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos, cu Trupul şi Sângele Mântuitorului, cu Mântuitorul însuşi. După aceea mai sunt şi alte Taine, pe lângă Tainele de iniţiere, pe lângă Botez, Ungerea cu Sfântul Mir şi Sfânta împărtăşanie, care se dau omului după trebuinţă. Pentru cei care cad în păcate avem Taina iertării păcatelor, care este Sfânta Spovedanie, ca Taină a Pocăinţei. Apoi, pentru cei care se căsătoresc, este Sfânta Taină a Cununiei. Pentru cei care ajung persoane sfinţite, pentru cei care devin diaconi, preoţi şi episcopi, fiecare la măsura lui, primeşte Taina Hirotoniei, Taina punerii mâinilor, iar pentru cei bolnavi - Taina Sfântului Maslu.

Toate Tainele Bisericii au darul de a ne curăţa de păcate, dar dintre toate tainele Bisericii, mai ales două sunt iertătoare de păcate, sunt mijloace prin care primim iertarea păcatelor, şi anume: Taina Pocăinţei - Taina Spovedaniei şi Sfânta Taină a Maslului. Cei care luaţi parte la Maslu ştiţi că sunt multe rugăciuni prin care se cere nu numai mtărirea trupului şi sufletului, ci şi iertarea păcatelor. însă Sfânta Taină instituită anume pentru iertarea păcatelor este Sfânta Spovedanie -Sfânta Taină a Pocăinţei. I se spune şi Sfânta Taină a Pocăinţei şi Sfânta Taină a Spovedaniei avându-se în vedere prin cuvintele acest pocăinţa, ca mijloc de îmbunătăţire sufletească, ca mijloc de schimbare spre bine. Fără pocăinţă nu există iertarea păcatelor şi fără pocăinţă nu există Taina Sfintei Spovedanii, nu se poate ajunge la iertarea păcate! Şi se mai numeşte şi Taina Spovedaniei pentru că la această taină est necesară conştiinţa că omul a făcut păcate şi este necesară mărturisire păcatelor.

Prin Taină înţelegem mai multe lucruri: înţelegem un secret înţelegem şi un mijloc prin care primim harul Sfanţului Duh, şi prin acest înţeles, Sfânta Taină se numeşte şi sacrament, adică e ceva ce sfinţeşte ceva ce face sacru, ceva ce aduce din întinare la curăţire, deci o lucrare sfinţitoare. Lucrarea aceasta sfinţitoare pe care o facem în toate Tainele Bisericii este întemeiată de Mântuitorul nostru Iisus Hristos şi practicată de Biserică. Avem şi o formă văzută şi avem şi o formă nevăzută, de aceea se numeşte Taină: adică ceva ce nu putem cuprinde, ceva ce nu putem înţelege. De altfel, taina este un lucru mai presus de înţelegere care, totuşi, e o realitate, dar nu o realitate pe care o înţelegem cu mijloacele noastre, ci este o realitate pe care o primim prin credinţă. Realitatea aceasta este o taină.

De exemplu, aşa vorbim despre taina întrupării Fiului lui Dumnezeu: „ Taina cea din veac ascunsă şi de îngeri neştiută prin tine, Născătoare de Dumnezeu, celor de pe pământ s-a arătat. Dumnezeu întru unire neamestecat întrupându-se şi Crucea de bună voie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit a mântuit de moarte sufletele noastre". E vorba de un lucru mai presus de înţelegere: taina cea din veac ascunsă e ceva ce nu putem cuprinde cu mintea noastră. Taina aceasta a fost descoperită oamenilor prin Preasfânta Născătoare de Dumnezeu prin care S-a întrupat Fiul lui Dumnezeu, unindu-se cu firea omenească, şi S-a făcut om, rămânând Dumnezeu, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, şi om adevărat din Preasfânta Fecioară Măria. Şi această taină s-a prelungit în existenţa pământească a Fiului lui Dumnezeu, prin jertfa de bună voie, prin Cruce - care e tot o taină: „ ...şi Crucea de bunăvoie pentru noi primind, prin care înviind pe cel întâi zidit a mântuit de moarte sufletele noastre ". E o taină! De altfel, creştinismul are multe taine, taina întrupării Fiului lui Dumnezeu, taina Jertfei Mantuitorului, taina Invierii Mântuitorului, taina Inălţării Mântuitorului, coborârii Duhului Sfânt. Sunt toate taine, adică lucruri mai presus de noi.

„Cunoaşte-te pe tine însuţi" prin rugăciunea isihastă

Dacă cineva începe să se cerceteze pe sine începe să-şi dea seama de nişte lucruri, de multe ori lucruri negative, pe care le poartă în suflet. Cineva care se ocupă de el însuşi, cineva care se cercetează în faţa lui Dumnezeu are posibilitatea să-şi dea seama de anumite laturi ale fiinţei sale, pe care nu le cunoaşte decât atunci când ia aminte la el însuşi. Câtă vreme suntem preocupaţi de lucrurile lumii acesteia nu ne putem da seama de unele laturi ale sufletului nostru, de unele compartimente ale fiinţei noastre. Dacă însă începem să ne ţinem sub observaţie, de pildă, prin „rugăciunea de toată vremea" (câtă putem face) „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul", dacă ne angajăm la această lucrare, atunci, înainte de ane întâlni cu Dumnezeu ne întâlnim cu noi înşine, rugăciunea având şi darul de a ne descoperi pe noi înşine nouă înşine. In măsura în care noi cunoaştem, cunoaştem şi laturile negative ale sufletului nostru şi dorim să le depăşim, ne stinghereşte faptul că purtăm în sufletul nostru o mizerie întreagă.

Avem fiecare dintre noi o încărcătura negativă, adusă din străfunduri de existenţă, Dumnezeu ştie de unde... Omul este, totuşi, o sinteză în cele din urmă şi îşi reprezintă părinţii, îşi reprezintă bunicii, reprezintă pe înaintaşii săi. E o sinteză a celor ce i-au pregătit existenţa. Ne asemănăm cu părinţii noştri după figura noastră, dar nu numai după figura npastră, ci şi după structura noastră. Şi pe lângă aceasta, Pe lângă ceea ce avem în noi, de dinafară de noi mai adăugăm şi negative ale existenţei noastre: influenţe de tot felul, influenţe negative care se adaugă la cele negative din sufletul nostru şi continuă cumva mizeria din sufletul nostru. Sigur că cea dintâi grijă pe care trebuie să o aibă cineva în astfel de împrejurări, cunoscându-se pe sine însuşi, este să scape de această încărcătură, să scape de teroarea aceasta. Fie că povara aceea este din străfunduri de existenţă, fie că este adăugată prin negrija pe care am avut-o şi în care ne găsim şi în momentul de faţă, când cercetăm pe noi înşine şi ştim că lucrurile acestea le purtăm în sufl grija noastră ar fi să scăpăm de ele. Nu putem să scăpăm printr-o metodă oarecare, nu putem să scăpăm numai prin puterile noastre ci avem trebuinţă de darul lui Dumnezeu. Şi conştiinţa aceasta că avem trebuinţă de darul lui Dumnezeu o exprimăm şi prin faptul că suntem angajaţi prin rugăciune şi cerem de la Mântuitorul nostru Iisus Hristos ajutorul, când zicem:,,Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine, păcătosul".

Taina iertării păcatelor

Care este temeiul acestei Sfinte Taine a Spovedaniei? In Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul l6, citim între altele despre faptul că atunci când Sfantul Apostol Petru L-a mărturisitpe Mântuitorul nostru Iisus Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu întrupat, Domnul Hristos a zis: „ Fericit eşti Simone, fiul lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-a descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu cel din ceruri. Şi Eu zic ţie: Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui pe dânsa ". Şi acum urmează ceea ce ne interesează pe noi în mod special acum: „ Şi îţi voi da ţie cheile împărăţiei Cerurilor şi oricâte vei lega pe pământ, vor fi legate şi în ceruri; şi oricâte vei dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în ceruri". Din aceste cuvinte ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos înţelegem că Sfântul Apostol Petru a primit de la Mântuitorul, mai întâi prin făgăduinţă, după aceea în realitate, Taina legării şi dezlegării păcatelor.

Tot în Sfânta Evanghelie de la Matei, în capitolul 18, citim că după ce Domnul Hristos a dat nişte dispoziţii în legătură cu primirea oamenilor care au greşit în sânul comunităţii, în obştea Bisericii, Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Şi oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer. Şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fii dezlegate şi în cer". Şi aceasta a fost, de fapt, o făgăduinţă. Pentru că în realitate, darul acesta l-au primit nici ucenicii Mântuitorului - Sfinţii Apostoli, după învierea Mântuitorului. Cand Domnul Hristos a înviat din mormânt, în ziua învierii Sale, seara, S-a intalnit cu ucenicii Săi, care inca nu ajunseseră să creadă în învierea Mântuitorului, S-a înfăţişat ucenicilor Săi şi i-a încredinţat despre învierea Sa. „S-au bucurat ucenicii văzând pe Domnul", şi atunci, după mărturia Sfântului evanghelist Ioan, citim aceasta în capitolul 20 din Sfânta Evanghelie de la Ioan, Domnul Hristos le-a zis ucenicilor Săi:

Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl şi Eu vă trimit pe voi. Şi a suflat asupra lor şi a zis: Luaţi Duh Sfânt cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi cărora le veţi ţine vor fi ţinute ". Cuvintele acestea ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos sunt cuvintele de instituire a Tainei iertării păcatelor. Taina iertării păcatelor a instituit-o Domnul Hristos după învierea Sa din morţi. Este unul din cele cinci daruri principale izvorâte din mormântul dătător de viaţă al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, date de Domnul Hristos înviat Bisericii Sale pentru binele credincioşilor. Şi anume: Mântuitorul nostru Iisus Hristos s-a răstignit pentru păcatele noastre, pentru iertarea păcatelor noastre, iar învierea este dovada că Jertfa Mântuitorului nostru Iisus Hristos este iertătoare de păcate. învierea Mântuitorului nostru Iisus Hristos arată puterea Mântuitorului. Şi din puterea aceasta a Mântuitorului, El a dat şi ucenicilor Săi puterea de a ierta păcatele, păcatele pe care oamenii le mărturisesc. Trebuinţa de a mărturisi păcatele este o trebuinţă pe care o au mulţi dintre credincioşi şi pe care o simte omul în sufletul său.

Pocăinţa -părere de rău dar şi părăsirea păcatului

In Sfânta Evanghelie de la Matei se spune că atunci când Sfântul Ioan Botezăterul - pregătitor fiind pentru a-i îndruma pe oameni să Primească pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos -, în lucrarea lui de Înaintemergător îi îndemna pe oameni la pocăinţă şi cu prilejul acela oamenii îşi mărturiseau păcatele, era o trebuinţă pentru ei să-şi mărturisească păcatele, iar mărturisirea păcatelor era un semn al pocăinţei lor. Ca trimis al lui Dumnezeu Tatăl, Sfântul Ioan Botezătorul îi îndemna pe oameni la pocăinţă: „Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Impărăţia Cerurilor " sau S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Impărăţia Cerurilor, pocăiti-va si credeţi în Evanghelie " - în varianta pe care o avem în Evanghelia de la Marcu. La fel, Sfântul Apostol Petru, când a început sa propovăduiască (în ziua când Duhul Sfânt s-a pogorât peste Sfinţii Apostoli), a zis aşa: „Pocăiţi-vă şi să se boteze fiecare în numele Domnului Iisus şi veţi primi harul Sfântului Duh " (ca răspuns la întrebarea: „Bărbaţilor şi fraţilor, ce să facem?").

Deci, Dumnezeu Tatăl, Dumnezeu Fiul şi Dumnezeu Duhul Sfânt - Sfânta Treime ne cheamă la pocăinţă, pocăinţa fiind, prin ea însăşi, un mijloc de îmbunătăţire sufletească. De ce? Pentru că pocăinţa are rostul de a-l schimba pe om de la rău la bine, din rău să-l facă bun. Ca să poţi deveni din rău bun trebuie să fi interesat pentru bunătate şi trebuie să stai împotriva răului pe care îl porţi în tine însuţi. Ca să stai împotriva răului trebuie să recunoşti răul ca rău. Să nu-i zici răului „bine". Câtă vreme nu te recunoşti păcătos, câtă vreme nu îţi recunoşti păcatele, greşelile, insuficienţele, nedesăvârşirile atâta vreme rămâi în ele. Fiul risipitor, de pildă, când a plecat din casa tatălui său, a plecat cu gândul că face un bine. Nu s-a raportat la tatăl său, ci s-a raportat la interesele proprii. Până când a stat în această stare, până când a avut această stare sufletească, nu s-a putut întoarce la casa părintească. Dacă, însă, a ajuns în situaţia de a-şi da seama că se găseşte într-o stare care îl depărtează de tatăl său şi de binele pe care l-ar putea avea din legătura cu tatăl său, când şi-a dat seama de acest lucru, şi-a propus să se întoarcă la tatăl său, să-şi recunoască greşeala, şi făcând aşa, a primit şi iertarea şi reaşezarea în starea din care căzuse. Aşa ceva face pocăinţa. Pocăinţa este o lucrare care, în greceşte, o cunoaştem ca trăirea după minte - metania. Pocăinţa înseamnă trăirea după minte, o trăire raţională, o trăire care îl angajează pe om la o schimbare.

Nu se lasă omul dus de deprinderile lui păcătoase, de patimi şi de păcate, ci vrea să înlăture din sufletul său păcatul. Părerea de rău pentru păcatele facute este, de fapt, o dovadă a pocăinţei, o dovadă despre faptul că cel care se pocăieşte nu vrea să fie cum a fost, nu vrea să fie cum a fost, nu vrea sa fie cum a venit de pe urma nepăsării, de pe urma poate a neştiinţei şi a uitării. In Filocalia, volumul întâi, în scrierea Sfântului Marcu Ascetul intitulată: Epistola către Nicolae monahul", se spune: „înaintea a tot păcatul merg trei uriaşi: neştiinţa, uitarea şi nepăsarea ". Pocăinţa are darul să fie limpezitoare de suflet şi ne pune în legătură cu Dumnezeu. De fapt, pocăinţă nu pot face decât aceia care ştiu de Dumnezeu, cei care ştiu de păcat şi de insuficienţă şi de neputinţă, adică de partea negativă a sufletului. O pocăinţă adevărată stă în legătură cu Dumnezeu şi stă în legătură cu noţiunea de păcat. Noţiunea de păcat este o noţiune religioasă şi fiind o noţiune religioasă, nu poate fi cunoscută decât în cadrul religiei, în cadrul credinţei. Cine nu are credinţă în Dumnezeu, dacă face rău, nu are nici conştiinţa păcatului ci, eventual, poate avea conştiinţa răului. Or, conştiinţa păcatului o au cei credincioşi care ştiu că păcatul este o realitate care-l priveşte deopotrivă şi pe omul păcătos şi priveşte şi pe Dumnezeu faţă de care se păcătuieşte.

Când dreptul Iosif era în nedumerire despre Naşterea Mântuitorului, despre Naşterea pe care o pregătea Dumnezeu, dar el nu ştia că o pregăteşte Dumnezeu în Preasfânta Fecioară Măria, i s-a spus prin înger: „ Vei pune numele lui Iisus pentru că El va mântui pe poporul Său de păcate ". Domnul nostru Iisus Hristos, la Cina cea de Taină le-a spus ucenicilor Săi că Sângele Său se varsă pentru mulţi spre iertarea păcatelor. Noi mărturisim că Domnul nostru Iisus Hristos S-a răstignit pentru noi şi pentru a noastră mântuire, a pătimit, s-a îngropat şi a înviat a treia, zi după Scripturi. Mărturisim aceasta în Simbolul Credinţei, ştim că lucrarea Mântuitorului are în vedere întâi mântuirea de păcate, de patimi, de tot ce este negativ şi, în acelaşi timp, iertarea păcatelor. Păcatul are în special două aspecte: un aspectjuridic, adică un aspect care priveşte raportul între om şi Dumnezeu, şi unul ontologic, existenţial, adică are o lucrare asemănătoare cu boala trupească. Boala trupească e o realitate, o realitate care scade puterile fiinţei omeneşti, scade puterile celui bolnav şi, în acest înţeles, păcatul aduce o slăbire a fiinţei omeneşti, a persoanei omeneşti. Aşa că e nevoie, când e vorba de redresarea omului, e nevoie de două lucruri: de iertarea pacatelor ca să ne ierte Dumnezeu ceea ce am făcut rău, şi aceasta se obţintine prin Sfânta Spovedanie şi, în acelaşi timp, o înzdrăvenire a fiinţei omenesti, o vindecare de ceea ce aduce păcatul. Inlăturarea păcatului e asemănătoare însănătoşirii.

Păcatul este o realitate care împutineaza puterile omului şi care trebuie să fie înlăturată, în înţelesul acesta ca Dumnezeu, care iartă păcatele, ne trimite şi putere de însănătoşi sufletească. Nu există iertarea păcatelor fără pocăinţă, fără părere de rău, respectiv fără dorinţa de a înlătura păcatul, dar pocăinţa în sensul ei adevărat, ca definiţie, este părăsirea păcatului. Fără părăsirea păcatului nu există pocăinţă adevărată. Sigur că există şi păcate pe care nu le putem părăsi dintr-o dată pentru că s-au înstăpânit în existenta noastră. Dar sufleteşte noi trebuie să le părăsim în sensul acesta că nu vrem să le avem, că nu vrem să le purtăm în fiinţa noastră, că aşa ceva nu trebuie să fie în noi.

Ruşinarea de păcat - semnul pocăinţei

Un semn al pocăinţei este ruşinarea de păcat. De pildă, în Epistola către Romani zice Sfântul Apostol Pavel: „ Ce roade aveaţi atunci în vremea neştiinţei? " Răspunde tot el: „ Roade de care acum vă e ruşine ". „De ce? " - spune Sfântul apostol Pavel - „Pentru că plata păcatului este moartea ". Sfântul Isaac Şirul cuprinde în pocăinţă şi noţiunea aceasta de ruşinare de păcatele făcute. Câtă vreme nu îţi e ruşine de păcat înseamnă căpactezi cu păcatul, înseamnă că îl faci ca un sistem depăcătuire, înseamnă că îl admiţi. Cine admite păcatul îl şi face, şi cine îl face nu poate fi pe calea pocăinţei. Când te ruşinezi de păcatele făcute odinioară, în vremea neştiinţei şi în vremea neputinţei, e semn că, de fapt, îţi vrei îmbunătăţirea,"că nu eşti de acord cu păcatul. Poetul şi scriitorul Tudor Arghezi, într-o scriere a sa intitulată: „ Printre Psalmi", are o afirmaţie deosebit de importantă, pe care n-am găsit-o la altcineva şi care mi s-a impus de la prima lectură: „ Ce folos, fratele meu, că te numeşti creştin? " Şi face un rechizitoriu fratelui care se numeşte creştin şi care nu e creştin, şi între altele zice asa înţeleg, fratele meu, greşeală, dar să fie o greşeală adevărată. Pentru că dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr, atunci nu mai e greşeală, ci-i păcat de moarte ". Ce deosebire există între pacat şi greşeală? Păcatul este definit în Sfânta Scriptură a Noului Testament, în Epistola întâia sobornicească a Sfântului Ioan Evanghelistul ca fiind: „ călcarea Legii".

Noi adăugăm: păcatul este călcarea legii lui Dumnezeu - şi mai adăugăm ceva - cu deplină voinţă şi ştiinţă. Prin urmare, de câte ori faci un lucru pe care ştii că Dumnezeu nu-l vrea, de câte ori calci o lege a lui Dumnezeu, o poruncă a lui Dumnezeu, pe care o cunoşti ca poruncă a lui Dumnezeu, de atâtea ori faci un păcat. Păcatul înmulţindu-se, repetându-se, duce la deprinderi păcătoase, iar deprinderile păcătoase sunt patimile. Nu tot aşa stau lucrurile când e vorba de greşeală. Greşeala este şi ea o deviere de la voia lui Dumnezeu, dar pe care omul nu o ştie ca fiind o deviere de la voia lui Dumnezeu, ci o înţelege ca pe un lucru bun sau ca un lucru indiferent. Dar când i se atrage atenţia asupra faptului că el greşeşte, atunci nu rămâne în greşeală. O recunoaşte ca greşeală şi nu o mai face. De pildă: nu ştie cineva că în 14 septembrie la Ziua Crucii e zi de post, şi nu posteşte. Insă, dacă i se spune că e zi de post, îi pare rău că nu a postit şi altă dată e atent ca să postească. Se zice că înţeleptul nu mai greşeşte a doua oară după ce i s-a atras atenţia asupra faptului că ceea ce a făcut el e greşit.

Deosebirea între păcat şi greşeală este că păcatul îl face omul ştiind că-i păcat. De exemplu, există o poruncă a lui Dumnezeu „ Să nu furi", şi tu furi; sau există porunca lui Dumnezeu „ Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta " şi, totuşi, nu-i cinsteşti. în cazul acesta faci păcat. Greşeala, însă, nu i se opune lui Dumnezeu nu se opune binelui cu deplină voinţă şi ştiinţă. Dar, zice Arghezi: „ înţeleg ca greşeala să fie o greşeală adevărată - pe care o recunoşti ca greşeală când ţi s-a atras atenţia că egreşeală - dar dacă greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr ". Ce înseamnă aceasta: „aşezare şi adevăr"? Adică, s-a repetat mereu, a ajuns să fie deprindere şi nu numai că a ajuns deprindere, dar o şi justifici, îi găseşti nişte temeiuri, zici că aşa face toată lumea. "„ In cazul acesta " - zice el - „greşeala nu mai e o greşeală, ci este păcat de moarte”.

Parintele Teofil Paraian

Cum putem deveni mai buni, Editura Agaton

Cumpara cartea "Cum putem deveni mai buni"

 

Pe aceeaşi temă

20 Decembrie 2016

Vizualizari: 1616

Voteaza:

Taina Spovedaniei - taina iertarii pacatelor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE