Taina Spovedaniei si Taina Impartasaniei in traditia canonica a Bisericii

Taina Spovedaniei si Taina Impartasaniei in traditia canonica a Bisericii Mareste imaginea.

SFINTELE TAINE ALE SPOVEDANIEI ȘI ÎMPĂRTĂȘANIEI ÎN TRADIȚIA CANONICĂ A BISERICII (I)

1. Sfânta Taină a Spovedaniei

Biserica este Trupul lui Hristos, un Trup viu, în care toate părţile îşi au propria însemnătate, atât ca existenţă, cât şi ca lucrare. Viaţa Bisericii este însăşi viaţa părţilor, iar viaţa părţilor nu se poate concepe decât în cadrul organismului pe care îl compun. De aceea, între părţi există o legătură organică, relaţii directe şi indirecte, raporturi de coordonare, de conlucrare şi subordonare în vederea creării unei existenţe armonioase a Trupului lui Hristos. Evident, potrivit termenilor scripturistici, Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este reflectarea în uman a vieţii dumnezeieşti a lui Hristos în comuniune de fiinţă, dragoste şi lucrare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.[1]

Fiind organic constituită dintr-o obşte de credincioşi, Biserica este societas christiana şi, pentru ca existenţa ei să-şi atingă scopul, trebuie să existe un mod de administrare al Bisericii. Administrarea Bisericii se exercită prin puterea dată Bisericii de Întemeietorul ei, Hristos. În consecinţă, modul de administrare al Bisericii, modul în care se desfăşoară activitatea ei ţine întotdeauna seama de originea şi scopul Bisericii.

Astfel, administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii a constituit obiectul a numeroase dispoziţii şi norme canonice ale Bisericii. Biserica Ortodoxă a fost preocupată întotdeauna ca Taina Mărturisirii să fie administrată conform acestor dispoziţii şi norme canonice, adică după pravilă şi după hotărârile Sfinților Părinţi[2], înscrise în Codul canonic al Bisericii Ortodoxe Răsăritene.[3] Această grijă şi preocupare canonică, constantă, a Bisericii Ortodoxe şi-a găsit expresie şi în legislaţia canonică în vigoare a Bisericii Ortodoxe Române. Neglijarea ritualului prescris la săvârşirea lucrărilor sfinte şi violarea secretului mărturisirii[4] sunt considerate de Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române aflat în vigoare, drept delicte disciplinare şi se pedepsesc până la transferare[5] şi respectiv cu depunerea din treaptă.  

Cunoaşterea şi aplicarea acestor norme canonice ale Bisericii Ortodoxe dă posibilitate preoţilor de a administra Taina Pocăinţei după rânduiala pravilei.[6]

Taina Pocăinţei comportă cinci momente principale: a) căința pentru păcatele săvârșite și dorința de îndreptare; b) mărturisirea păcatelor; c) absolvirea sau dezlegarea de păcate şi/sau d) îndeplinirea canonului de pocăința (epitimiei).[7]

Prin mărturisirea păcatelor, Biserica a dat posibilitatea creştinului să-şi fie judecător al propriilor fapte săvârşite după Botez şi putinţa de a primi Sfânta Euharistie, care-l uneşte cu Iisus Hristos. Totodată, mărturisirea păcatelor oferă episcopului sau preotului – săvârşitorii Tainei – posibilitatea de a cunoaşte starea religios-morală a credincioşilor lor şi de a aprecia şi a trata fiecare suferinţă sufletească.[8] În vederea cunoaşterii stării sufleteşti a penitentului şi a prescrierii tratamentului adecvat, duhovnicul ar trebui să fie şi un bun cunoscător al pravilelor şi rânduielilor canonice. Aşadar, actul dezlegării de păcate şi cel al încuviinţării creştinului mărturisit de a primi Sfânta Euharistie comportă o responsabilitate canonică de primă importanţă.[9]

Mărturisirea păcatelor săvârşite de la ultima mărturisire constituie materia Tainei, iar rugăciunea de dezlegare[10] este forma Tainei. Mărturisirea păcatelor nu înseamnă însă şi neîndreptăţirea primirii Sfintei Euharistii. După cum s-a precizat, actul mărturisirii este urmat de cel al dezlegării şi încuviinţării exprese date de duhovnic, că cel mărturisit poate să intre în comuniune cu Hristos, adică să primească Sfânta Euharistie. În cazul în care, pentru păcatele mărturisite, va fi nevoie de vreo epitimie a cărei împlinire necesită o anumită perioadă de timp, Sfânta Euharistie nu se poate administra decât după împlinirea canonului impus de duhovnic. Aşadar, vrednicia de a primi Sfânta Euharistie depinde de împlinirea canonului dat de duhovnic, după care dezlegarea[11] dată de duhovnic îşi împlineşte efectul ei sacramental, dar şi canonic, în sensul că îndreptăţeşte pe cel mărturisit să fie primit în comuniunea cu Hristos Cel euharistic. Această capacitate o primeşte deci în urma dezlegării de păcat, condiţionată ipso facto de împlinirea canonului primit. Excepţie de la această rânduială, adică de la neîmplinirea canonului, se face doar în primejdie de moarte, dar, şi în această situaţie, administrarea Sfintei Euharistii este condiţionată de împlinirea epitimiei după însănătoşirea creştinului respectiv[12].

Săvârşitorii Tainei sunt episcopii şi preoţii, hirotoniţi valid, în baza împuternicirii date de Mântuitorul ucenicilor Săi prin cuvintele: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18, 18) și „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 22 – 23). Canonul 52 apostolic dă expresie juridică cuvintelor Mântuitorului, menţionând pe episcopi şi preoţi ca săvârşitori ai acestei Sfinte Taine: „Dacă vreun episcop sau prezbiter – se menţionează în canon – nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci-l leapădă, să se caterisească”[13]. Prin actul hirotoniei, episcopii şi preoţii dobândesc calitatea harică de a administra Sfintele Taine.

Administrarea Tainei Mărturisirii creează săvârşitorului ei un statut aparte de judecător al forului intern al faptelor umane. Bineînţeles, acest statut incumbă şi o responsabilitate deosebită. Aşa se explică de ce încă de la începutul organizării ei, Biserica a avut grijă ca slujitorii săi să-şi îndeplinească condiţiile cerute pentru hirotonie, inclusiv vârsta canonică. După rânduiala stabilită dintru început în viaţa Bisericii creştine, vârsta pentru hirotonie a fost lăsată la latitudinea întâistătătorilor Bisericilor respective, ţinându-se seama, bineînţeles, de normele canonice şi de interesele comunităţii. Prima dispoziţie canonică în legătură cu fixarea vârstei canonice pentru hirotonie a fost prevăzută de canonul 11 al Sinodului de la Neocezareea, conform căreia „prezbiterul mai înainte de 30 de ani să nu se hirotonească, de ar fi chiar bărbat vrednic întru toate, ci să aştepte. Căci Iisus Hristos la 30 de ani S-a botezat şi a început să înveţe”.[14] Vârsta canonică cerută pentru vârsta preotului a fost în general obligatorie şi pentru episcop, deşi iniţial hirotonia întru episcop se făcea după împlinirea vârstei de 50 ani, motivându-se că prin aceasta „ar fi ferit de neorânduielile tinereţii”. Prin dispoziţia canonului 14 Trulan s-a întărit „…canonul sfinţilor şi de Dumnezeu purtătorilor noştri părinţi, potrivit căruia prezbiterul să nu se hirotonească înainte de 30 de ani”.[15]

În decursul timpului, această dispoziţie canonică nu s-a putut respecta din diferite motive. Se pare că şi în privinţa fixării vârstei canonice, viaţa a fost cea care a avut ultimul cuvânt. Când vârsta pentru hirotonie a scăzut sub 30 de ani, s-a pus problema dacă clericii pot îndeplini funcţia de judecător, de confesor. Unora nu li s-a permis administrarea Tainei Pocăinţei până nu au ajuns la vârsta cerută de canoane sau până când au fost feriţi de „neorânduielile tinereţii”, adică până atunci când au dat dovada unei maturităţi ce-i îndreptăţea a fi duhovnici. După cum se poate constata, împlinirea vârstei canonice a hirotoniei a fost prima condiţie pentru obţinerea duhovniciei. Hirotonia primită la vârsta canonică – fixată de canoane – îndreptăţea aşadar pe preotul respectiv să exercite şi puterea de a lega şi dezlega păcatele credincioşilor săi. Dacă la hirotonie preotul n-a avut vârsta canonică şi a primit hirotesia o dată cu actul hirotoniei – sau ulterior acesteia, dar tot înainte de vârsta legală pentru hirotonie – validitatea Tainei nu se poate pune la îndoială „dacă la împlinirea vârstei legale, cel hirotonit n-ar avea altă vină”[16], pentru că prima condiţie canonică cerută candidatului la hirotonie rămâne înţelegerea însemnătăţii acestei Sfinte Taine şi obligaţia sfântă de a o exercita cu vrednicie, aşa cum prevede de altfel şi canonul 15 Trulan[17], „ca hirotonia să nu se dea decât celor în măsură să-i înţeleagă însemnătatea şi să o exercite cu vrednicie”.[18]

După cum se ştie, duhovnicia nu este o taină aparte prin care s-ar acorda un har special – celui căruia i se conferă – pentru a administra Taina Pocăinţei, ci doar o binecuvântare.[19] Prin actul duhovniciei, episcopul nu transmite de la el puterea, aşa cum nici în cazul hirotoniei, ci aceasta este de la Duhul Sfânt. Aşadar, deşi capacitatea de a săvârşi Sfânta Taină a Pocăinţei se dobândeşte prin Taina Hirotoniei, îndreptăţirea de a o săvârşi se primeşte printr-un act special – hirotesia întru duhovnic – pe care îl acordă episcopul. Acest act al hirotesiei s-a introdus pe cale de obicei, care, conform canonului 87 al Sfântului Vasile cel Mare, „are putere de lege, pentru că de la bărbaţi sfinţi s-au predanisit nouă legiuirile”.[20] În decursul timpului, cunoscându-se faptul că foarte mulţi preoţi fuseseră recrutaţi dintre tineri care nu împliniseră vârsta cerută de Sfintele Canoane, şi nu aveau nici priceperea şi tactul pastoral de a asculta mărturisirea păcatelor  şi de a aprecia gravitatea lor, s-a introdus obiceiul ca acest drept de a fi săvârşitor al mărturisirii să nu se acorde o dată cu hirotonia, ci atunci când episcopul va socoti că preotul a ajuns la maturitatea înţelegerii însemnătăţii actului în sine şi a exercitării lui cu vrednicie. Administrarea Sfintei Taine a Pocăinţei de către un preot care nu are hirotesirea întru duhovnic îşi produce efectul canonic deplin, dar preotul respectiv se abate de la rânduiala stabilită de Biserică. În acest caz, nerespectarea rânduielii statornicite de Biserică se consideră neascultare şi nesupunere faţă de autoritatea bisericească şi se pedepseşte ca atare, potrivit dispoziţiilor canonice şi legale.[21] În caz de necesitate – primejdie de moarte etc. – mărturisirea săvârşită de un preot ne-duhovnic este deplin valabilă. Preotul săvârşitor al acestei Taine nu poate fi sancţionat, în această situaţie, nici pe cale disciplinară.

În legătură cu săvârşitorii Tainei stă şi problema epitimiilor[22], despre care canoanele Bisericii fac atâtea referinţe (can. 19, 38, 68, 76 şi 80 ale Sfântului Vasile cel Mare). Iniţial, în Biserica primară, dreptul de a aplica epitimiile, de a verifica dacă pedeapsa dată a fost dreaptă sau nu, de a excomunica sau de a reprimi pe cel excomunicat, l-a avut doar episcopul, aşa după cum ne mărturiseşte şi canonul 39 apostolic, care dispune ca „preoţii şi diaconii să nu săvârşească nimic fără învoirea episcopului”.[23] Canonul 57 Laodiceea reafirmă această dispoziţie, făcând menţiune expresă doar la preoţi, cărora li se interzice a săvârşi ceva „fără socotinţa episcopului”.[24] Canonul 6 al Sinodului de la Cartagina, din anul 390, confirmă această practică existentă în Biserica primară, menţionând că „ne aducem aminte că la sinoadele ţinute mai înainte s-a hotărât ca…graţierea penitenţilor…să nu se facă de preoţi…pentru că episcopii Bisericii Cartaginei au prevăzut că nici nu este îngăduit să împace pe cineva la Liturghia publică…”.[25] Episcopii au avut şi dreptul de a dispune în privinţa duratei penitenţei, a fixării felului tratamentului ei, precum şi a modului iertării penitenţilor. Potrivit dispoziţiei canonului 5 al Sinodului de la Ancira, „episcopii să aibă putere ca, cercetând felul întoarcerii lor, să-i trateze şi mai blând sau să prelungească mai mult timpul de pocăinţă”.[26] Canonul 12 al Sinodului I Ecumenic întăreşte această dispoziţie, dându-i un caracter universal obligatoriu. Aplicând principiul iconomiei bisericeşti, Sinodul I Ecumenic a îngăduit episcopului „să dispună şi mai blând”.[27] Sinodul I Ecumenic prin canonul 12, a recunoscut episcopilor nu numai dreptul de a şterge sau a reduce pedeapsa dată pentru delicte, dar şi putinţa de a reprimi în Biserică pe cei care „vor arăta de fapt convertirea lor, cu frică şi cu lacrimi şi cu stăruinţă şi prin fapte bune, iar nu numai la aparenţă…”.[28] După cum se poate constata, canoanele din secolele III – IV au interzis preoţilor dreptul de a primi pe cei ce se pocăiesc şi de a le împărtăşi iertarea în public, la Sfânta Liturghie. Prin urmare, în Biserica primară, doar episcopii aveau dreptul de a da epitimii, de a primi pe creştini la pocăinţă, de a le hotărî timpul şi felul pocăinţei, de a primi pe cei excomunicaţi şi de a-i face vrednici de Sfânta Împărtăşanie pe cei care au fost excluşi de la primirea ei, după ce şi-au împlinit epitimia prescrisă.

După introducerea mărturisirii private sau particulare a păcatelor, dezlegarea[29] s-a putut da şi de preotul respectiv. În privinţa  dreptului episcopului de a fixa timpul de penitenţă, canonul 30 al Sinodului de la Iponia, din anul 393, sau canonul 43 al Sinodului de la Cartagina, au dispus ca „celor ce se pocăiesc să li se hotărască timpul de penitenţă cu judecata episcopilor după deosebirea păcatelor; iar preotul să nu dea absolvire celui ce se pocăieşte fără ştirea episcopului, decât numai în lipsa episcopului din nevoie constrângătoare…”.[30] Observând „legea de moarte, cel care a fost pus sub epitimie şi i s-a interzis administrarea Sfintei Euharistii, să se poată învrednici de „merindea cea mai de pe urmă şi cea mai necesară, după examinarea făcută de episcop”.[31] În cazul în care respectivul rămâne în viaţă, canonul prevede ca acela „să fie cu cei ce participă numai la rugăciunea comună”, adică nu se mai poate împărtăşi până când nu-şi împlineşte epitimia dată. Despre dreptul episcopului de a administra Taina Mărturisirii penitenţilor care nu au îndeplinit timpul penitenţei pentru cei ce se pocăiesc, potrivit deosebirii şi felurilor  păcatelor, ne face menţiune expresă şi canonul 7 al Sinodului de la Cartagina. În lipsa episcopului, canoanele îngăduie preotului să administreze Taina Mărturisirii condiţionând-o însă tot de aprobarea episcopală. În acest sens, canonul 73 al Sinodului de la Cartagina stipulează următoarele: „Dacă cineva, fiind în primejdie (de moarte) ar cere să se împace cu Sfintele altare, lipsind episcopul, atunci este cu dreptate ca preotul să întrebe pe episcop şi aşa, după dispoziţia aceluia, să împace pe cel ce este în pericol de moarte…”.[32] Prin urmare, în Biserica primară, episcopul a avut dreptul de a reduce epitimia celor ce arătau „vreun rod de pocăinţă” (can. 4 Sf. Vasile cel Mare), căindu-se sincer de păcatele lor. Canonul 16 al Sinodului IV Ecumenic adevereşte că episcopii au avut „puterea de a dispune umanitar faţă de aceştia”.[33] Episcopilor le-a revenit dreptul şi de a-i reintegra pe aceştia în Biserică, dându-le „voie să stea împreună” (can. 4 Sf. Vasile) şi să fie aşezaţi „la locul împărtăşirii”. Această practică a Bisericii primare, la început, s-a întemeiat „nu din vreun canon, ci din urmarea celor primite mai înainte” (can. 4 Sf. Vasile)[34]. Canoanele au confirmat deci o practică care se validase de obiceiul cel îndelung observat.

În baza drepturilor recunoscute episcopilor, graţierea acordată de către episcopi eterodocşilor, sau persoanelor care au fost pedepsite de episcopii ortodocşi, nu are valabilitate. „Toţi aceia, care pentru fapte necuviincioase au fost condamnaţi de Sfântul Sinod sau de către episcopii lor, se spune în canonul 5 al Sinodului III Ecumenic, să rămână…caterisiţi”.[35] Această dispoziţie, înscrisă şi în canonul 32 apostolic, a statornicit drept normă generală în Biserica creştină principiul că „dacă vreun preot sau diacon se afuriseşte de episcop, acela nu poate fi primit de altul, decât de cel ce l-a afurisit…”.[36]

 În administrarea Tainei Pocăinţei, rolul preotului din zilele noastre nu se reduce doar la primirea mărturisirii şi la dezlegarea penitenţilor de păcate, ci el are sarcina grea de a diagnostica păcatul fiecăruia şi de a-i prescrie medicamentul potrivit, în scopul ca viaţa harică, restabilită în suflete, să se menţină şi să se dezvolte, pentru ca astfel să se asigure înaintarea penitenţilor în virtute şi perfecţiune.[37] După cum se ştie, preotul este „iconom”, „chivernisitor”, „administrator al tainelor dumnezeieşti” (I Corinteni 4, 1), şi „împreună-lucrător” sau „colaborator al lui Dumnezeu” (I Corinteni 3, 9). Ca săvârşitor al Tainelor, preotul este organul prin care Dumnezeu împărtăşeşte credincioşilor harul Său, specific fiecărei Taine. În administrarea Tainei Spovedaniei, preotul duhovnic are un rol deosebit, îndeplinind în acelaşi timp şi o acţiune de conducere pastorală.[38] În exercitarea calităţii sale de păstor, preotul duhovnic trebuie să contribuie la îndreptarea celui ce se pocăieşte, să-l determine să colaboreze cu harul divin al iertării, pogorât în conştiinţa sa prin actul spovedaniei. Mijlocind împăcarea penitentului cu Dumnezeu, ca slujitor al Tainei, preotul are datoria şi de a contribui printr-o acţiune salutară şi pedagogică[39] la îndreptarea celui ce se pocăieşte. În acţiunea sa de îndrumare spirituală, preotul urmăreşte vindecarea rănilor lăsate de păcat şi-l călăuzeşte în drumul perfecţiunii spirituale. Antidotul trebuie să fie deci opus păcatului, care operează totdeauna prin subjugarea şi pervertirea voinţei şi a slăbirii puterilor ei de a făptui binele. Darea absoluţiunii sau a iertării şi dezlegării de păcate sunt deci atribuţii ale preoţiei şi acte ale administrării Tainei Pocăinţei.[40]

După cum se ştie, disciplina mărturisirii şi a penitenţei publice a fost în vigoare până la sfârşitul secolului al IV-lea. Principiile de bază ale disciplinei penitenţei, în această perioadă, au fost: a) exerciţiu de îndreptare personală; b) mediul social propriu și c) eficacitatea disciplinei penitenţiale. În cazul aplicării epitimiilor, dezlegarea de păcate se făcea numai după împlinirea canonului de pocăinţă. Verificarea, dacă s-au împlinit epitemiile prescrise, se făcea în cadrul comunităţii.[41]

Acest obicei, care a stăruit în Biserica primară câteva secole, a avut şi urmări negative, mai ales în timpul persecuţiilor. Cu timpul, s-a trecut la mărturisirea secretă în faţa episcopului sau a duhovnicului. Îngrădirea mărturisirii publice s-a făcut în timpul arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului (381 – 397), în urma unui scandal de amploare.[42] La sfârşitul secolului al IV-lea, mărturisirea secretă se generalizase aproape în întreaga Biserică creştină.[43] Canonul 43 al Sinodului de la Cartagina aminteşte deja de mărturisirea publică ca o excepţie în viaţa Bisericii: „…dacă vreodată delictul celui ce se pocăieşte este public şi divulgat, zguduind Biserica întreagă – se menţiona în acest canon – apoi asupra aceluia înaintea tindei să se pună mâna”.[44] După mărturia acestui canon, reiese că actul mărturisirii păcatelor se făcea în tinda bisericii. Absolvirea de păcate se manifesta prin acest act exterior al punerii mâinilor duhovnicului peste capul penitentului.

În privința timpului mărturisirii păcatelor, aceasta se poate face oricând.[45] După cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, „pocăinţa nu trebuie să înceteze în cursul vieţii întregi: căci cine e fără păcat? În toată clipa păcătuim, dacă nu cu fapta, apoi cu cuvântul; dacă nu cu cuvântul, atunci cu gândul. Oricât de mici sunt păcatele…ele pătează conştiinţa, iar conştiinţa trebuie să fie mereu curată. Dacă trebuie să fie păstrată în curăţenie dar, totuşi, zilnic se pătează, atunci în toată ziua trebuie să o şi curăţim”.[46] Mărturisirea frecventă reprezintă un mijloc pentru întărirea voinţei, o înfrânare în faţa noilor ispite. Mărturisirea cu valoare morală şi cu eficacitate este cea făcută în formă expozitivă şi monologică. Examenul de conştiinţă este momentul pregătitor pentru Taina Mărturisirii. Actul material al mărturisirii păcatelor îl constituie materializarea căinţei penitentului într-un prim act de voinţă morală, concretizat în dorinţa expresă de îndreptare. Locul îndreptăţit pentru aşezarea scaunului de spovedanie este biserica. În cazuri excepţionale, poate fi administrată şi în case. Sfântul Simeon, arhiepiscopul Tesalonicului, cerea ca mărturisirea să se facă „în loc cinstit, sfânt şi osebit, fără zgomot”.[47]

Potrivit regulilor disciplinei penitenţiale, cercetarea conştiinţei trebuie practicată serios, stăruitor, minuţios, metodic şi îndelung. Învăţătura către cel ce se pocăieşte glăsuieşte ca „mai înainte de a merge la duhovnic, două sau trei săptămâni…şezi cu linişte multă şi plecându-ţi capul, fă cercetarea conştiinţei tale şi fă-te nu apărător, ci judecător al păcatelor tale…sau măcar socoteşte câte păcate ai făcut după ce te-ai mărturisit cu lucrul, cu cuvântul, cu învoiala gândurilor…socoteşte cu multă silinţă, ca să afli fiecare păcat al tău…”.[48]

Primitorii Tainei sunt creştinii cu Botez valid, care şi-au mărturisit păcatele şi au primit dezlegarea pentru primirea Sfintei Euharistii. După rânduiala canonică, vârsta de la care se socotesc sau osândesc păcatele s-a fixat la 10 ani. Dispoziţia canonului 18 al lui Timotei al Alexandriei, deşi impune această vârstă, atrage atenţia duhovnicilor că principalul criteriu în stabilirea vârstei rămâne însă „cunoştinţa şi înţelepciunea fiecăruia”.[49] În baza acestui principiu canonic, duhovnicii Bisericii Ortodoxe au ţinut seama în determinarea vârstei de caracterul şi temperamentul fiecărui individ, depăşind sau coborând această vârstă. După cum se ştie, în Biserica noastră, vârsta de 7 ani este considerată drept limita de la care se osândesc păcatele. Această vârstă are importanţa ei fiziologică şi psihologică. Este vârsta la care se consideră că respectivul copil are o individualitate aparte în comportamentul său fizic şi psihic, săvârşind acte raţionale. Aşadar, criteriul hotărâtor pentru stabilirea vârstei de la care trebuie să se impună spovedania copiilor îl stabileşte starea puterii de discernământ a fiecăruia. Rămâne totuşi stabilit că, odată cu vârsta de 7 ani, funcţiunile raţiunii şi ale voinţei implică responsabilitatea şi puterea individului de a colabora conştient la perfecţiunea sa. Deci de la această vârstă, copiii pot fi o preocupare de seamă a duhovnicului.[50]

Potrivit canoanelor 32 Sfântul Vasile cel Mare, 27 Cartagina, 69 apostolic etc., obligaţia mărturisirii păcatelor revine și clericilor, inclusiv episcopilor. Sfântul Simeon al Tesalonicului ne povăţuieşte ca „noi, atât arhiereii cât şi preoţii, neîncetat, cu luare aminte, cu umilinţă şi cu spovedanie, săvârşind Sfânta Liturghie, să ne împărtăşim cu înfricoşatele Taine”.[51]

Secretul mărturisirii păcatelor implică datoria necondiţionată a duhovnicului de a păstra toate secretele ce i-au fost mărturisite. Această datorie s-a impus în mod firesc, după introducerea şi generalizarea mărturisirii private (can. 28 Nichifor Mărturisitorul) în Biserică, în secolele IV – V. Nerespectarea  acestei obligaţii a atras întotdeauna după sine pedeapsa prescrisă de canoane.[52] Canonul 28 al lui Nichifor Mărturisitorul interzice „duhovnicului, care primeşte mărturisirea celor ce mărturisesc păcate ascunse…să…dea în vileag cele ce le ştie despre ei…”.[53] Sfântul Vasile cel Mare, amintind obligaţia duhovnicului de a păstra secretul mărturisirii, motivează în canonul 34 că acest lucru este prescris  de Părinţii noştri – care – au oprit de a scoate păcatele la iveală în public, ca nu cumva vădindu-se să le ofere cauză de moarte”[54] celor care le-au mărturisit. Conform dispoziţiilor canonului 132 Cartagina, în caz că duhovnicul divulgă păcatele mărturisite la spovedanie, dar penitentul nu le recunoaşte, să nu i se dea crezare duhovnicului.[55] După Regulamentul de procedură al Bisericii noastre, art. 28, violarea secretului mărturisirii se pedepseşte cu depunerea din treaptă a duhovnicului.

În scaunul mărturisirii, duhovnicul prescrie canonul de spovedanie. Înainte de fixarea canonului, duhovnicul trebuie să aibă în vedere următoarele condiţii ale penitentului: a) temperamentul; b) moralitatea; c) puterea fizică şi psihică a penitentului; d) mediul de viaţă; e) felul, natura şi gravitatea păcatului; f) dispoziţia de îndreptare; g) gradul de publicitate al păcatului săvârşit; h) motivul, intenţia şi scopul păcatului; i) momentul şi împrejurările generale ale păcătuirii; j) recidiva şi cumulul de păcate etc.[56] În afară de cunoaşterea temeinică a penitentului, a psihologiei sale religioase, la fixarea canonului de spovedanie, duhovnicul trebuie să mai cunoască două lucruri, anume: a) psihologia sa religioasă[57], adică trebuie să se cunoască pe sine însuşi, şi b) normele şi rânduielile canonice privind aplicarea epitimiilor. Cunoscându-se pe sine, duhovnicul va şti să ceară de la credincioşii săi cum să se întoarcă în starea activă de căinţă sinceră pentru greşelile lor. El va şti că trebuie să aibă o conştiinţă morală, să fie o autoritate morală. Cunoscându-se pe sine, duhovnicul nu va uita că fiecare om este o persoană aparte, că fiecare penitent îşi are propriile sale nevoi sufleteşti, care îşi aşteaptă alinarea.[58]

Cât priveşte cunoaşterea normelor şi rânduielilor canonice privind aplicarea epitimiilor, duhovnicul trebuie să fie conştient de faptul că aceasta necesită o familiarizare cu textul canoanelor, dar mai ales cu principiile canonice de bază ale aplicării epitimiilor, întrucât nu există un catalog cu norme şi rânduieli canonice care să soluţioneze diferitele situaţii sau să aplice epitimiile de la caz la caz.[59] Succesul aplicării canonului de pocăinţă rezidă deci în trei factori: 1) exemplul personal al duhovnicului (viaţa morală, pregătire intelectuală şi teologică); 2) cunoaşterea temeinică a penitentului și 3) cunoaşterea prescripţiilor canonice privind aplicarea epitimiilor. Sfântul Grigorie de Nazianz ne atrage atenţia că toate acestea se dobândesc cu timpul, prin practică şi experienţă îndelungată, care fac din duhovnic un adevărat doctor al sufletului: „…este cu neputinţă – ne spune Sfântul Grigorie de Nazianz – să stabileşti…anumite reguli generale sau să concretizezi într-un singur capitol, pentru a învăţa mai bine o dată pentru totdeauna arta vindecării sufletelor, oricât te-ai sârgui şi oricât de mult ai învăţa. Numai practica şi experienţa îndelungată desăvârşeşte ştiinţa şi abilitatea medicului”.[60]

La fixarea epitimiilor celor pioşi, fireşte, duhovnicul va recomanda canoane cu caracter spiritual, adică meditaţie religioasă, rugăciuni, lecturi biblice etc. La aceştia, epitimiile vor urmări deci întărirea şi sporirea lor în virtute. La cei căzuţi în păcate, epitimiile vor avea însă un caracter corecţional, de îndreptare şi de vindecare. Sfântul Ioan Postitorul sfătuieşte pe duhovnici să ţină seama nu numai  de starea morală a penitentului, de mărimea păcatului, ci şi de puterile acestuia. De aceea, duhovnicul trebuie să uşureze pedeapsa atunci când ea devine insuportabilă şi să o înăsprească când este prea uşoară.[61] Desigur, un duhovnic care va ţine seama de cuvântul Sfinţilor Părinţi nu va prescrie ca epitimie, de exemplu, rugăciunea zilnică, îndelungată, unui penitent absorbit peste măsură de ocupaţia lui profesională. Scopul salutar al canonului nu ar fi în acest caz atins. Un bun duhovnic va avea în vedere în fixarea canonului de pocăinţă şi împrejurările care au hotărât gravitatea păcatului, precum şi dispoziţia de îndreptare. Canonul 102 Trulan ne spune că „cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit şi dacă acela înclină spre sănătate, dimpotrivă, dacă prin moravurile sale provoacă asupra-şi boala, să supravegheze în ce chip se îngrijeşte el între timp de întoarcerea sa, de nu se împotriveşte medicului şi de nu creşte rana sufletului prin întrebuinţarea doctoriilor puse asupra ei, şi aşa să măsoare milostivirea după vrednicie”.[62]

Sfinţii Părinţi recomandă duhovnicului să nu administreze penitenţilor epitemii ce le-ar putea crea neajunsuri în societatea respectivă, din cauza publicităţii păcatelor lor. Canonul 34 al Sfântului Vasile cel Mare atrage atenţia duhovnicilor de a renunţa la publicitate, atunci când este vorba, de exemplu, de o femeie care a comis adulter, dar care nu este încă cunoscut în public. „Pe femeile care au comis adulter şi…au mărturisit sau vădite fiind în oarecare chip – spune canonul Sfântului Vasile – Părinţii noştri au oprit de a le da la iveală în public, ca nu cumva văduindu-se să le oferim cauză spre moarte; dar au poruncit ca ele să stea fără de împărtăşire până se va împlini timpul pocăinţei”.[63] Evident, epitimia care i se administrează nu urmăreşte înlăturarea de la Biserică, ci îndreptarea, chiar dacă este oprită pe un timp limitat de la Sfânta Împărtăşanie[64]. În canonul 46 al Sfântului Ioan Postitorul se prevede ca „nici femeia laică, nici călugăriţa, să nu se despartă de Biserică pentru orice fel de păcat, ci numai de la Împărtăşanie”. Canonul zice să facem aşa din cauză că multe femei s-au sinucis de ruşine; precum nici preotul, nici diaconul, potrivit acestei norme: „nu vor pedepsi de două ori pentru aceeaşi”.[65]

La recidivişti întâlnim şi cumul de păcate. Pentru aceştia se va aplica, în primul rând, canonul pentru păcatul cel mai grav. În asemenea situaţii, se cere ca duhovnicul să lucreze cu multă înţelepciune şi tact pastoral deosebit.[66] Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că „…mulţi ajung la sminteală şi cad în deznădejde de mântuirea lor pentru motivul că nu pot să suporte doctoriile amare; tot astfel sunt unii care, pentru că nu li se dă pedeapsa în proporţie cu păcatele lor, cad în nepăsare şi mulţi se fac mai răi şi sunt împinşi să păcătuiască mai mult. Aşadar, se cuvine ca preotul să nu scape din vedere nimic din toate acestea, ci totul să fie examinat cu multă băgare de seamă şi dirijat de el potrivit împrejurărilor pentru ca nu în zadar să fie străduinţa lui”.[67]

Aplicarea canonului de pocăinţă are un scop dublu: pozitiv şi negativ. Scopul pozitiv al epitimiilor este disciplinarea simţurilor trupeşti[68] şi descătuşarea psihologiei omeneşti „de pofta păcatului, de dorinţa şi aplecarea spre el cu necesitate”.[69] În terapeutica spirituală, Sfinţii Părinţi au formulat şi practicat principiul metodic – contraria contraris urantur – (contrariul prin contrariu se vindecă), adică în aplicarea canonului de pocăinţă se prevăd remedii contrare păcatelor. Prin urmare, duhovnicul trebuie să determine pe penitent a face fapte contrarii păcatelor din trecut, adică să practice virtutea opusă păcatului respectiv. Referitor la acest principiu, canonul 6 al Sfântului Grigorie de Nyssa ne spune: „…raţiunea, greşind în aprecierea binelui, i se pare că binele este în materie, neuitându-se la frumuseţea cea imaterială; şi pofta este aplecată spre cele inferioare, abătându-se de la ceea ce este cu adevărat de dorit…iar cel ce-şi însuşeşte cele străine prin răpire în ascuns, apoi prin mărturisirea păcatelor, se arată pe sine preotului că sârguinţa sa împotriva patimilor va vindeca boala; înţeleg adică prin a da pe ale sale săracilor pentru ca, dând ceea ce are, să se învedereze că se vindecă de lăcomie; iar de nu ar avea nimic, şi ar avea numai trupul, apostolul porunceşte ca prin osteneala trupească să se vindece acest fel de patimă”.[70] Dacă în executarea canonului penitentul depinde şi de altă persoană, acesta trebuie să facă tot ce este  posibil omeneşte, pentru că dacă încercările sale se lovesc de atitudinea inconciliabilă a celui ofensat, aceasta nu duce pur şi simplu la absolvirea de orice epitimie, ci dimpotrivă. „Să nu-mi spui mie – ne previne Sfântul Ioan Gură de Aur – că l-ai rugat o dată şi de două ori şi n-a vrut să se împace. Dacă facem acest lucru din toată inima apoi nu vom înceta, nu-l vom birui cu stăruinţa noastră mare, până nu-l vom atrage şi până ce nu-l vom face să lase ura ce ne-o poartă. Crezi că îi faci cu asta aceluia vreun bine? Nu! Nouă ne facem bine! Cu fapta aceasta atragem bunăvoinţa lui Dumnezeu asupra noastră, dobândim mai dinainte iertare de păcate şi dobândim multă îndrăznire înaintea lui Dumnezeu”.[71]

Efectul Spovedaniei, ca Taină, se consumă prin mărturisirea şi căinţa sinceră a păcatelor. Aceste momente constitutive ale Tainei conferă penitentului, prin preotul duhovnic, iertarea, adică reabilitarea în har, împăcarea cu Dumnezeu.[72] În acest context, epitimiile sunt remedii ale păcatelor, acte de pocăinţă ale păcatelor. Prin mărturisire şi prin canonul de pocăinţă, penitentul dobândeşte aşadar îndreptare. Rugăciunea de dezlegare are ca efect iertarea păcatelor, dar nu şi dispensa sau absolvirea de canon. Oprirea de la Sfânta Împărtăşanie nu constituie un canon sau o epitimie. Ea este doar un „termen dat pentru îndreptare în vederea unui anumit grad de însănătoşire, spre care se tinde”.[73] De aceea, duhovnicul trebuie să se ferească de a abuza de măsura îndepărtării de Sfintele Taine.[74] Rugăciunea de iertare se citeşte însă tuturor celor care dovedesc o pocăinţă sinceră şi o voinţă hotărâtă pentru schimbarea vieţii în bine.

Competenţa duhovnicului în materie de dezlegare încetează însă faţă de pocăinţa penitenţilor loviţi de excomunicare din partea episcopului. Canonul 5 al Sinodului I Ecumenic dispune în această privinţă, că cei care au fost excomunicaţi de un episcop „… să se considere a fi excomunicaţi legal, până ce obştea episcopilor va socoti să hotărască pentru dânşii o sentinţă mai blândă”.[75] În cazul când penitentul se află în primejdie de moarte, poate fi dezlegat şi împărtăşit de orice preot, chiar dacă a fost exclus de la Împărtăşanie de episcopul locului (can. 32 apostolic; 29 Cartagina; 4 Antiohia).

Administrarea Sfintei Taine a Mărturisirii, conform canonului 6 al Sfântului Grigorie de Nyssa, „…s-a transmis nouă…prin predania moştenită de la Părinţi…”.[76] Biserica Ortodoxă a căutat să respecte totdeauna dispoziţia canonică în privinţa celor oprite în chip unanim, „fiindcă părerea noastră – se menţionează în acelaşi canon – nu este vrednică să atingă puterea canoanelor”.[77] Îndrumările liturgico – canonice[78] din Molitfelnicul ortodox, privind administrarea epitimiilor, urmăresc să cunoască toate dispoziţiile şi normele canonice, precum şi principiile canonice de bază pentru un caz identic, pentru a putea să aprecieze şi să stabilească tratamentul adecvat diagnosticului pus. Epitimia sau canonul este un „instrument spiritual pentru îndreptarea vieţii sau aducerea ei la nivelul legii morale”.[79] Prin aplicarea canonului de pocăinţă se trezeşte conştiinţa penitentului şi-i indică calea de îndreptare. Canonul implică însă şi o cercetare, pedeapsă. De fapt, însuşi cuvântul „epitimie” (epitimia) înseamnă ceartă, pedeapsă. Prin epitimie, penitentul nu ispăşeşte păcatul pentru a satisface dreptatea divină, după cum spun romano-catolicii, ci are posibilitatea de îndreptare, de vindecare. Este certat, pedepsit ca să se îndrepte, să se vindece de patima păcatului. După cuvântul canonului 96 al Sinodului VI Ecumenic, pe cei păcătoşi „…cu epitimie potrivită părinteşte îi vindecăm, povăţuindu-i şi învăţându-i să vieţuiască înţelepţeşte, ca părăsind înşelăciunea şi deşertăciunea…să-şi îndrepte mintea neîntrerupt către viaţa nestricată şi fericită şi cu frică să vieţuiască în curăţenie şi să se apropie de Dumnezeu, după putinţă, prin curăţenia vieţii…încât să nu poarte în sine nici o rămăşiţă din răutatea potrivnicului”.[80] Despre aplicarea epitimiilor şi rostul lor ne vorbesc şi Părinţii Sinodului VII Ecumenic, prin canonul 5, menţionând că „păcat de moarte este când oarecare păcătuind, rămâne incorigibil. Dar mai rău decât aceasta este dacă oarecare se ridică cu încăpăţânare împotriva dreptei credinţe şi adevărului, preferând…pe Mamona decât supunerea faţă de Dumnezeu şi neţinând seama de canoniceştile Lui aşezăminte. În aceştia nu este Domnul Dumnezeu, de nu cumva smerindu-ne se vor deştepta din greşeala lor; ci trebuie ca ei mai mult să se apropie de Dumnezeu şi cu inimă înfrântă să ceară lăsarea şi iertarea acestui păcat…şi de vor stărui, prin epitimii să se îndrepte…”.[81]

Dispoziţiile şi normele canonice ale Bisericii Ortodoxe vorbesc despre epitimii ca medicamente sau remedii, iar nu ca pedepse.[82] Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că în scaunul mărturisirii „stă medicul, care tămăduieşte, iar nu judecătorul care osândeşte; aici nu se cere pedepsirea păcătosului, ci se acordă iertarea păcatelor”.[83] Canonul 2 al Sfântului Vasile cel Mare ne îndrumă, în acest sens, afirmând că „…nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen…dar vindecarea să se hotărască nu după un timp, ci după chipul și felul pocăinţei”.[84] Canonul 4 al aceluiaşi Sfânt Părinte ne spune că „…nu trebuie a-i opri pe ei cu totul de la Biserică…şi atunci, când vor arăta vreun rod de pocăinţă, să se aşeze la locul împărtăşirii”.[85] Canonul 5 al Sfântului Vasile cel Mare ne arată în mod lămurit că după doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe epitimia are un caracter vindicativ, iar nu unul punitiv: „Aceia dintre eretici – menţionează canonul amintit – care la ieşirea din viaţă se pocăiesc, trebuie să se primească; să se primească însă fireşte nu fără chibzuinţă, ci cercetându-i, dacă vor arăta adevărata pocăinţă şi vor avea roadele, care mărturisesc râvna lor spre mântuire”.[86] După cuvintele aceluiaşi Sfânt Părinte, înscrise în canonul 10, „…deoarece…nu suntem judecători de inimi, ci judecăm după cele ce le auzim, să lăsăm Domnului pedepsirea, iar noi îl vom primi – pe penitentul respectiv – fără deosebire, dând iertarea prin uitarea patimei omeneşti”.[87] Prin urmare, epitimiile au un caracter terapeutic, vindicativ – medical şi nu unul punitiv sau de satisfacere cum sunt privite în Biserica Romano-Catolică. În Ortodoxie, prin epitimie se urmăreşte îndreptarea celui păcătos şi nu îndepărtarea sau alungarea din obşte a celor chemaţi la mântuire. Oricât de mare ar fi păcatul şi oricât de aspru ar fi canonul dat, prin epitimie, duhovnicul urmăreşte vindecarea sufletului de urmările păcatului şi împărtăşirea cu Hristos cel euharistic. În perspectiva acestor principii, duhovnicul nu are voie să respingă pe păcătosul ce se întoarce la Biserică cu pocăinţă sinceră. În baza dispoziţiei canonului 52 apostolic, „episcopul sau preotul care nu primeşte pe cel ce se întoarce de la păcat, ci îl leapădă, să se caterisească; căci mâhneşte pe Hristos, Cel ce a zis: bucurie se face în cer pentru un păcătos, care se pocăieşte…”.[88]

În ceea ce privește uniformizarea aplicării epitimiilor în Biserica Ortodoxă, menționăm faptul că în secolul al XIV-lea, Matei Vlastares a impus din nou atenţiei Canoniconul lui Ioan Postitorul, alcătuind o Sinopsă, pe care a adăugat-o la sfârşitul Sintagmei alfabetice. Sintagma sa alfabetică, bucurându-se în Biserica Ortodoxă de o recunoaştere autoritativă în materie de drept canonic, a impus în uz şi canoanele lui Ioan Postitorul, adică Canoniconul lui Ioan Postitorul[89], de la sfârşitul secolului al XIV-lea. De fapt, acest Canonicon a stat şi la baza altor lucrări cu caracter penitenţial, ca de pildă Liber penitentialis[90] a arhiepiscopului Teodor de Canterbury din secolul al XIV-lea. Prin traducerea şi încorporarea materialului din Sintagma lui Matei Vlastares în Pravilele[91] româneşti, în manuscris sau tipărite, canoanele lui Ioan Postitorul au pătruns și în Biserica din provinciile româneşti, bucurându-se din partea preoţilor români de un respect deosebit. Ele au constituit[92] şi constituie[93] încă pentru duhovnicii noştri, un îndrumător canonic de bază în privinţa regimului acordării şi aplicării epitimiilor.

De exemplu, cuvintele Sfântului Vasile cel Mare, cuprinse în canonul 2, „vindecarea să se hotărască nu după timp, ci după chipul pocăinţei”[94], au rămas drept normă canonică de bază în activitatea duhovnicilor ortodocşi. Tot ca principiu canonic de bază a rămas şi dispoziţia Sfântului Vasile cel Mare înscrisă în canonul 84. După îndemnul Sfântului Părinte, duhovnicul trebuie să „cerceteze roadele pocăinţei; căci negreşit nu după timpul de penitenţă le judecăm pe unele ca acestea, ci ţinând seama de felul pocăinţei…”.[95]

Un alt principiu canonic de bază – afirmat de legislaţia canonică a Bisericii Ortodoxe – care a constituit o normă generală, o călăuză canonică pentru duhovnici în aplicarea epitimiilor, a fost acela că prin administrarea canonului de pocăinţă trebuie să se urmărească îndreptarea penitentului. Prin canonul 102, Părinţii Sinodului VI Ecumenic au stabilit că „cei ce au primit de la Dumnezeu puterea de a dezlega şi a lega trebuie să ţină seama de calitatea păcatului şi de aplecarea spre întoarcere a celui ce a păcătuit şi astfel să dea boalei tratament potrivit, ca nu cumva, aplicând tratamentul în chip disproporţionat pentru fiecare dintre cele două, să greşească în privinţa mântuirii celui bolnav. Căci boala păcatului nu este simplă, ci de multe feluri şi deosebită, ce odrăsleşte multe vlăstare ale pierzaniei, din care răul mult se varsă şi se lăţeşte mai departe, până când se opreşte prin puterea medicului. Drept aceea, cel ce dovedeşte pricepere medicală în privinţa sufletului, mai întâi trebuie să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit…căci toată grija lui Dumnezeu şi a celui ce i s-a încredinţat puterea pastorală este de a întoarce oaia rătăcită şi de a tămădui pe cea rănită de şarpe, şi nici spre prăpastia deznădejdei a o împinge, nici frânele a le slăbi spre renunţarea la viaţă şi spre dispreţuirea ei; ci la orice caz să le stea împotriva patimii, ori prin doftoriile cele mai amare şi astringente ori prin cele mai delicate şi mai blânde şi să se nevoiască spre cicatrizarea ranei, cercetând roadele pocăinţei şi îndreptând înţelepţeşte pe omul cel chemat către strălucirea cea de sus. Deci se cuvine nouă să le ştim pe amândouă, şi pe ale stricteţii şi pe ale obiceiului, şi la cei ce nu primesc pe cele extreme, să urmăm felul cel predanisit, precum ne învaţă Sfântul Vasile cel Mare”.[96]

În privinţa fixării epitimiilor, rânduielile statornicite de Părinţii Bisericii constituie norme călăuzitoare şi pentru duhovnicii zilelor noastre.[97] După rânduiala statornicită de Sfântul Ioan Gură de Aur, „la fixarea epitimiei nu trebuie să se dea întru atât mulţimii păcatului, cât mai vârtos voinţei păcătosului, adică din motivul ca nu cumva având intenţia să coşi laolaltă ceva, mai mare să faci gaura şi, dorind să ridici ceea ce a căzut şi mai mult să-l distrugi; deoarece cei ce sunt bolnavi şi distraţi şi în genere cei ce se înclină plăcerilor lumeşti, asemenea şi cei ce sunt în stare de a se mândri de originea şi puterea lor, nu mai puţin vor voi să se gândească la păcatele lor şi numai cu încetul se pot libera de nenorocirea care a dat peste ei. Iar, cel ce voieşte ca deodată şi cu stricteţe să-i conducă la calea adevărată, uşor i se poate întâmpla ca ei cu atât mai puţin să se pocăiască. Deoarece sufletul, dacă a fost condus până la nesimţire, cade în disperare şi nu mai ascultă de vorba frumoasă şi nu-i este frică de ameninţare, nici nu se întăreşte prin binefacere, ci devine mai rău…din cauza aceasta păstorul are trebuinţă de multă ştiinţă spre a putea pătrunde din toate părţile la dorinţa sufletului. Deoarece…mulţi…disperează pentru mântuirea lor, neputând suporta doctoria amară, tot aşa sunt unii, care, nefiind pedepsiţi în proporţie cu păcatul lor nu se mai interesează de suflet, se fac mai răi şi păcătuiesc mai mult. Din cauza aceasta preotul trebuie să ţină seama de toate şi cumpănind bine totul să întrebuinţeze tot ceea ce este necesar ca nu cumva străduinţa sa să rămână fără rezultat”.[98]

Părinţii Bisericii ne-au lăsat norme şi pentru cazurile în care duhovnicul are voie să absolve pe penitent de la canonul postului. Sfântul Timotei al Alexandriei, prin canonul 10, ne spune că „dacă cineva ar fi bolnav şi foarte slăbit de boală îndelungată…se cuvine a se absolva să ia…şi hrană şi băutură cât poate suporta, căci este cu dreptate ca mai cu seamă ca cel slăbit să se împărtăşească de untdelemn”.[99]

În privinţa efectelor canonice ale pocăinţei, trebuie reţinut următoarele:

a) în cazul penitenţilor, efectele dezlegării de păcate constă în redobândirea statutului de membru activ al Bisericii. Clericul sau mireanul, care nu are această dezlegare şi ar îndrăzni să meargă în alt oraş (can. 12 apostolic), se va afurisi, ca unul „care a minţit şi a amăgit Biserica lui Dumnezeu”(can. 13 apostolic). Aşadar, cel în cauză nu mai figurează ca membru al Bisericii.

            b) cei care nu au primit dezlegare de păcate, nu pot fi împărtăşiţi. După cum s-a putut constata, canoanele 10 I Ec.; 16 IV Ec.; 102 VI Ec.; 2, 5 şi 7 Ancira; 6 şi 43 Cartagina; 2, 54, 74, 84 şi 85 Sfântul Vasile cel Mare; 4, 5 şi 7 Sfântul Grigorie de Nyssa; 3 Sfântul Atanasie cel Mare; 3 Ioan Postitorul, cer oprirea pentru un timp limitat sau nelimitat de la Sfânta Împărtăşanie, a celor care s-au făcut vinovaţi de păcate grele. Efectul canonic al nedezlegării de aceste păcate este deci oprirea penitentului de a se împărtăşi pe un timp limitat, sau excluderea din Biserică. De exemplu, hula împotriva Duhului Sfânt este un păcat care nu poate fi iertat, nici în viaţa aceasta, nici în cea viitoare. Anatema poate fi ridicată dacă nu a fost aplicată pentru hulă împotriva Duhului Sfânt şi dacă penitentul arată îndreptare şi pocăinţă (can. 7 şi 43 Cartagina).

c) graţierea acordată de către episcopii eretici persoanelor care au fost pedepsite de către episcopii ortodocşi este lovită de nulitate. Conform canonul 5 al Sinodului III Ecumenic, dezlegările date de episcopii eretici sunt „împotriva canoanelor…şi fără folos…şi întru nimic mai puţin să rămână decât cei caterisiţi”.[100]

În concluzie, după cuvântul Sfântului Vasile cel Mare, cunoaşterea şi respectarea întocmai a dispoziţiilor şi normelor canonice privind administrarea Sfintelor Taine dă posibilitatea slujitorilor Bisericii să fie „vrednici îndeplinători ai sfintelor canoane”.[101] Grija de a administra corect Sfintele Taine, implicit Taina Pocăinței, şi de a fi vrednici îndeplinători ai sfintelor canoane a fost și este o preocupare pastoral – canonică constantă pentru slujirea Bisericii noastre (va urma). 

 Pr. Prof. Traian Nojea


[1] Material adaptat după Pr. Prof. Dr. Constantin Rus, Curs de Drept canonic, manuscris, Arad, f. a., cap. Administrarea sau exercitarea puterii sfințitoare sau sacramentale.

[2] Privitor la acest aspect, recomandăm a se vedea: Arhiepiscopul Chrysosotomos al Etnei, Pocăința în tradiția patristică ortodoxă, trad. de Remus Rus, Ed. Vremea XXI, București, 2004, 80 pp.

[3] Hiéromoine Néctaire (Nicolae) Petre, Le sacrement de la pénitence – l’histoire du rite en Roumanie et sa théologie dans l’Eglise Orthodoxe, (Taina Spovedaniei – istoria rânduielii în România şi teologia sa în Biserica Ortodoxă), teză de doctorat, Institutul de Teologie Saint-Serge, Paris, 2012.

[4] *** Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române, art. 3, alin. c și d.

[5] ibidem, art. 27 şi 28.

[6] A se vedea pe larg și lucrarea: *** Îndemnuri și rugăciuni pentru Spovedanie și Împărtășanie, EIBMO, București, 2014, pp. 5 – 41.

[7] ÎPS Andrei Andreicut, Spovedanie și comuniune, Ed. Renașterea, Cluj Napoca, 2011, pp. 94 – 112; Pr. Lect. Dr. Emil Cioară, Duhovnicul și Taina Spovedaniei în Biserica Ortodoxă, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2007, p. 198.

[8] Pr. Prof. Dr. Liviu Streza, Sfintele Taine și Ierurgiile în viața credincioșilor, în Revista Teologică, nr. 3/1993, p. 8.

[9] „În practica bisericească, mărturisirea are însemnătatea de a curăți conștiința în scop de a se face vrednic pentru cuminicare cu Sântele Taine. Dacă însă dohovnicul presimte asupra conștiinței penitentului oarecare păcate grele, și puțină căință, apoi poate să-i amâne pe un timp învoirea de a se împărtăși; dar în asemenea caz dohovnicul trebue a cere instrucțiuni de la Episcopul seu. Dohovnicul singur de sine pote să dea penitentului canon secret constătător din post, rugăciune și alte eserciții pioase, fără să-l lipsească de cuminicare...”, cf. I. S. Berdnikov, Curs de drept bisericesc, trad. de Silvestru Bălănescu, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1892, p. 476.

[10] „Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule duhovnicesc (N) şi să-ţi lase toate păcatele tale. Iar eu, nevrednicul preot şi duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin!” (*** Molitfelnic, EIBMBOR, București, 2003, p. 63).

[11] În cuvântul rostit la dezlegarea păcatelor mari, preotul spune: „… de vei ţine să nu te împărtăşeşti, ţi se vor dezlega păcatele tale; iar de vei îndrăzni peste porunca Sfinţilor Părinţi ca să te împărtăşeşti, atunci te vei socoti al doilea Iuda” (idem, p. 64).

[12] „Iar de vei fi bolnav şi tare slab, temându-te de moarte, atunci să te împărtăşeşti; iar de te vei însănătoşi, iarăşi vei rămânea în anii ce ţi s-au poruncit până când vei împlini canonul” (ibidem).

[13] Dr. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, vol. I, part. 1, trad. de Uroș Kovincici și Dr. Nicolae Popovici, Tipografia Diecezană, Arad, 1931, p. 267; vezi şi: Pr. C. Dron, Canoanele. Text și interpretare, vol. I, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1933, pp. 177 – 179; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, EIBMBOR, București, 1992, p. 34.

[14] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 36; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 186.

[15] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 363; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 108.

[16] Asist. Univ. Dr. Iorgu D. Ivan, Vârsta hirotoniei clericilor, Bucureşti, 1937, p. 25.

[17] Canonul 15 Trulan dispune: „Iar dacă cineva dintre cei ce se găsesc în orice treaptă ierarhicească s-ar hirotonisi înainte de vârsta hotărâtă, să se caterisească” (cf. Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 364; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 109).

[18] Asist. Univ. Dr. Iorgu D. Ivan, op. cit., p. 25.

[19] În legătură cu imaginea preotul duhovnic în Biserica Ortodoxă, recomandăm a se vedea: Pr. Lect. Dr. Emil Cioară, op. cit., pp. 26 – 102.

[20] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 126; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 362.

[21] Vezi art. 14 din Regulamentul de procedură al instanţelor disciplinare şi de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române.

[22] Problema aplicării epitimiilor sau a canoanelor în cadrul administrării Tainei Pocăinței a constituit dintotdeauna o grijă permanentă a Bisericii; în acest sens, a se vedea: Prot. Dr. Simion Radu, Despre sensul ortodox al canonului în Taina Sfintei Pocăințe, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 4 – 6/1963; idem, Epitimie și satisfacție, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 3 – 4/1969, pp. 335 – 354; Pr. Lect. Dr. Emil Cioară, op. cit., pp. 312 – 355 (incluzând și o listă actualizată a unor potențiale epitimii pentru omul de azi).

[23] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 1, p. 274; Pr. C. Dron, op. cit., pp. 135 – 137; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 28.

[24] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 116; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 216.

[25] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 154 – 155; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 230.

[26] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 8; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 175.

[27] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 61; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 56.

[28] ibidem.

[29] Vezi comentariul canonului 6 Cartagina la Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 156 – 157.

[30] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 200; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 243.

[31] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 63; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 57.

[32] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 157; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 230.

[33] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 232; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 82.

[34] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 53; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 321.

[35] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 153; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 70.

[36] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 1, p. 234; Pr. C. Dron, op. cit, pp. 94 – 95; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 24.

[37] În legătură cu acest aspect, a se vedea: Andrei Șaguna, Teologia Pastorală pentru preoții de lege ortodoxă răsăriteană, ed. îngrijită de Pr. Lect. Dr. Emil Cioară, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2008, pp. 118 – 144.

[38] Din nefericire, societatea contemporană în general refuză să vadă rolul benefic al mărturisirii păcatelor, numărul creștinilor ortodocși care se spovedesc scăzând de la an la an; pentru cauze, motive și remedii, recomandăm a se vedea: Nikolai Ozoline, Tradiţie şi creativitate în arta creştină. Spovedania – o taină în criză, trad. de Nicoleta Pălimaru, Cezar Login şi Vasile Manea, Ed. Patmos, Cluj Napoca, 2009, 136 pp.

[39] Pr. Prof. Petre Vintilescu, Spovedania şi duhovnicia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba Iulia, 1995, p. 29; vezi și: Îndrumarul duhovnicului, coord. Pr. Eugen Drăgoi, Ed. Partener, Galați, 2006, 106 pp.

[40] Pentru mai multe detalii, a se vedea: Prof. Dr. Dimitrie G. Boroianu, Dreptul bisericesc. Canoanele Sfintei Biserici Ortodoxe de Răsărit așezate pe probleme și pe interpretări, Ed. Anastasia, București, 2007, pp. 429 – 462.

[41] Pr. Asist. Dr. Nicolae Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispozițiilor și normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, în rev. Mitropolia Moldovei și Sucevei, nr. 4 – 6/1983, p. 268; Prep. Univ. Iulian I. Constantinescu, Temeiuri canonico – juridice privind administrarea Sfintei Taine a Pocăinței, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 5 – 8/2002, p. 77.

[42] Pr. Prof. Dr. Ioan I. Ică, Taina Mărturisirii în practica sacramentală și importanța ei în lucrarea pastorală a Bisericii Ortodoxe, în rev. Mitropolia Ardealului, nr. 7 – 8/1983, p. 420; Pr. Prof. Milan Șesan, Despre mărturisirea păcatelor, în rev. Mitropolia Banatului, nr. 1 – 2/1960, p. 66.

[43] Pr. Prof. Dr. Liviu Streza, Despre rânduiala și semnificația Sfintei Taine a Mărturisirii în Biserica Ortodoxă, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 4/1989, p. 26.

[44] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 200; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 243.

[45] Referitor la rânduiala canonică a administrării Taine Pocăinței, a se vedea: Pr. Prof. Dr. Liviu Streza, Rânduiala Sfintei Spovedanii, în rev. Mitropolia Olteniei, nr. 3/1989, pp. 24 – 32.

[46] *** Regulile Sfântului Vasile cel Mare (XVII Reguli duhovniceşti lăuntrice), trad. rom. Vechile rânduieli ale vieţii monahale, Mănăstirea Dobruşa, 1929, p. 518.

[47] Despre pocăinţă, în P. G., 156, 481.

[48] Sfântul Nicodim Aghioritul, Carte foarte folositoare de suflet. Sfătuire către duhovnic, Ed. Egumenița, Galați, 2010, p. 149.

[49] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 156; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 375.

[50] Prot. Ion Bunea, Cum să spovedim, în rev. Biserica Ortodoxă Română, nr. 3 – 4/1986, p. 49.

[51] Despre sfârşitul nostru, în P. G., 156, 672.

[52] Vezi comentariul canonului 132 Cartagina la Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 287).

[53] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 238; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 426.

[54] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 95; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 344.

[55] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 1, p. 286; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 279.

[56] Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., pp. 229 – 242.

[57] Pr. Prof. Petru Rezuş, Duhovnicie şi psihologie, în rev. Glasul Bisericii, nr. 1 – 2/1959, p. 42; vezi și: Hierotheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos, Psihologia existențială și psihoterapia ortodoxă, trad. de Nicușor Deciu, Ed. Doxologia, Iași, 2011; idem, Psihoterapia ortodoxă. Continuare și dezbateri, trad. de Ion Diaconescu și Nicolae Ionescu, Ed. Sophia, București, 2009, 320 pp.

[58] Hierotheos Vlachos, mitropolit de Nafpaktos, Spovedania și vindecarea sufletului, trad. de Nicușor Deciu, Ed. Doxologia, Iași, 2011, 56 pp.

[59] Pe larg despre această problemă, a se vedea: Pr. Prof. Dr. Constantin Rus, Disciplina penitențială după canoanele Bisericii Ortodoxe, în vol. Dreptul canonic în viața Bisericii. În memoriam Pr. Prof. Dr. Liviu Stan (1910 – 1973), Ed. Reîntregirea/Ed. Episcopiei Devei și Hunedoarei, Alba Iulia/Deva, 2013, pp. 339 – 359 (autorul prezintă inclusiv penitența în Biserica primară, precum și în perioada bizantină și post – bizantină).

[60] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cuvânt de apărare pentru fuga în Pont sau Despre preoţie,în vol. Despre Preoţie, trad., introd. și note de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 176.

[61] Vezi Slujba şi rânduiala cu privire la cei ce se mărturisesc, în P. G., 88, 1902.

[62] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 488; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 152.

[63] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 95; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 344.

[64] Canonul 87 Trulan prevede oprirea de la Sfânta Împărtăşanie pe timp de şapte ani, cf. Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 464; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 145.

[65] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 223; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 415.

[66] Pr. Prof. Dr. Gheorghe Lițiu, Pr. Lect. Dr. Dorel Man, Curs de Teologie Pastorală, Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2002, pp. 181 – 190.

[67] Kefalion kanonikon, în Sintagma Ateniană, vol. IV, Atena, 1856, p. 387.

[68] Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 243.

[69] ibidem, p. 242.

[70] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 172; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 384.

[71] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia XXVIII la Facere, în col. Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (PSB), vol. 21, trad., introd. şi note de Pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, p. 348.

[72] Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. III, EIBMBOR, București, 2003, p. 146.

[73] Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 260.

[74] ibidem, p. 264.

[75] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, pp. 28 – 29; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 52.

[76] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 172; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 384.

[77] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 172; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 384.

[78] Vezi Molitfelnic, pp. 64 – 66.

[79] Pr. Prof. Petre Vintilescu, op. cit., p. 216.

[80] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, pp. 480 – 481; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 150.

[81] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, pp. 498 – 499; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., pp. 156 – 157.

[82] Pr. Lect. Dr. Emil Cioară, op. cit., p. 314.

[83] *** Omilia a III-a, Despre pocăinţă, în P. G., 49, 297 – 298.

[84] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 50; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 320.

[85] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, pp. 52 – 53; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 321.

[86] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 56; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 324.

[87] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 66; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 329.

[88] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 1, p. 267; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 34.

[89] În P. G., 87, 1889 – 1918.

[90] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., p. 90, nota 67.

[91] Dintre acestea amintim: C. Popovici, Fontânele şi codicii Dreptului bisericesc oriental, Cernăuţi, 1886, pp. 106, 108, 114 etc.; C. Erbiceanu, Material inedit pentru istoria dreptului canonic oriental, în rev. Biserica Ortodoxă Română, 1892 – 1893, pp. 319 – 394; Şt. G. Longinescu, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1908, p. 344 şi urm.; I. Peretz, Curs de istoria Dreptului român, vol. II, Bucureşti, 1928, p. 31; Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, Pravila mare de-a lungul vremii, în rev. Studii Teologice, nr. 9 – 10/1952, p. 581; Al. Grecu (P. P. Panaitescu), Începuturile Dreptului scris în limba română, în rev. Studii de istorie şi filosofie, nr. 4/1954, pp. 215 – 225.

[92] Vezi Carte folositoare de suflet despărţită în trei părţi, dintre care cea dintâi cuprinde învăţătură către duhovnici; a doua canoanele Sfântului Ioan Postitorul, iar a treia, sfaturi către cel ce se ispovedeşte, Bucureşti, 1799.

[93] Canoanele Sfântului Ioan Postitorul sunt utilizate de preoţii duhovnici după colecţia lui Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, vol. II, part. 2, pp. 205 – 226 şi a lui Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1991, pp. 418 – 431. Principiile canonice statornicite de Sfântul Ioan Postitorul stau la baza îndrumărilor canonice incluse în Liturghierul ortodox sub formă de Povăţuiri.

[94] Dr Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 50; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 320.

[95] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 124; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 361.

[96] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 488; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 152 – 153.

[97] PS Sebastian Pașcanu, Acrivie și pogorământ în Sfânta Taină a Spovedaniei, în vol. Dreptul canonic în viața Bisericii. In memoriam Pr. Prof. Dr. Liviu Stan (1910 – 1973), ed. cit., pp. 299 – 313.

[98] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 57.

[99] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 153; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 374.

[100] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. I, part. 2, p. 153; Arhid. Prof. Dr. Ioan N. Floca, op. cit., p. 70; vezi şi: Pr. Asist. Dr. Nicolae V. Dură, Taina Sfintei Mărturisiri în lumina dispoziţiilor şi normelor canonice ale Bisericii Ortodoxe, în rev. Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 4 – 6/1983, pp. 248 – 270; Pr. Dr. Nicodim Belea, Îndatoririle duhovnicului după sfintele canoane, în rev. Studii Teologice, nr. 9 – 10/1951, pp. 481 – 498; Pr. Constantin Pârvu, Orânduiri canonice cu privire la Postul Mare, în rev. Glasul Bisericii, nr. 3/1958, pp. 228 – 235.

[101] Dr. Nicodim Milaş, op. cit., vol. II, part. 2, p. 259.

 

11 Septembrie 2014

Vizualizari: 1966

Voteaza:

Taina Spovedaniei si Taina Impartasaniei in traditia canonica a Bisericii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE