Iadul ca tristete a raiului

Iadul ca tristete a raiului Mareste imaginea.


Iadul ca "tristete" a raiului

Un argument foarte serios au cei care combat vesnicia iadului, atunci cand sustin ca aceasta "ar introduce tristetea in viata lui Dumnezeu", adica in rai. Acest argument apokatastatic se bazeaza pe faptul ca Dumnezeu, sfintii si viata vesnica sunt in mod esential iubire si memorie a iubirii. Iubirea inseamna esentialmente si memorie, memorie a iubirii. Cei mantuiti sunt legati vesnic - nu numai prin rudenie sau prietenie - chiar si prin simpla memorie (care nu poate fi anulata) de cei pacatosi.

Omul sfant este tocmai cel care nu se separa de pacatos ci se leaga vesnic si-si pune memoria, sufletul si viata pentru el. Stim ca Mantuitorul insusi a venit "nu pentru cei sanatosi ci pentru cei bolnavi", ca si-a pus viata pentru toti pacatosii. La fel, Sfantul Apostol Pavel vrea "sa fiu eu insumi anatema de la Hristos, pentru fratii mei" (Rom. 9,3). Urmator lui Hristos nu este decat cel care-i iubeste pe toti, care se roaga pentru toti si spera pentru toti: "Iubirea.. toate le crede, toate le nadajduieste, toate le rabda, iubirea nu cade niciodata" (I Cor. 13,7).

Sfanta Caterina de Siena arata ca toti oamenii sunt uniti definitiv "intru natura si iertare", sustinand ca iubirea desfiinteaza iadul: "Iubirea nu poate zabovi in iad, ar nimici iadul; mai usor l-ai putea desfiinta decat sa lasi iubirea sa se salasluiasca in iad."

Ne aducem aminte aici ca adeptii apokatastazei il invoca in sprijinul lor si pe Sfantul Isaac Sirul, care se ruga cu lacrimi si pentru demoni; este semnificativ insa ca Sfantul Isaac vorbeste exact invers decat Sfanta Caterina de Siena. El spune ca iubirea poate locui in iad fara sa-l desfiinteze, caci tocmai acesta este iadul: flacarile remuscarii, flacarile iubirii refuzate.

Solidarizarea definitiva cu toti pacatosii o afirma la fel si in timpurile moderne, poetul catolic Charles Peguy si Sfantul Siluan Athonitul. Ch. Peguy exclama: "nu vreau sa fiu catolic decat daca pot spera pentru toti!" Iar Sfantul Siluan intreaba retoric: "Sau vei avea o inima de fier? Dar in rai nu e loc pentru fier. Raiul are lipsa de smerenie si iubirea lui Hristos, care are mila de toti."

Solidarizarea celor mantuiti cu pacatosii, ca iubire eterna, este indiscutabila. Ea nu inseamna relativizarea pacatului sau iresponsabilizare ci rabdare la nesfarsit pentru celalalt si e compatibila, spun adeptii, cu "cea mai severa exigenta imaginabila fata de toti". Aceasta afirmatie are acoperire caci, fara indoiala, cea mai severa exigenta este si ramane iubirea; nimic nu revendica asa de total si imperativ precum iubirea.

Parintii si experientele duhovnicesti contemporane afirma compatimirea cu pacatosii tocmai pentru ca aceasta este viata cu Hristos si "atunci in Hristos si impreuna cu Hristos noi traim viata vesnica". Ea este sustinuta de marii duhovnici pana intr-atat incat stim ca Sfantul Isaac Sirul si Sfantul Siluan Athonitul se rugau si pentru demoni, primind confirmarea ca "aceasta rugaciune e insuflata de harul lui Dumnezeu".

O experienta a timpului nostru marturiseste impresionant astfel: "Daca ar fi cu putinta as scoate pe toti din iad si numai atunci sufletul meu si-ar gasi pacea si s-ar putea bucura.. Dupa aceea n-am mai parasit rugaciunile pentru morti; lacrimile mi-au revenit si suspinam cand ma rugam pentru ei".

Toate aceste marturii sunt, evident, sincere si autentice! Ele nu sunt insa exclusive ci sufera completari semnificative. Astfel, din sursa amintita, aceeasi experienta ajunge la alte concluzii. Un frate, care timp de 6 luni s-a zbatut cu gandul ca "daca nu voi afla in rai pe parintii si rudele mele ma voi mahni pentru ei", a primit descoperirea ca "atunci cand iubirea lui Dumnezeu umple pe om, el nu-si mai poate aduce aminte de nimeni si din acea clipa sufletul lui arde de dragoste pentru Domnul". Aceasta experienta arata deci o alta intelegere a iubirii paradisiace.

Ideea ca iadul "introduce tristetea in viata lui Dumnezeu" se bazeaza, dupa cum se vede, pe o anumita conceptie privind iubirea si simtirea lui Dumnezeu, plecand de la axiomele ca "bunatatea Lui nu poate sa nu ierte", ca iubirea Lui este o minune irepresibila prin ea insasi "si nu e minune mai mare decat a iubi pe pacatosi in caderea lor" , precum si pe faptul ca invatatura crestina si experienta mistica arata unanim ca "Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru tot ceea ce exista".

Fara indoiala ca iubirea lui Dumnezeu ramane solidara cu toata existenta, ca ea e suferinta eterna pentru toate, ca iubirea lui Dumnezeu (ca orice iubire) nu cunoaste odihna nici ziua nici noaptea, ca suferinta lui Dumnezeu este pe masura iubirii Lui, ca a te afla in Dumnezeu inseamna tocmai a intelege solidarizarea Lui cu pacatosii: "Daca crezi ca Domnul il iubeste, aceasta inseamna ca iubirea Domnului e cu tine".

Iubirea lui Dumnezeu depaseste cu siguranta dreptatea pe care o pot intelege oamenii. Fara sa contrazica sau sa afecteze dreptatea, o putem crede ca pe "un surplus de dreptate, o prisosinta dincolo de dreptate, niciodata insa distrugerea dreptatii". Poate ca nu gresim daca afirmam, intr-un sens supra-rational, supra-uman, sublim, ca dreptatea lui Dumnezeu este tocmai iubirea.

A gandi si a vorbi despre iubirea lui Dumnezeu inseamna a sti dintru inceput ca ea nu poate fi cunoscuta si inteleasa decat in masura in care ti-o descopera Dumnezeu si, chiar si astfel, masura ei nu poate fi inteleasa, caci masura Lui e nemasura care ne depaseste oricum, "ca un lucru care striveste mintea".

Viata eterna este serioasa si autentica nu pentru ca este rostirea judecatii absolute si grave ci mai ales pentru ca este seriozitatea Iubirii absolute. Cea mai serioasa, mai grava si mai autentica realitate nu e dreptatea ci iubirea. Toate pot fi relativizate, toate isi au un superior si un suveran, numai iubirea nu are ceva superior; in ultima instanta, singura realitate serioasa e iubirea.

Puterea si realitatea ultima e Misterul absolut, dar toate tainele se concentreaza, defapt, intr-una singura: Misterul Iubirii Supreme. Iar cel mai infricosator adevar al acestui mister s-a descoperit omului ca fiind tocmai eterna compatimire, ca smerenie, a Iubirii Supreme. Cea mai grozava realitate nu este raul sau pacatuitei iubirea, abisul iubirii smerite a lui Dumnezeu. Iubirea suprema este de fapt "absolutul desertarii.. pe de o parte plinatatea fiintei si pe de alta, plinatatea micsorarii de sine.. El este absolut "marele" si tot El si nesfarsit "micul"."

Secretul Iubirii divine este "slabiciunea lui Dumnezeu" si, mai mult, "infernul iubirii divine, dimensiunea celesta a iadului", in sensul legarii ei depline si definitive de destinul intregii fiinte. Intr-un sens, cu totul exceptional, se poate spune ca orice iubire are un "infern", ca exista un "infern al iubirii": in intelesul ca, oricat de adanca ar fi caderea fapturii, iubirea coboara mai adanc si o cuprinde, asumand suferinta ei. Nu exista coborare mai adanca decat iubirea; iubirea e mai adanca decat orice cadere. Orice iubire autentica stie aceasta. Intr-o astfel de experienta, persoana marturiseste ca suferinta pentru cei pacatosi era "un iad cu totul nou.. pe care iubirea divina il crease pentru mine si care depasea in asprime, putere si cazne iadul celor osanditi".

Experientele marilor duhovnici arata insa ca iubirea divina nu este sentimentalitate sau simpla compatimire, ci totdeauna control si actiune constienta, precisa. Iubirea lui Dumnezeu nu exclude chiar o anumita parasire din partea lui Dumnezeu. Prin aceasta parasire, "ne invatam sa urmam lui Hristos, Cel ce s-a pogorat la iad", caci ea nu este decat "celalalt pol al dragostei lui Dumnezeu".

Compatimirea reala si definitiva a lui Dumnezeu pentru toti nu inseamna automat o tristete in sensul uman. Tristetea pare un fel de slabire a iubirii. Iubirea lui Dumnezeu nu slabeste datorita faptului ca intalneste pacatosi; obstacolul n-o face sa dea inapoi ci o inteteste: "E nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu".

Actiunea iubirii asupra celor din iad e cat se poate de reala, dar receptarea ei e diferita. Si experienta umana atesta faptul ca efectul iubirii depinde de receptor, ca - desi ea pleaca la fel de pozitiva si splendida din expeditor - finalizarea ei la destinatie se schimba, conform firii si capacitatii primitorului. Fiecare primeste, vede si simte iubirea dupa felul sau.

Asa putem intelege ca iubirea lui Dumnezeu pentru cei din iad e la fel de pozitiva si maxima ca peste tot si totusi ea e receptata negativ de pacatosi. De catre cei capabili si buni, focul iubirii e simtit ca avant, putere si splendoare; acelasi foc e simtit de cei din iad ca remuscare si chin: "cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Si ce chin mai amarnic si mai cumplit este decat chinul dragostei?".

Experienta istorica a iubirii ne incredinteaza deplin de acest adevar. Cand iubirea e tradata de unul dintre cei doi iar celalalt ramane fidel, daca dupa un timp tradatorul constientizeaza raul, el reincepe sa simta iubirea consecventa a celuilalt, dar acum n-o mai simte ca inainte ci ca o remuscare, o pedeapsa si un chin.

Iubirea lui Dumnezeu este reala si absoluta tocmai prin faptul ca ii cuprinde cu siguranta si pe pacatosi, pentru ca toti sunt creatura Lui, chiar daca au devenit rai. Vrand sa sublinieze sublimul si absolutul iubirii divine, teologul rus Paul Evdokimov citeaza pe Sfantul Nicolae Cabasila, care a desemnat-o drept "iubirea nebuna" (manikos eros) a lui Dumnezeu. In masura in care aceasta formulare impune absolutul, inefabilul, atotcuprinderea si necuprinderea iubirii divine, ea este fericita si salutara. In ce priveste pe oameni, ea exprima maretia si abisul infricosator al smereniei divine. In ce-L priveste pe Dumnezeu insa, ni se pare riscanta, pentru ca ar sugera ca iubirea este o realitate ce-l poate depasi pe Dumnezeu (asa dupa cum fiinta depaseste Persoanele divine, in teologia catolica) devenind o forta necontrolata, impersonala, care-L domina si la care se supune si Dumnezeu.

Trebuie tinut minte ca - oricat de absolute - atributele lui Dumnezeu nu-L depasesc si nu-L stapanesc, ci El le detine si le actioneaza, pentru ca nu sunt impersonale ci exprima caracterul absolut personal al lui Dumnezeu: adica vointa, constiinta si decizie suverana oricand. Se poate observa ca aceia care considera apokatastaza obligatorie pentru salvarea iubirii lui Dumnezeu, ajung totusi sa inteleaga iubirea si mila Lui ca pe ceva irepresibil, automat si obligatoriu, mai presus de orice vointa si decizie.

Atunci cand ei afirma ca "omul nu poate cadea in deznadejde ci numai in Dumnezeu, iar Dumnezeu nu este niciodata deznadajduit", este limpede ca ignora nu numai cea mai elementara experienta personala care ne arata ca orice fiinta creata poate cadea in deznadejde ireversibila, ci cad ei insisi intr-o intelegere amorala a lui Dumnezeu, un fel de Dumnezeu "dincolo de bine si de rau".

Toata pasarea pe limba ei piere! Cand acesti sustinatori ajung sa prezinte imaginea lui Iuda tradatorul drept sublima si divina - caci "Iuda duce in mana, ca pe o taina mare, bucatica de paine ramasa de la Cina Domnului. Astfel, iadul cuprinde in sine un bob de lumina, ceea ce corespunde afirmatiei ca "lumina straluceste in intuneric"" - avem dovada deplina ca ei inteleg iubirea lui Dumnezeu ca pe un bine fatal, obligatoriu, irepresibil si ireversibil, mai presus de orice vointa si orice Persoana.

Noi stim insa foarte bine ca, precum impartasirea de Trupul si Sangele Domnului poate fi si spre nevrednicie si pedeapsa (exact cazul lui Iuda), tot asa si intalnirea cu iubirea nu este automat acceptare, caci orice iubire autentica e personala, adica libera in veci. Iubirea nu e niciodata debordare de la sine ci act de vointa; vointa sau decizia este tocmai esenta iubirii. Oricat de perfecta, atotcuprinzatoare si absoluta, iubirea lui Dumnezeu (ca, de altfel, orice iubire autentica) nu poate fi supusa niciunei legi, niciunei necesitati ci este si ramane in veci un act de vointa deplin, care exista si se petrece in Dumnezeu ca si constiinta suverana si perfect stapana in ea insasi.

"Tristetea" lui Dumnezeu

Iar in ce priveste "tristetea" lui Dumnezeu ni se pare ca nici ea nu trebuie inteleasa numai in felul si la masura omeneasca. Ni se pare ridicola straduinta unora de a-L salva pe Dumnezeu de tristete. Poate ca El nici nu vrea sa fie salvat de ea. Poate ca tristetea nu contrazice perfectiunea dumnezeiasca ci o subliniaza, fiind implicata in ea. Poate ca Hristos, Omul-Dumnezeu striga "salvatorilor": "Nimic din ce-i omenesc nu mi-e strain, nici tristetea!". Si poate ca tristetea, ca expresie a iubirii si seriozitatii, nici nu e asa de reprobabila ci pozitiva, frumoasa si atractiva.

Lacrima nu tine de iad ci de rai. E adevarat ca Scriptura ne spune ca iadul inseamna "plangerea si scrasnirea dintilor" (Matei 13,42) si ca in rai Hristos "va sterge toata lacrima de la toata fata" (Apoc. 21,4) dar aceasta inseamna numai raul si suferinta, caci sfintii adauga apoi ca "Unde este dragoste, acolo este plansul. Iar unde nu este dragoste, acolo nu e nici plansul". Absolutizarea problemei tristetii este absurda. Caci, in acest fel, datorita faptului ca planul creatiei (pasibila de rau) e vesnic, inseamna ca si tristetea e vesnica, identica, "contemporana cu Dumnezeu". Si, intr-un fel, nici apokatastaza "atotrezolvatoare" nu poate aboli tristetea caci - chiar si in acest caz - raul ca memorie nu poate disparea.

Fara indoiala, nu numai pedeapsa si chinul celor dragi este o tristete ci insasi ideea iadului, insusi faptul ca pot dainui raul, pedeapsa si suferinta. Omeneste vorbind, aceasta se constituie intr-o tristete "iremediabila" in cei sfinti. Este adevarat ca noi nu putem gandi, simti, masura si afirma decat cu masura noastra omeneasca. Totusi, trebuie sa ne gandim ca poate viata raiului - desi este constiinta, luciditate si simtire maxima - este o conditie in care tristetea locuieste sublimata in iubire, altfel decat concepem noi acum; poate in sensul cuvantului Sfantului Siluan Athonitul: "Cum mi-as mai putea aduce aminte de pamant?"

Intr-un fel, poate ca si mantuirea este o tristete sublimata. Experienta iubirii ne arata ca - chiar si in conditia deficitara si degradata a acestei lumi - iubirea este o "betie lucida" care nu exclude sensibilitatea si responsabilitatea ci le transfigureaza, asa cum arata Sfantul Isaac Sirul, Sfantul Simeon Noul Teolog si intreaga mistica crestina.

Preot George Remete

21 Septembrie 2015

Vizualizari: 7337

Voteaza:

Iadul ca tristete a raiului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE