Martorii, acuzatorii si aparatorii de la judecata particulara

Martorii, acuzatorii si aparatorii de la judecata particulara Mareste imaginea.

Iisus Hristos are nevoie de martori la judecata sufletului, nu pentru ca nu ar cunoaste singur tot adevarul in privinta lui. Dar El nu vrea sa ramana nici un dubiu despre dreptatea judecatii Sale, in cei interesati de soarta sufletului respectiv.

Primul martor este constiinta omului judecat. Niciodata omul nu e atat de mult fata in fata cu constiinta sa, ca atunci. Nici un prieten nu-l va putea mangaia fara temei in constiinta sa. Aceasta nu inseamna, in cazul celor osanditi la necomuniunea vesnica cu Hristos, decat recunoasterea din partea lor ca de fapt nu sunt capabili de comuniune cu Hristos si cu semenii. Incolo ei raman intr-un anumit fel revoltati de faptul ca aceasta necomuniune are ca urmare o nefericire, pentru ca raman intr-o neintelegere a legaturii dintre necomuniune si nefericire. Pe de alta parte, intr-un mod paradoxal, ei isi dau totusi seama ca nefericirea lor se datoreste necomuniunii; dar nu pot iesi din starea de a o refuza.

De aceea, intr-un fel constiinta ii osandeste si starea in care se afla este o stare de chin. Pentru lipsa de comuniune si pentru faptele contrare ei, constiinta ii osandea si ii chinuia intr-un anumit grad si in timpul vietii pamantesti. Dar starea aceasta mai era acoperita de anumite comunicari si de placerile de suprafata. Pe cand starea de necomuniune, deci si chinul ei, devenind totale din momentul mortii, din acel moment ele se fac deplin evidente si pentru constiinta. Un scriitor din Filocalie, Teognost, spune: "Lupta-te sa iei arvuna mantuirii in chip ascuns in launtrul inimii tale, cu o siguranta neindoielnica, asa ca in vremea iesirii sa nu afli tulburare si spaima neasteptata. Si ai luat-o atuncea cand nu mai ai inima osandindu-te si constiinta intepandu-te pentru suparari.. si cand primesti cu bucurie si cu inima pregatita moartea cea infricosata de care fug multi".

Insusi faptul ca sufletul se va vedea neprimit in vreo comuniune va pune in fata constiintei lui, intr-un mod mai vadit, propria incapacitate pentru ea; incapacitate de care isi da seama ca el insusi si-a creat-o. Deci judecata lui Hristos nu e despartita de judecata propriei constiinte. Toate vor iesi la suprafata constiintei si se vor face evidente in mod neindoielnic in acel moment critic de trecere din viata aceasta, incat el va recunoaste deplin ca nu s-a facut vrednic de comuniune. Nenorocirea cea mai mare este insa ca, in acelasi timp, va vedea ca obisnuinta necomuniunii ce si-a creat-o e atat de invartosata, incat nici acum n-o mai poate inmuia. El nu va fi convins nici acum ca Hristos exista cu adevarat ca nesfarsit izvor de iubire si ca de El depinde fericirea sa, odata ce nu poate comunica cu El.

Scrierile duhovnicesti vorbesc mult de prezenta demonilor si a ingerilor in momentul judecatii sau inainte de sentinta ei. Demonii aduc in fata faptele rele ale celui decedat, ingerii pe cele bune. Demonii apar in fata constiintei sensibilizate a celui decedat, ca sa-l chinuiasca in cazul cand prin faptele sale s-a infundat in incapacitatea de comuniune cu Hristos, sau sa-l faca sa astepte cu rasuflarea oprita mantuirea sa de la Hristos, adica sa recurga la mila Lui. Pentru acesta aducerea faptelor lui necuvenite la constiinta e prilejul unei ultime purificari prin pocainta.

Demonii sunt nu atat martori, cat acuzatori amarnici, exagerand greselile facute de cel decedat, daca ele nu sunt de tot mari si simt ca acesta ar putea sa le scape.

Dar tocmai prin aceasta marind temerea acestuia, il fac sa-si indrepte nadejdea lui intreaga spre Hristos. Deci dintr-un punct de vedere rezultatul acuzarii lor se intoarce spre bine. Caci ei sunt alungati repede, din jurul sufletului care-si pune nadejdea in Hristos, de catre ingerii buni care ii intaresc constiinta si ii dau curaj. Demonii fac aceasta in baza faptului ca retin cu grija si cu lacomie toate faptele si gandurile rele ale oamenilor pe care ii ispitesc, si ii urmaresc din vazduhul pe care-l umplu in chip nevazut, dupa cuvantul Apostolului Pavel (Ef. 6, 12; 2, 2). Caci asa cum nu e un gol material in creatie, asa nu e nici un punct gol de forte spirituale sau de actiunea lor, fie ca acestea sunt bune, fie ca sunt rele. Demonii nu sunt nici in planul transcendentei divine, nici in realitatea umana si materiala, ci intre ele.

Demonii cauta din acest plan intermediar sa ne scoata din realitatea noastra concreta, dar in acelasi timp sa ne impiedice sa ne unim cu cea dumnezeiasca. Ei sunt creatori de confuzii, prin constructii ireale si dezordonate, mincinoase; sunt ispititorii nostri, prin lumea fantasmagorica a unor chipuri facute atractive sau repulsive in mod exagerat, sau a unor abstractii inselatoare. Ei incearca sa ne scoata din starea de trezie, amagindu-ne cu imagini atragatoare, cu visuri si cu sperante fara acoperire, antrenandu-ne in actiuni nebunesti. Fara sa dezvaluie adancimea tainica dar reala a lucrurilor si rezultatele bune dar greu de obtinut ale straduintelor noastre, imbraca lucrurile si persoanele in superficiale frumuseti ispititoare sau in uraciuni antipatice exagerate si promit succese usoare actiunilor noastre necugetate si temerare. Ne atrag in planul "vazduhului" inconsistent, nestatornic, fantasmagoric, ca sa iesim din realitatea solida si din culoarele stramte ale suisurilor obositoare spre binele adevarat, care este comuniunea cu Dumnezeu ca persoana suprema, si cu semenii. Sunt dusmanii seriozitatii si ai responsabilitatii, amagindu-ne cu tot ce este placere, distractie si succes usor si gandire superficiala. Sunt conducatorii nostri nevazuti, pe lunecusul usor al caderilor din umanitatea care se mentine si se dezvolta prin trezvie si oboseala neincetata. Precum au cazut ei din adevarata inaltime de ingeri, asa urmaresc sa ne coboare si pe noi din adevarata umanitate, sau sa ne impiedice sa o realizam, zadarnicind maretul plan al creatiei si al mantuirii lui Dumnezeu.

Sfantul Maxim Marturisitorul spune: "in toate si inainte de toate sa ne aducem aminte de moarte si de infricosatoarea iesire a sufletului din trup; si cum il vor intampina in vazduhul acesta incepatoriile si puterile intunericului, tragandu-l si sfartecandu-l (sporind in el toate contradictiile si nesigurantele, n.n.), fiecare pe masura familiaritatii dobandite fata de el, ca o afectiune prin mijlocirea patimii". Tot Sfantul Maxim mai zice: "La toate acestea sa luam seama cu grija, cum umblam si ce hotaram cu privire la noi insine, cunoscand ca multi martori nevazuti asista la cele ce facem si gandim, neprivind numai la ceea ce se vad, ci privind chiar in suflete, descoperind ceea ce se ascunde in inima. Caci cu adevarat multe cete de puteri ingeresti ne inconjoara de pretutindeni, scriind cu exactitate cele ce se fac, se spun si se cugeta de catre noi, pana la cel mai simplu gand, spre vadirea lui in ziua cea infricosatoare". In alta parte, tot el ne indeamna sa avem ca ajutor in ocolirea celor rele "gandul cercetarii infricosatoare a sufletului ce o vor face duhurile rele in vazduhul acesta".

Sufletele celor ce n-au iesit din trup caindu-se, demonii le adancesc si mai mult in aceasta confuzie unita cu incapatanarea, in intunericul pseudorealitatii si al necunoasterii clare de ele insele, facandu-le sa inainteze in starea de imprastiere superficiala in care au trait. Iadul s-ar putea sa nu fie decat ultima accentuare a acestui "vazduh" spiritual inconsistent, care nu e nici lumea reala, ca punct de reazem pentru orice actiune serioasa si constienta, nici "cerul" valorilor supreme la care ea trebuie ridicata. Demonii nu pot duce "in cer" aceste suflete, pentru ca nici ei, nici ele n-au intrare acolo. Rautatea si usuratatea lor ii duce, pe cei ce i-au ascultat in viata, la aceasta pseudoexistenta, trecandu-i dintr-un plan inconsistent si fantasmagoric in altul, si mai inconsistent, dar intr-o continuitate cu el. Aceste doua planuri apar legate monoton unul de altul, asa cum sunt legate un act finit si un act infinit al unor cosmaruri absurde, chinuitoare si plictisitoare. Dar de cosmarurile iadului nu se mai poate scapa nici prin nevoire, nici prin sinucidere, din lipsa trupului, adica din cauza unui trup incoruptibil dupa inviere. Este o incoruptibilitate a unor cosmaruri ce nu pot fi risipite, pentru ca nu se mai poate iesi intr-o realitate consistenta. Daca iadul este numit adeseori de scrierile duhovnicesti "pamant intunecos si tenebros", "pamant al intunericului vesnic", aceasta poate sa insemne permanentizarea vietuirii in acest caleidoscop haotic de chipuri inconsistente si lipsite de sens, in care s-au obisnuit cei ce merg in iad sa traiasca prin egoismul lor de pe pamant si din care nu exista putinta de iesire. In acest sens poate fi inteleasa credinta ca muribunzii vad intr-o clipa fulgeratoare toate relele facute de ei in cursul vietii, fapt care le tulbura si le inspaimanta privirea, caci prin toate aceste chipuri se fac transparente si duhurile care i-au atras spre ele. Iadul ar fi permanentizarea si accentuarea maxima a acestei vederi.

Sfantul Simeon Metafrastul spune ca duhurile rele apar in fata sufletului pacatos inca inainte de iesirea din trup, iar judecata lui Dumnezeu asupra lui se rosteste inca de atunci, daca nu vrea sa se pocaiasca. Sensibilizarea sufletului s-a accentuat pe masura slabirii legaturii lui cu trupul, fie intr-o directie, fie in alta. Cel rau incepe de acum sa-si traiasca singuratatea, in fata dusmaniei acestor duhuri, precum cel bun incepe sa simta mult mai accentuat prezenta ingerilor si a lui Dumnezeu. "Nu este atunci cine sa te izbaveasca din necazul si nevoia aceasta; nu este cine sa te ajute: nu tata, nu mama, nu frate, nu prieten, caci nimeni nu vede acestea decat tu singur. Numai tie ti se vor arata". Duhurile il vor lua, il vor lovi, vor rade de el, capeteniile diferitelor forme de chinuri se vor certa intre ele in ce loc de chinuri sa-l duca, revendicandu-l fiecare pentru locul lui, cand sufletul a fost stapanit de multe patimi. Chipurile cosmarurilor vor fi mai uniforme sau mai multiple, dupa cum cineva a fost stapanit de patimi mai unilaterale sau mai variate.

In afirmarea unei judecati date inca dinainte de iesirea sufletului, probabil insa ca trebuie sa vedem prestiinta lui Dumnezeu ca sufletul acesta, desi ar vrea sa se caiasca, sau schiteaza oarecare gest in aceasta privinta, nu se caieste sau nu se va cai din toata inima.

De altfel starile sufletelor care ies din trupuri sunt atat de variate si de complexe, ca Biserica a evitat sa dea formulari prea simplificatoare asupra a ceea ce se petrece cu ele. Ingerii buni apar in jurul sufletului care nu a fost cu totul ostil comuniunii cu Hristos si refractar caintei, adica dornic de a intra in comuniunea cu El si cu toti cei ce sunt in comuniune cu El. Ei vin ca sa intareasca acest suflet impotriva temerii pentru pacatele savarsite in viata, scoase la iveala si exagerate de duhurile rele. Daca sufletul se bucura de ei inseamna ca a inceput deja o comuniune intre el si acesti ingeri si deci sufletul acesta s-a facut capabil de comuniunea cu Hristos, ai Carui mesageri ii apar ei. Chiar prin aceasta, ei reusesc sa alunge, impreuna cu sufletul, duhurile rele, duhurile dusmanoase care vor sa incuie sufletul in singuratate Si in disperarea legata de ea.

Acesti ingeri nu vin din vazduh si nu duc sufletul in iadul inrudit cu acest vazduh, ci vin din cer si-l duc in rai, care nu e decat cerul creaturilor mantuite si ajunse in Dumnezeu. Numai demonii au fost aruncati din cer (Lc. 10, 18; Apoc. 12, 7-11). Ei sunt in comuniunea cea mai intima cu Hristos si duc sufletul acolo: "Ci v-ati apropiat de muntele Sionului si de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, si de zeci de mii de ingeri slavitori si de adunarea celor dintai nascuti care sunt inscrisi in ceruri, si de Dumnezeu, judecatorul tuturor, de duhurile dreptilor celor desavarsiti" (Evr. 12, 22-23). Numeroase locuri din Sfanta Scriptura arata ca ingerii sunt in cer, sau in cea mai intima apropiere de Dumnezeu. "Vedeti sa nu dispretuiti pe vreunul din acestia mici, caci zic voua: ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata lui Dumnezeu" (Mt. 18, 10). Sau: "Chiar daca noi insine sau inger din cer ar vesti alta Evanghelie, sa fie anatema" (Gal. 1, 8). "Si am vazut si am auzit glas de ingeri multi, imprejurul tronului" (Apoc. 5, 11). "Si toti ingerii stateau imprejurul tronului.. si au cazut inaintea tronului si s-au inchinat lui Dumnezeu" (Apoc. 7, 11). Iar cei ce au implinit pe pamant poruncile lui Hristos, vor fi dupa moarte "ca ingerii lui Dumnezeu in cer" (Mt. 22, 30).

Intre cer si pamant este o legatura nemijlocita. Ingerii nu trebuie sa treaca "prin vazduh", ca sa vina pe pamant, iar oamenii de pe pamant au pe Hristos in ei, au insusi cerul intr-o anumita masura, ca arvuna, in Persoana lui Hristos si in Duhul Sfant. De aceea, ei pot fi dusi usor dupa moarte in cer, acolo unde este si Hristos (Filip. 1, 23). Cerul, ca locas al ingerilor si al dreptilor care sunt in comuniune cu Hristos, e plinatate a existentei, pentru ca in el ei se impartasesc de "Cel ce este" cu adevarat. Cerul are o stabilitate si o plinatate nesfarsita de existenta si cei ce se afla in el au o stabilitate si o plinatate de existenta, "primind o imparatie neclintita" (Evr. 12, 28), pentru ca se impartasesc de Dumnezeu, "Cel ce este" cu adevarat, Cel ce are o adancime infinita, Care nu e lipsit de viata, pentru ca este persoana infinita, mai bine zis, Treime de Persoane in unitate si iubire desavarsita. Cerul este iradierea acestei plinatati nemarginite de existenta din Sfanta Treime, sursa iubirii desavarsite. Daca raul celor din iad este o minima participare la existenta care e de la Dumnezeu, binele celor din cer este plinatatea participarii la Dumnezeu, Cel infinit existent, pe masura maxima, am putea spune nesfarsita, a capacitatii de participare a creaturilor inzestrate cu spirit. "Caci a fi nu e de la noi, ci numai de la Dumnezeu". "Iar raul e o lipsa in existenta". De aceea in El isi gasesc "odihna cei ce cred in El, pe cand ceilalti nu vor intra in aceasta odihna, adica in nici o odihna" (Evr. 4, 1-11).

Puntea intre viata noastra pamanteasca si cea cereasca e intarirea noastra prin virtuti, care sunt deschidere spre Dumnezeu si spre semeni, ajutata de harul dumnezeiesc. Scara de la pamant la cer este progresul in bine, daca binele desavarsit este Dumnezeu, existenta desavarsita. Fermitatea castigata in virtuti ne duce la fermitatea vietii ceresti, sau la fermitatea in binele savarsit. Caci in bine se arata soliditatea existentei si armonia tuturor celor ce sunt, in existenta universala. Binele, cu neincetata lui posibilitate de dezvoltare, descopera in acelasi timp adancimea infinita si frumusetea mereu mai mare a existentei, spre deosebire de repetitia spasmodica a raului. Intrucat nazuinta spre bine e inscrisa in firea insasi creata de Dumnezeu cel bun, cerul e dat potential in inima, desi are lipsa de ajutorul lui Dumnezeu pentru a se actualiza constient, fiind in fond comuniune. Virtutile ca forme ale binelui nu sunt decat formele umane ale insusirilor lui Dumnezeu. "Bunurile de peste fire au ca chipuri si trasaturi prevestitoare diferitele moduri ale virtutilor celor ce pot fi cunoscute prin fire. Prin acestea Dumnezeu Se face neincetat om in cei vrednici. Fericit este deci cel ce L-a prefacut in sine, prin intelepciune, pe Dumnezeu, om. Caci dupa ce a implinit infaptuirea acestei taine patimeste prefacerea sa in Dumnezeu prin har. Iar acest lucru nu va inceta de a se savarsi pururea", in mod exemplar l-a realizat Hristos, Dumnezeu devenit si om. Iar noi il realizam prin puterea lui Hristos, avandu-L pe El in noi: "Fiinta virtutii din fiecare este Cuvantul cel unic al lui Dumnezeu; caci fiinta tururor virtutilor este insusi Domnul nostru Iisus Hristos".

Propriu-zis Hristos este puntea intre pamant si cer si noi ne putem incadra de aici in interiorul acestei punti, miscandu-ne pe ea, o data cu miscarea ei, inaintand ferm si stabil in acest interior, neparasindu-ne pe noi si neparasind puntea. Exista astfel o continuitate intre viata noastra pamanteasca si cea cereasca. Daca ne mentinem stabil pe linia aspiratiilor ei autentice, ajungem la stabilitatea suprema a ei, care este in Dumnezeu, sau in cer. "Nu ni se va deschide poarta imparatiei cerurilor, daca n-am batut la poarta virtutilor (a fermitatii noastre in bine, n.n.) prin fapte", spune tot Sfantul Maxim.

Nu vom ajunge deplin la asemanarea cu Hristos, prin intiparirea Lui in noi, daca nu ne-am straduit in aceasta directie in cursul vietii pamantesti. "Asa se pregateste cu adevarat tot cel ce vrea sa se pregateasca, ca sa primim prin virtuti, ca prin niste culori dumnezeiesti, asemanarea exacta cu Dumnezeu. Asa cheama pe Dumnezeu cum se cuvine cel ce nu ignora cum trebuie chemat Dumnezeu.. Iar chemarea este autentica asemanare cu Dumnezeu prin virtuti (virtutile nu sunt o chestiune individualista, ci un dialog cu Dumnezeu, in care noi chemam pe Dumnezeu si El raspunde venind, n.n). Sau pregatirea este stralucirea ce le vine celor vrednici prin virtuti.. Asa vom putea sa avem pentru totdeauna hainele albe, precum s-a scris" (Apoc. 3, 4, 5, 18).

Ingerii ne cunosc aceste haine albe, iradieri ale puritatii noastre, si ne primesc in comuniunea lor, caci si ei au aceste haine albe, adica si din ei iradiaza sinceritatea comuniunii ca si din noi. Si asa suntem condusi de ei.

In felul acesta sunt si ingerii martori si aparatori ai celor ce si-au spalat hainele in sangele curat al Mielului, curatind pornirile sangelui lor spre pacat, cu sangele Lui curat plin de pornirea spre comuniunea cu noi, cu sangele Lui, mort pentru pacat sau pentru egoism, de care s-au impartasit cu folos (Apoc. 7, 14). Ei ii vor conduce in jurul Mielului, unde vor umbla impreuna dupa El, oriunde va merge El, gandind cu El, simtind cu El, bucurandu-se cu El, izvorul ultim al blandetii si al jertfelniciei (Apoc. 14, 4).

Dar nu numai ingerii buni primesc un rol la definitivarea soitii unui suflet, ci si toti sfintii, in frunte cu Maica Domnului, ca si Biserica de pe pamant. Soarta eterna a unui suflet de om sta la inima oricarei fiinte create imbunatatite. Maica Domnului, mucenicii, sfintii sunt chemati in cantarile inmormantarii sa se roage lui Hristos ca sa Se milostiveasca spre cel decedat si sa-l izbaveasca de muncile sau de chinurile vesnice.

E o puternica credinta ca Hristos, Care S-a facut om din mila pentru toti oamenii, ca pe toti sa-i mantuiasca (1 Tim. 2, 4), ca pe toti sa-i uneasca si sa-i impace intru Sine, in inima Sa cea atotiubitoare (Col. 1, 20; Ef. 1, 10), adica toti sa revina la iubirea intreolalta, la care ne-a indemnat (In. 15, 12), are bucurie si tine seama de aceasta manifestare de dragoste a tuturor pentru sufletul aflat in preajma eventualei vesnice pierzanii.

Biserica de pe pamant se roaga cu lacrimi lui Hristos si cere lumii ingeresti si Bisericii celor din cer sa se asocieze cu ea intr-o imensa sau cosmica rugaciune catre Hristos ca sa aseze sufletul celui adormit in ceata dreptilor.

Toti cei vii stransi langa trupul celui adormit se gandesc cu intelegere la slabiciunile lui si cu o totala pornire spre iertare, caci se gandesc si la slabiciunile lor, si cer iertare lui Hristos pentru ele, ca sa fie iertati si ei. Nu plansul ca au pierdut o rudenie, un cunoscut, un om de ajutor si de valoare stapaneste in mod principal pe cei adunati la aceasta ocazie, adica nu gandul la trecut, sau la greutatile cu care raman ei, ci rugaciunea cu lacrimi pentru iertarea lui, pentru neosandirea lui la muncile vesnice. Cel decedat continua sa fie, iar soarta lui viitoare ii preocupa in mod principal, ea e la inima lor, mai mult decat regretul pentru cel care a fost.

Slujba inmormantarii este o manifestare de dragoste a tuturor pentru cel adormit, de impacare cu el, de rugaciune a tuturor pentru vesnica lui viata intru fericire. Toti doresc fericirea vesnica a celui decedat, fara nici o umbra de invidie, vazandu-l in starea de suprema neputinta si asteptare la mila lui Dumnezeu si la rugaciunile semenilor sai. Este o ocazie de izbucnire a tot ce este bun in strafundul fiintelor omenesti. "Veniti, fratilor, sa dam mortului sarutarea cea mai de pe urma".

Fiul lui Dumnezeu, pe Care mila pentru oameni L-a manat sa Se faca om isi vede mila Sa rodita in mila tuturor pentru fratii lor. Biserica crede cu putere ca aceasta mila si rugaciune a tuturor, rodita din mila Fiului lui Dumnezeu devenit om pentru noi si din increderea in mila Lui, nu se poate sa nu se resimta in judecata lui Hristos. intreaga Biserica de pe pamant - caci preotul avand langa el comunitatea bisericeasca reprezinta toata Biserica cu care e in comuniune - si cea din cer sunt unite in rugaciune in jurul unui suflet de om. Se arata aci valoarea nepretuita a unui om, dar si importanta comuniunii Bisericii. Fiecare slujba de inmormantare e un prilej de intarire a unitatii Bisericii in iubire. Sobornicitatea Bisericii este o manifestare de mare importanta pentru soarta eterna a fiecarui suflet. "Faceti in toata vremea, intru Duhul, tot felul de rugaciuni si de cereri, si intru aceasta privegheati, rugandu-va pentru toti sfintii", adica pentru toti membrii Bisericii, ne-a indemnat Sfantul Apostol Pavel (Ef. 6, 18). Si cum in Biserica ce se roaga, Duhul insusi Se roaga, sau in solidaritatea de corp a Bisericii e Hristos insusi, se poate spune ca Hristos insusi misca prin Duhul Sau cel Sfant Biserica sa se uneasca in rugaciune, iarasi si iarasi, pentru fiecare suflet al unui credincios adormit, pentru ca voieste sa-l ierte si sa-l mantuiasca, daca el insusi a avut credinta in putinta lui Hristos de a-l mantui si daca vede in rugaciunea multora pentru el ca nu a fost cu totul neroditor in viata lor.

Interesul sfintilor si al ingerilor pentru mantuirea fiecarui suflet, care s-a straduit sa vietuiasca dupa voia lui Hristos, sau a manifestat la sfarsitul vietii prin pocainta un dor dupa comuniunea cu toti in Hristos, trebuie sa aiba ca resort si plusul de bucurie pe care acest nou suflet il aduce in comuniunea universala.

Sanul lui Avraam, corturile dreptilor, aflate sub aceeasi lumina a lui Hristos, incalzite de aceeasi dragoste a Lui, indica unirea tuturor in iubirea lui Hristos. Cine iubeste pe Hristos nu-L mai traieste ca obiect, ci ca pe un alt subiect, ca pe subiectul din care iradiaza iubirea nesfarsita, izvorul oricarei iubiri. Dar a trai pe altul ca subiect inseamna a-l trai in tine insuti, ca subiect in subiectul tau, miscand subiectul tau. In sensul acesta spune Sfantul Apostol Pavel: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20). Dar aceasta se intampla in orice iubire.

Toti cei pe care-i iubesc sunt subiecte in mine, fara sa se confunde intre ei si fara ca sa ma confund eu insumi in ei. Insa, intre toti pe care-i traiesc ca subiecte in mine, subiectul central, conducator, izvorator de vointa nesfarsita de comuniune este Hristos. El, cu marea Lui iubire fata de mine, ma face sa-i traiesc pe toti ca subiecte in mine, caci El ii traieste ca subiecte in El insusi. Prin intensitatea culminanta a prezentei lui Hristos in mine, pot trai si prezenta tuturor celorlalti in mine ca subiecte. Iar traind pe altul in care Hristos este simtit prin credinta, ca subiect, cu toata intensitatea, il pot trai prin acela si eu pe Hristos in mine ca subiect. Insa cel ce face pe Hristos subiect in mine, sau ma deschide pe mine ca subiect lui Hristos, si-i uneste pe toti cu Hristos in mine, este Duhul Sfant.

De aceasta inferioritate reciproca a mea si a lui Hristos si a tuturor in Hristos, realizata prin iubire, vorbeste pe larg Sfantul Maxim Marturisitorul in scrierile sale. "Iubirea - zice el - egalizand si niveland deosebirea in vointa, ba inaintand chiar la o laudata egalitate, face vointa altuia atat de mult vointa sa si o prefera vointei sale, pe cat de mult il respingea inainte si era dispus sa se prefere pe sine.. Si adunand intr-o simplitate si identitate pe toti, nu mai e nici unul in nici un fel despartit de ceea ce este comun, ci fiecare a devenit unul cu fiecare si toti cu toti si, mai bine zis, cu Dumnezeu, decat intreolalta".

Aceasta iubire care face pe toti ca unul si in care culmineaza virtutile, nu e posibila decat daca e Dumnezeu in ea ca subiect principal si izvorator. "Ea este poarta prin care intrand cineva ajunge in Sfintele Sfintilor si se face vrednic vazator al frumusetii Sfintei si imparatestii Treimi". Caci numai iubirea care uneste pe iubitori cu cei iubiti vede in cei din urma adancimile nesfarsite inradacinate in iubirea Sfintei Treimi.

Avraam l-a primit pe om ca pe Dumnezeu, fiind ridicat la Dumnezeu pentru faptul ca "a parasit particularitatea celor impartiti, nemaisocotind pe alt om altul decat pe sine, ci cunoscand pe unul ca toti si pe toti ca unul". El vede pe altul in acelasi timp una cu sine si deosebit de sine si in aceasta vede Persoanele Sfintei Treimi unite si in acelasi timp deosebite. El nu se mai poate cunoaste pe sine in izolare, ci numai in comuniune. Iar aceasta cunoastere este viata. Iadul inseamna singuratate de gheata, de aceea el e extrema imputinare de viata. Raiul inseamna, dimpotriva, prezenta intima a tuturor in fiecare, prezenta intima a tuturor in Dumnezeu, Cel infinit in viata si in iubire.

pr. prof. dr. Dumitru Staniloae

09 Noiembrie 2016

Vizualizari: 4464

Voteaza:

Martorii, acuzatorii si aparatorii de la judecata particulara 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE