Biserica Ortodoxa este or­ganizata sinodal, spre deosebire de cea catolica, unde intalnim o organizare monarhic-centralista. In Biserica Ortodoxa forurile cele mai inalte de con­ducere sunt sinoadele de episcopi: pentru intreaga Biserica, si­nodul ecumenic, in care e reprezentat tot episcopatul, iar pentru Bisericile autocefale, sinoadele locale. In Biserica Catolica toata, puterea e concentrata in fiinta unei singure persoane, a papei. Propriu zis, conducerea-curenta in Biserica Ortodoxa o exercita sinoadele locale, pentru ca sinodul ecumenic se intruneste numai in cazuri rare, exceptionale, pentru definirea, unor invataturi disputate si pentru stabilirea unor canoane cu putere universala, permanenta.

Inca din acestea se vede dreptul fiecarui episcop de a con­tribui la hotararile ce se iau in eventualul sinod ecumenic si li­bertatea de miscare a sinoadelor locale, ca organe partiale in sistemul organizarii Bisericii Ortodoxe. In catolicism, asemenea drepturi si libertati pentru episcopi si pentru sinoadele locale, nu exista.

Episcopii si sinoadele de episcopi, chiar cel ecumenic, pot fi consultate. In Rasarit, dreptul episcopilor de a par­ticipa la hotarari, inseamna si o interconditionare a lor. In Apus, papa nu e conditionat de nimeni.

Dar deosebirea nu se opreste aici. Ea s-ar opri aci in cazul cand sinodul ecumenic din Rasariti ar fi pentru intreaga Bise­rica, iar sinodul local pentru Biserica autocefala, ceea ce este papa pentru Biserica Romano-Catolica. In realitate, papa are cu mult mai multa putere in catolicism, decat au sinoadele in Ortodoxie. In Ortodoxie, sinoadele ecumenice, de pilda, sunt conditionate de doi factori in dreptul lor de a da definitii dog­matice: de traditia Bisericii si de consimtamantul ei, adica de Biserica trecuta si de Biserica actuala sau imediat urmatoare. Un sinod care formuleaza vreo definitie care nu e in armonie cu doctrina de mai inainte a Bisericii si care nu primeste aproba­rea Bisericii, se dovedeste ca n-a fost ecumenic, chiar daca s-a pretins ca atare.

Nu mai vorbim de armonia in care trebuie sa se afle sinoa­dele locale cu totalitatea Bisericii, in deciziile privitoare la doc­trina, sau de necesitatea de a tine seama de imprejurarile locale, in chestiunile privitoare la organizarea speciala a Bisericilor autocefale pe care le reprezinta, sau de uzul de a imparti cu re­prezentantii clerului si ai poporului dreptul de a hotari in che­stiuni care nu au caracter dogmatic si sacramental.

Deci, in general, sinodul episcopilor in Rasarit e conditio­nat de Biserica in totalitatea ei, constatatoare din cler si mireni, de Biserica ce ieri si azi e aceiasi. Nu exista numai o intercon-ditionare intre episcopi, ci si o conditionare a lor de totalitatea Bisericii. Mai bine zis, in dreptul fiecarui episcop de a contribui la luarea hotararilor din sinod si in dreptul sinoadelor locale de a lua hotarari in mod autonom, intr-o serie intreaga de chestiuni se manifesta si dreptul Eparhiilor sau al Bisericilor autocefale reprezentatia de ei, de a contribui la luarea hotararilor in ches­tiuni ce privesc invatatura si conducerea lor sau a intregii Bi­serici.

In intelegerea acestei conditionari a episcopatului de Bise­rica, parerile sunt impartite. Unii dintre teologii mai noi, merg pana acolo incat pun pe mireni aproape in rand cu episcopii.

Ca puterea si dreptul de a savarsi tainele e un apanagiu al membrilor ierarhiei in baza hirotoniei, nu incape nici o in­doiala.

O vie discutie se poarta insa, in timpul nostru, asupra puterii ierarhiei de a invata si in special asupra infailibilitatii sinodului ecumenic. Isi au membrii ierarhiei puterea de a invata si totalitatea lor intrunita in sinodul ecumenic insusirea infai­libilitatii in temeiul hirotonirii printr-un har venit direct de la Duhul Sfant, sau au aceasta insusire ca o delegatie de la corpul Bisericii, care cuprinde si pe laici? In termeni mai concreti, deciziile dogmatice date de ierarhie primesc puterea, sau sanc­tiunea lor, de la aceasta ierarhie, sau de la intreaga Biserica?

Teologii rusi reprezinta, incepand de la Homiacov, opinia din urma. Iata ce spune Homiacov: "Taria neclintita, adevarul nesdruncinat al dogmei ortodoxe, nu atrana de cinul ierarhiei; e pastrata de toata plenitudinea, de toata comunitatea poporului bisericesc, care formeaza Biserica si Trupul Domnului".

Nici puterea ierarhica, nici insemnatatea cinului duhovni­cesc nu pot fi recunoscute ca garante ale adevarului. Cunoasterea adevarului este strict despartita de obligatiile ierarhice, adica de administrare tainelor si mentinerea disciplinei bise­ricesti.

 

Darul cunoasterii neschimbabile, care nu inseamna alt­ceva decat credinta insasi, nu e atribuit persoanelor singuratice ci totalitatii vietii bisericesti si tine strans da principiul etic al iubirii reciproce. Sau: "Biserica da episcopilor cinstea sl dreptul de a proclama hotararile ei dogmatice; dar ea isi pastreaza drep­tul sa judece de a fost urmata credinta si traditia ei.

 

Au fost respinse asa de multe sinoade care extern nu se deosebesc de sinoadele ecumenice. De ce? Numai de aceea, pentru ca hotararile lor n-au fost recunoscute ca glas al Bisericii de tot poporul bisericesc, de acest popor si din acest mediu, unde in chestiunile de credinta nu e deosebire intre invatati si nein­vatati, clerici si laici, barbat si femeie, domnitor si supus, sta­pan si sluga...

 

Unde, daca e necesar, dupa judecata lui Dumnezeu, copilul primeste darul vederii, tanarului i se da cuvantul intelepciunii, erezia invatatului episcop e respinsa de ciobanul neinvatat, ca astfel toti sa fie una in unirea libera a credintei vii, ceea ce este o manifestare a Duhului dumnezeiesc".

 

Unii dintre acesti teologi incearca si o explicare mai profunda a acestei doctrine, Constiinta Bisericii, zice Bulgacov, este deasupra persoanelor, adevarul se descopera nu unei ratiuni in­dividuale, ci unitatii de iubire in Biserica. El este misterios si necunoscut in caile lui, ca si coborarea Sfantului Duh in inimile oamenilor. La Cincizecime, Duhul s-a coborat peste Apostoli, stand toti impreuna.

 

Asa dar, adevarul se intuieste intai, datorita coborarii Du­hului Sfant, in supraconstientul comun, ca pe urma sa se preci­zeze in constiintele personale. In faza aceasta finala a procesu­lui se intercaleaza si autoritatea sinodului. Deci, sinodului episcopilor ii revine o anumita putere de a proclama definitii dogmatice, acest sinod fiind organul suprem al puterii bise­ricesti.

 

Dar exprimarea invataturii de catre episcopi trebuie sa se faca totdeauna in numele Bisericii, in legatura de dragoste cu ea. Episcopul are prin harul sau puterea de a pastra inva­tatura si de a formula noi formule dogmatice, dar adevarul acesta il gaseste el in Biserica, unde l-a asezat Duhul Sfant.

 

Altfel se pronunta in aceasta, chestiune Andrutsos. Recu­noaste si el ca ierarhia e infailibila in toalitatea ei, numai pentru ca "reprezinta Biserica in general, fiind organul sau glasul prin care se exprima intreaga Biserica". "Dar trebuie notat ca reprezentarea aceasta nu trebuie considerata ca datorindu-se unei porunci a totalitatii credinciosilor si avandu-si de la aceasta autoritatea, cum socotesc destui dintre protestanti, rastalmacind invataturile Bisericii Ortodoxe... Ierarhia reprezinta Biserica in sinoadele ecumenice nu din porunca credinciosilor, ci jure divino, potrivit cu chemarea ei de la Dumnezeu, iar definind credinta, pe care trebuie sa o marturisesca in toata Biserica, isi ia autoritatea sa de la Duhul Sfant, care calauzeste Biserica dupa faga­duintele nemincinoase ale Domnului". Si citeaza urmatoarele propozitii din Marturisirea lui Dositei: "Dar invatatura prin Duhul Sfant nu lumineaza Biserica nemijlocit ci prin Sf. Pa­rinti si prin conducatorii Bisericii Catolice. Si mai jos: "Prea Sfantul Duh, lucrand totdeauna, prin Sfintii Parinti si prin conducatori, izbaveste Biserica de orice ratacire".

 

Avem in aceasta chestiune, precum se vede, doua acceptiuni ale caracterului reprezentativ al magisterului ierarhic: una dupa care ierarhia ar reprezenta Trupul Domnului si ar vorbi in numele lui, in virtutea unei delegatii de la Hristos, primita prin hi­rotonie, deoarece cu Hristos e unita toata Biserica; si alta dupa care ierarhia ar detine magisterul invataturii, intrucat repre­zinta corpul credinciosilor printr-o delegatie imediata primit; de la el. Cea dintai este acuzata de catolicism, a doua de pro­testantism.

 

Chestiunea merita sa fie supusa unei scrutari mai atente.

 

Noi socotim in primul rand, ca nu se poate separa intre puterea de a savarsi tainele si intre aceea de a invata, respectiv de a formula adevarul, separatie pe care o fac teologii rusi. Man­tuitorul, cand i-a trimis pe Apostoli, a legat aceste doua mi­siuni: "Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le...". Si amandoua functiunile au fost puse in lucrare, in ziua Cincizecimii, prin pogorarea Sfantului Duh peste Apostoli. Caci indata ce s-a coborat Sf. Duh peste ei, nu inainte de aceea, au inceput a propovadui. Cincizecimea reprezinta plenitudinea harurilor si darurilor Sf. Duh, date Bisericii. Dar darurile si harurile nu s-au coborat direct peste toti cei ce credeau in Hristos, ci numai peste Apostoli. Coborarea aceea a Sfantului Duh a fost hirotonia Apo­stolilor si darurile impartasite lor sunt plenitudinea harurilor si darurilor sau a tuturor puterilor din Biserica. Nimic nu se face in Biserica, fara primirea unei parti din acele haruri si daruri. Dar aceste daruri nu se mai pogoara pe urma din cer peste ci­neva direct, ca peste Apostoli, dar nici nu se impartasesc de cor­pul credinciosilor, prin niscai reprezentanti ai lor, ci ele se tran­smit in plenitutinea lor de la Apostoli la primii episcopi si de la acestia la alti episcopi, pana azi, iar episcopii dau o parte din aceasta plenitudine de puteri preotilor si diaconilor, iar prin acestia sau direct, o alta parte mai mica mirenilor.

 

Deci se pune intrebarea: puterea de a invata si formula adevarul e legata de vreuna din tainele rezervate mirenilor, ca sa se dea si acestora? Intrebarii, desigur, nu i se poate da un raspuns negativ. Dar in nici un caz nu urmeaza ca puterea de a invata si formula invatatura se da ierarhilor de corpul credinciosilor, ci, dupa cum am vazut, curentul este invers. Desigur, Duhul Sfant odata coborat prin harurile sale fie si partiale, in corpul credinciosilor, nu ramane fara rod. Multi din acestia se lumineaza considerabil in privinta adevarului, si din intelegerile ca se fauresc in totalitatea corpului credinciosilor, din intalni­rile intre invatatura ierarhiei si intelegerile mirenilor scante­iaza lumini de care se foloseste poate si ierarhia. Dar nu e mai putin adevarat ca ierarhii sunt aceia prin care mirenii, si in ge­neral corpul credinciosilor, primesc, deodata cu tainele, darul de sus al intelegerii.

 

Felul cum se da apoi unui nou episcop totalitatea, harurilor si darurilor Sf. Duh, este iarasi semnificativ. Ele nu se mai dau prin coborarea de sus, ci prin doi sau trei episcopi reprezentand episcopatul din trecut si de pretutindeni. De ce aceasta? Desigur, pentru a-l face solidar pe noul episcop cu Biserica din trecut, si de pretutindeni, nu atat in privinta savarsirii la fel a tainelor, caci episcopul nu prea are de savarsit multe taine, ci in privinta propovaduirii la fel a invataturii. Aceasta se vede din faptul ca nu are sa savarseasca in fata episcopilor hirotonisitori o taina, dar are sa arate cum si-a insusit invatatura de totdeauna a Bi­sericii. De aci se vede ca el este responsabil pentru pastrarea invataturii de totdeauna si de pretutindeni a Bisericii, in Epar­hia sa. Si precum el este responsabil in Eparhia sa, asa alti episcopi au fost responsabili in Eparhia lor si de aceea nu mirenii din alte Eparhii ii dau hirotonia lui si primesc marturisirea in­vataturii de la el, ci episcopii.

 

Din aceste fapte putem trage urmatoarele concluzii: mirenii pot spori in intelegerea invataturii si pot contribui la lamurirea ei, deci pot si invata in Biserica, neavand numai un rol pasiv, dar aceasta lucrare a lor trebue sa se faca sub su­pravegherea episcopului; mai ales cand vor sa invete pe altii trebuie sa primeasca incuviintarea episcopului. Aceasta se si practica de altfel, in Biserica noastra. Daca preotul primeste puterea de a invata de la episcop, prin hirotonie, dupa ce episcopul l-a gasit pregatit pentru aceasta, si e supravegheat pe urma tot de episcop, cu atat mai mult trebuie sa primeasca, mireanul aceasta incuviintare de la episcop, care e responsabil pentru co­rectitudinea propovaduirii in Eparhia sa.

 

Se poate intampla ca multi mireni sa fie mai ageri la minte ca episcopul, sa inteleaga invataturile bisericesti mai adanc. Totusi episcopul e investit cu un oficiu si deci cu un dar (sentiment) de raspundere pe care nu-l au mirenii. Episcopul este chemat poate, de cele mai multe ori, sa exercite un fel de frana, nu in calea propovaduirii adevarurilor stabilite, ci in calea avan­tului de a scoate la iveala laturi noi ale invataturii, care-i insufleteste pe unii mireni. Episcopii (si episcopatul in intregime) poate primi sugestii noi din ideile ce se framanta in corpul credinciosilor. Dar ei stiu mai bine ce sa aleaga din ale si pana unde sa mearga, avand in obligatia de solidaritate cu trecutul Bisericii o frana si un indreptar. Aici se valideaza mai ales faptul ca Duhni Sfant, prin infailibilitate, nu conduce Biserica la descoperiri de adevaruri noi, ci garanteaza pastorea invataturii revelate de totdeauna. Putem vorbi deci "de o participare activa a credinciosilor la apostolatul doctrinar al ierarhiei", dar nu de un rol egal.

 

Desigur, ierarhia inca e "in Biserica", nu "deasupra Bise­ricii". Energiile Duhului Sfant raman de la Cincizecime in Bise­rica, (ceea ce nu insemneaza ca nu lucreaza insusi Duhul Sfant prin ele). Dar a lucra in Biserica nu inseamna a savarsi fiecare act prin totalitatea credinciosilor. Cand a randuit ca plenitudi­nea darurilor si harurilor sa se dea unui episcop prin alti epis­copi si nu prin mireni, si hirotonia unui preot sa se faca prin episcop, Dumnezeu a avut in vedere lucruri pe care noi nu le intelegem deplin. In Biserica sunt diferite madulare si grupe de madulare. Si Duhul Sfant lucrand in Biserica, lucreaza diferit in acesta grupe, desi e acelasi, Ierarhia, desi e in Biserica, are in ea acest rol de supraveghetoare a corectitudinii invataturii, printr-un dar special dat ei de Duhul Sfant, care de altfel e in toata Biserica. Ierarhia are in Biserica o trimitere speciala de la Duhul Sfant. Mai bine zis, insusi Duhul Sfant implineste prin ierarhie in Biserica si din Biserica o lucrare speciala.

 

Astfel, conditionarea episcopatului de Biserica nu inseamna o egalitate a episcopilor, ca episcopi, cu mirenii, ci lega­tura pa care trebue s-o pastreze in activitatea lor invatatoreasea cu invatatura Bisericii de totdeauna, dependenta lor de Bise­rica in genere, care desi nu e chemata cu toate madularele ei la formularea adevarului, totusi poate sa-si dea seama, in intregi­mea ei, daca o formulare este justa sau nu.

 

Sistemul sinodal, ca interconditionare a episcopilor intre ei si ca dependenta a lor de Biserica, inseamna ca activitatea conducatoare si invatatoreasca a ierarhiei trebuie sa se desfasoare sub semnul smereniei si al iubirii. Adevarul nu este o productie sau descoperire individuala. Ci se descopera prin con­tributia tuturor, in atmosfera de comuniune a Bisericii. Mai bine zis, Duhul Sfant ca Duh al adevarului, lucreaza in intre­gimea Bisericii si prin aceasta intregime face sa se lumineze tot adevarul. Episcopatul numai in legatura organica cu trupul Bi­sericii, numai ramanand in trupul Bisericii, primeste de la Duhul Sfant lumina care-l face apt sa paseasca, sa invete si sa for­muleze drept cuvantul adevarului.

 

Astfel, sinodalitatea sau sobornicitatea in sens strans, ca adunare de episcopi, e in functie si in unire cu sinodalitatea sau sobornicitatea in sens larg, ca adunare, ca unire in duh a credinciosilor. Nu degeaba au redat talmacitorii slavi ai Simbolului Niceo-Constantinopolitan atributul de catolica al Bisericii, prin termenul sobornaia, romaneste: soborniceasca. Biserica adeva­rata e o Biserica a soboarelor ecumenice in care au fost repre­zentanti toti episcopii, dar tocmai prin aceasta ea e si o Bise­rica a unirii tuturor credinciosilor in soborul unei comuniuni universale, de care trebuie sa tina seama soborul episcopilor. Credinciosii sunt legati si adunati in ea, ca celulele in trup. Nici unul nu sta singur, ci fiecare sta in unire cu toti, impartasindu-se de aceeasi viata divina. Pe toti ii uneste prezenta aceluiasi Hristos si-i sfinteste si-i lumineaza aceeasi putere a Duhului Sfant. Duhul Sfant ii leaga pe toti intr-o sinodalilate sau sobornicitate larga, crescandu-i pe toti in interconditionarea smere­niei si in legatura dragostei. Termenul grec olon indica un intreg care isi manifesta aceeasi fiinta in toate partile sale: ca focul in scanteie, ca marea in stropii de apa. Biserica e catolica sau soborniceasca, in sensul ca in fiecare membru se vede in­treaga ei esenta, dar si ca fiecare e legat launtric cu toti ceilalti membri. Pe toti ii leaga lucrarea Duhului Sfant, iar aceasta se manifesta cu mai multa eficacitate in rugaciunea comuna, in dragostea reciproca si in intelegerea si marturisirea comuna a adevarului. Duhul Sfant fiind in toate particelele Bisericii, toate puterile emana de la intreaga Biserica. Infailibilitatea este si ea a intregii Biserici, desi exista organe speciale prin care se manifesta, nu in baza unei delegatii speciale de la toate madularele, ci in baza unei lucrari speciale a Duhului Sfant, in cadrul aceluiasi trup tainic al Domnului.

 

Astfel, sinodalitatea sau sobornicitatea ortodoxa inseamna prezenta nemijlocita a lui Iisus Hristos prin Duhul Sfant in corpul bisericesc, care cuprinde pe toti credinciosii, si comuniu­nea launtrica intre madularele acestui corp, manifestata in or­dinea organizarii si a conducerii printr-o larga democratie. Sinodalitatea inseamna o intreaga conceptie despre Biserica, in­seamna credinta in adancimile ei divine, in caracterul ei teandric, dar si pretul egal pe care-l are prin aceasta fiecare mem­bru al ei.

 

 

 

 

 

 

• Canoanele Sinodului IV Ecumenic
  Publicat in : Drept bisericesc