Epitimiile canonice si ascetice

Epitimiile canonice si ascetice Mareste imaginea.


Epitimiile canonice si ascetice

Asemanarea Bisericii - sub raport extern - cu societatea organizata (statul), conducandu-se prin norme prevazute cu sanctiuni

In conceptia crestina, care interpreteaza fidel izvoarele revelatiei divine, Biserica are doua aspecte: unul nevazut si altul vazut. Spre deosebire de Biserica nevazuta sau triumfatoare, care este in afara de orice lupta si are o singura lege: legea iubirii, - Biserica vazuta, a credinciosilor in viata (Biserica luptatoare), supusi pacatului si greselii, este organizata dupa tiparele societatii civile, avand: conducatori si supusi, dascali si ucenici si dispunand de norme care-i reglementeaza viata religioasa si morala, norme prevazute cu sanctiuni pentru cei care le incalca.

De obicei, Biserica este prezentata ca un trup in care domneste o ordine perfecta; madularele trupului sunt credinciosii iar Capul trupului este Hristos (Efes. 5, 23 ; Colos. 1, 18 si 24). Trupul, deci, este viabil pentru ca este insufletit de Duhul lui Hristos dar si pentru ca este bine organizat si tocmit (Col. 2, 19). Fiecare madular are o slujba pe care o implineste spre binele sau si al intregului (Efes. 4, 16 si 12). Astfel, in Biserica unii sunt apostoli, pastori si invatatori, altii au darul tamaduirilor si al facerii de bine (1 Cor. 12, 28 , Efes. 4, 11). Slujba nu si-o ia nimeni dupa bunul plac ci i se da de catre Dumnezeu prin alegere (1 Cor. 12, 18). Impartirea slujbelor nu micsoreaza, ci mai de graba intareste unitatea Bisericii, fiecare madular avand trebuinta de lucrarea celuilalt. "Ochiul nu poate zice mainii: n-am trebuinta de tine" ,- nici capul nu poate zice picioarelor: "N-am trebuinta de voi". Pentru ca "daca tot trupul ar fi ochi, unde ar fi auzul? Si daca totul ar fi auz, unde ar fi mirosul"? (1 Cor. 12, 21 si 17).

Odata cu raspandirea crestinismului, Sf. Apostoli s-au ingrijit sa-i asigure Bisericii conducatorii necesari, adica pe episcopi (1 Tim. 1, 3 ,-Tit. 1,5), preotii (Fapte, 14, 24) si diaconi (Fapte 6, 1-6). Menirea acestora era atat aceea de a veghea la mentinerea credintei celei adevarate cat si aceea de a mentine moralitatea si disciplina in comunitate. "Te-am lasat in Creta, scrie Sf. Pavel ucenicului sau Tit, ca sa pui in randuiala ce mai este de randuit si sa pui preoti in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit" (Tit 1, 5). Iar lui Timotei ii reaminteste ca la despartire il rugase sa iramana in Efes si sa vegheze ca alaturi de dreapta invatatura sa nu se strecoare printre credinciosi invataturi false (1 Tim. 1,3).

Cu timpul principiile conducatoare, sporadic formulate in Sf. Scriptura si cele pastrate prin Sfanta Traditie au luat forma de canoane. Ele au fost formulate fie in sinoade, ecumenice sau locale, fie de catre episcopi cu deosebita autoritate in cunoasterea canoanelor, din ale caror epistole canonice, sinoadele au extras canoane pe care le-au intarit cu putere obligatorie pentru toata Biserica. Aceste canoane au fost prevazute cu sanctiuni, care sa se aplice celor care nu le-ar respecta, pentru ca si in Biserica sa se mentina ordinea.

Dar, intre sanctiunile prevazute de canoane si sanctiunile prevazute de legile statului este o sensibila deosebire. Astfel, pe cand canoanele au la baza adevarurile de credinta si sunt inspirate de iubirea fata de semeni, legile se bazeaza pe dreapta ratiune si promoveaza dreptatea. Canonul, inspirat din cuvantul Domnului, care spune sa iertam de 70 de ori cate sapte aproapelui care a gresit (Matei 28, 22) contine sanctiuni mult mai usoare, in comparatie cu legea, care, vrand sa restabileasca ordinea si sa asigure convietuirea pasnica intre membrii societatii, contine pedepse mult mai aspre. Pe cand sanctiunile canoanelor constau din anumite acte care implica pocainta, ca regretul pentru pacatele savarsite, ingenuncherea, metaniile, savarsirea anumitor fapte bune si oprirea de a participa la Sf. impartasanie, legea prevede chiar pedepse corporale, constrangere fizica. In Biserica, numai in cazuri de grele abateri de la dreapta credinta sau cand s-ar primejdui grav unitatea Bisericii canoanele prevad sanctiuni aspre, ca anatematizarea cuiva prin excluderea lui din comunitate; insa si in acest caz daca respectivul isi indreapta purtarea si parerile, poate fi reprimit in comunitatea fratilor. In sfarsit, in canoane se da o mare importanta intentiei care a dus la savarsirea unui act, pe cand pentru aplicarea legii se are in vedere, in primul rand fapta in sine si apoi circumstantele.

Temeiul scripturistic si canonic al epitimiilor. Din multimea celor care-l ascultau, - multime ce va alcatui mai tarziu poporul sau ales (1 Petru 2, 9), - Mantuitorul osebeste pe cei doisprezece, pe care, dandu-le porunca sa mearga si sa propovaduiasca Evanghelia la toate neamurile (Matei 28, 19; Marcu 16, 15) ii inzestreaza cu puteri minunate, intre care si cu aceea de a lega si dezlega pacatele, adica cu puterea de a fi legiuitori si judecatori intre credinciosii lor.

"Sufland peste ucenici (Iisus) le-a zis: "Luati Duh Sfant. Carora le veti ierta pacatele, vor fi iertate, si celor ce le veti tinea, vor fi tinute" (Ioan 20, 22-23). "Orice veti lega pe pamant va fi legat si in cer si orice veti dezlega pe pamant, va fi dezlegat si in cer" (Matei 18, 18). Principiu calauzitor in aplicarea sanctiunilor este iubirea, insa nu fara discernamant , ea trebuie sa fie gradata, dublata de dreptate, iar acolo unde este cazul, de pedeapsa. "Daca fratele tau a pacatuit impotriva ta, zice Mantuitorul, du-te si mustra-l intre tine si el singur. Daca te asculta, ai castigat pe fratele tau. Dar daca nu te asculta, mai ia cu tine unul sau doi insi, pentru ca orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori. Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii, si daca nu vrea sa asculte nici de Biserica, sa fie pentru tine ca un pagan si ca un vames" (Matei 18, 15-17).

Interpretand cuvintele Mantuitorului, Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe cei insarcinati sa mentina ordinea in Biserica, sa fie intransingenti cu cei care incalca buna randuiala. Insa judecata lor sa nu fie pripita. El prevede dojana intre patru ochi, dojana in fata a doi sau trei martori si dojana in fata intregii comunitati; daca cel vinovat nu se indreapta pedepsirea poate merge pana la oprirea de la Sfanta impartasanie, sau chiar excluderea din comunitate. "Daca n-asculta cineva cele ce spunem noi in aceasta epistola, spune Sf. Pavel Tesalonicenilor, sa-l mustrati (la o parte) ca pe un frate" (2 Tes. 3, 14-15). Apoi in fata a doi sau trei frati, pentru ca "orice vorba sa fie sprijinita pe marturia a doi sau trei martori" (2 Cor. 13, 1-2). Daca nici atunci n-asculta, trebuie mustrat "inaintea tuturor", adica in fata intregii comunitati (1 Tim. 5, 20). In sfarsit, daca orice incercare este zadarnica, "departeaza-te de cel ce aduce dezbinare", spune Sf. Pavel ucenicului sau Tit. "Pentru ca stim ca un astfel de om este un stricat si pacatuind, pe sine se osandeste" (Tit 2, 10-11).

In acest sens, atitudinea Sf. Ap. Pavel poate fi exemplu. El care a inchinat iubirii cel mai frumos imn (1 Cor. 13 ; 2 Cor. 2, 24) care a dat indemn celor tari sa fie ingaduitori cu cei slabi (Rom. 15, 1), el a pedepsit cu orbirea pe vrajitorul Elimas, pentru ca era "plin de toata viclenia si rautatea", pentru ca era "vrajmas al oricarei neprihaniri si nu inceta sa strambe caile Domnului" (Fapte 13, 11), a dat satanei pe incestuosul din Corint, "pentru nimicirea carnii, ca Duhul lui sa fie mantuit in ziua Domnului Iisus" (1 Cor. 5, 5) si a dat anatemei pe Imeneu si Alexandru, cei care s-au indepartat de dreapta credinta si "i-au facut mult rau" (1 Tim. 1,20; 2 Tim. 2, 17; 2 Tim. 4, 14).

Sf. Petru este mult mai drastic in aplicarea pedepselor pentru a salva buna randuiala din Biserica. El pedepseste cu moartea pe Anania si Safira pentru ca "au mintit pe Duhul Sfant" (Fapte 5, 5-10).

De acord cu Sf. Scriptura este si Sf. Traditie. Incepand cu canoanele apostolice si terminnd cu canoanele ultimului parinte bisericesc, toate canoanele au prevazut si pedepse pentru cei ce se abat de la deapta randuiala, pedepse care au fost stabilite in raport cu gravitatea celor savarsite si mai ales in functie de intentia si imprejurarile in care faptele s-au savarsit. Pedepsele incep cu dojana intre patru ochi si in fata mai multor martori si se continua, cum am vazut, cu oprirea de la impartasirea pe perioade diferite de timp si ajung pana la indepartarea din comunitate si anatematizarea celui vinovat.

Pe pacatosii inraiti, Biserica i-a lovit cu anatema, adica i-a exclus definitiv dintre membrii ei si a dispus intreruperea oricarei legaturi cu ei. Cuvantul anatema a devenit deja un termen tehnic pentru membrii sinoadelor, atunci cand era vorba despre condamnarea ereticilor.

Deosebirea dintre pedeapsa si epitimie. Sanctiunile bisericesti sunt indeosebi cunoscute sub numele de epitimii(corective). Ele nu sunt pedepse propriu-zise, pentru ca pe cand pedeapsa are sens penal coercitiv, eptimia are sens pedagogic, educativ. Epitimia are ca scop sa vindece din punct de vedere moral cat mai bine posibil pe cel ce greseste si sa-l duca la o deplina pocainta.

Sensul de pedeapsa este exclus ca incompatibil cu demnitatea si cu fiinta lui Dumnezeu, care este Parinte atotbun si atotiubitor, Care se bucura si iarta pe fiul pierdut care se pocaieste (Luca XV, 11-32). Sensul de pedeapsa al epitimiilor este exclus, apoi, de pericopele biblice, care leaga iertarea pacatelor doar de pocainta sincera. Astfel, vamesul care se pocaieste sincer este iertat, fara a fi pedepsit (Luca 18, 13-14), la fel femeia cea pacatoasa (Luca 7, 18) ; iar incestuosul din Corint este reprimit in comunitate dupa ce arata pocainta sincera (2 Cor. 27). Sensul de pedeapsa al epitimiilor este exclus de faptul ca Dumnezeu da pe fiul sau ca pret de rascumparare (Ioan 3, 16), atunci cand omul era pacatos si ca atare pasibil de calcarea poruncilor divine formulate in Legea Veche (Rom. 5, 8).

Valoarea absoluta a pocaintei o subliniaza si Sfintii Parinti. Astfel, Sf. Ioan Gura de Aur zice intr-una din predicile sale referitoare la aceasta tema: "Pocainta este de o extraordinara insemnatate pentru cel pacatos. Este leac al greselilor, mistuirea nelegiuirilor, cheltuire de lacrimi, incredere in Dumnezeu, arma impotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nadejde in mantuire... Ea deschide cerul...". Apoi, adresandu-se celui pacatos, adaoga: "Daca esti plin de pacate, nu deznadajdui... pocaieste-te in fiecare zi, innoieste-te prin pocainta... Rautatea ta are masura, dar leacul n-are masura". "Nu vremea (lunga a epitimiilor) te dezvinovateste ci felul pocaintei isi sterge pacatul". Cel ce lucreaza mantuirea este harul, care intrece pedeapsa. Prin el "Dumnezeu sterge pacatele incat nu lasa nici o urma... da sanatate si frumusete si odata cu indepartarea pedepsei, face pe cel ce a pacatuit la fel cu cel ce n-a pacatuit".

In acelasi sens vorbeste si Sf. Vasile cel Mare. El zice : "sa nu deznadajduim ci sa cunoastem milostivirea lui Dumnezeu si osandirea pacatelor, a caror iertare se daruieste, precum este scris, prin sangele lui Hristos". "Nici nu se cade sa intrebam : ce pacate se pot ierta, pentru ca Noul Testament nu ne-a aratat nici o deosebire intre pacate, iar celui ce se pocaieste dupa lege ii fagaduieste iertarea oricarui pacat, mai ales ca Domnul cu gura Sa a fagaduit ca va implini orice se va cere in numele Lui". Subliniaza si el faptul ca pocainta nu se masoara cu timpul ci cu intensitatea cu care se face. "Toate acestea (adica epitimiile randuite de el) le scriem ca sa se cerce roadele pocaintei; caci negresit nu dupa timpul (de penitenta) le judecam pe unele ca acestea, ci tinem seama de felul pocaintei". Deci, vindecarea se hotaraste nu dupa timp ci dupa chipul pocaintei". Referindu-se la diaconul care pacatuieste, Sf. Vasile spune ca "randuit este (de catre parintii si sinoadele anterioare lui) sa i se ia diaconia. Dar vindecarea cea adevarata este indepartarea de pacat".

Epitimia, deci, este strans legata de Sfanta Taina a Pocaintei. Duhovnicul poate aprecia insa dorinta sincera a penitentului pentru indreptare si dupa felul cum acesta primeste si se arata inclinat sa indeplineasca epitimia sau canonul pe care i le recomanda. Duhovnicul poate scurta sau chiar inlatura complet eptimia, daca apreciaza ca aceasta nu mai este necesara pentru indreptarea penitentului, atunci cand il socoteste sincer pocait sau atunci cand situatia n-ar ingadui penitentului nici un fel de epitimie, in caz de boala sau in caz de alta forta majora. De altfel, efectul Sfintei Taine nu depinde de epitimie, epitimia nu este ceva esential, in iertarea pacatelor, ea nu atinge fondul soteriologic al Tainei, iar lipsa ei nu impiedica coborarea harului. Taina lucreaza ex opere operato, iar epitimia poate lipsi.

In realitate insa, asa cum spune preotul prof. Petre Vintilescu - canonul reprezinta un mijloc pozitiv mai dur pentru continuarea, adancirea si desavarsirea pocaintei, ceruta de natura speciala a anumitor pacate. Canoanele de pocainta sunt o scurta indicatie pentru penitent cu privire la calea, pe care trebuie sa apuce pentru exercitiul ulterior si conlucrarea tuturor sentimentelor bune si a tuturor dispozitiilor virtuoase, de care este animat chiar in timpul pocaintei. Canonul reprezinta, deci, de fapt insusi inceputul indreptarii lui.

Prin epitimie cei "dezlegati" primesc de la duhovnic, adica de la "medicul spiritual", doctoria ce le asigura ramanerea in har. Cei "nedezlegati" sunt indrumati prin epitimie sa ajunga la pocainta sincera si-n ultima instanta la dezlegarea de pacat. De altfel, in ultima vreme si in legislatia civila se vede, mai ales la noi, preocuparea legiuitorilor si a autoritatii de stat ca prin sanctiunile prevazute de legi sa se obtina nu numai asigurarea ordinei sociale in stat, ci si redresarea si recuperarea delicventilor si infractorilor in circuitul muncii si al vietii sociale.

Epitimii canonice - in canoanele Sf. Vasile cel Mare. Preocuparile Sf. Vasile privesc aproape intreaga gama a manifestarilor de toate zilele, religioase si morale. Nici o abatere nu este permisa si ca atare nesanctionata, stiind ca orice abatere este pacat si orice pacat este pasibil de pedeapsa. "Nici nu se cade sa intrebam ce pacate se pot ierta, zice Sf. Vasile, pentru ca Noul Testament nu ne-a aratat nici o deosebire intre pacate, numai ca celui ce se pocaieste dupa lege ii fagaduieste iertarea oricarui pacat, mai ales ca Domnul cu gura Sa a fagaduit ca va implini orice se va cere in numele Sau". In privinta aplicarii sanctiunilor, el se conduce de dreapta ratiune, de principiul: "epitemia sa fie pe masura pacatului, de datele Sfintei Scripturi si mai ales de Traditie, adica de normele formulate de inaintasi si de obiceiul transmis din generatie in generatie. "Dintre dogmele si propovaduirile ce se pastreaza in Biserica, zice el, pe unele le avem din invatatura scrisa, iar pe altele le-am primit din traditia Apostolilor, predanisita in taina, ambele au aceeasi tarie pentru dreapta cinstire a lui Dumnezeu... Caci daca ne-am apuca sa abandonam cele nescrise din obiceiuri, ca pe unele care n-ar avea mare tarie, am gresi impotriva celor de capetenie, pagubind Evanghelia sau mai bine zis am reduce propovaduirea la numire goala".

"Obiceiul are putere de lege pentru ca ne-a fost transmis de la barbatii sfinti".

Epitimiile canonice prevazute in canoanele Sfantului Vasile pot fi impartite in trei categorii : a) referitoare la problemele de credinta, b) referitoare la clerici; c) referitoare la laici.

a) Epitimiile referitoare la problemele de credinta. Acestea se pot subdiviza in doua grupe : prima in legatura cu primirea in biserica a celor ce s-au abatut de la dreapta credinta ; a doua in legatura cu primirea celor cazuti de la dreapta credinta in timpul persecutiilor. Inainte de a da raspuns la prima chestiune, Sf. Vasile face deosebire intre eretici, schismatici si participanti la adunari ilegale. Ereticii, zice el, sunt cei ce se despart de Biserica si se indeparteaza de la dreapta credinta. Schismatici sunt cei ce se abat de la disciplina bisericeasca, cei care rup unitatea Bisericii, iar participanti la adunari ilegale sunt cei care incearca sa se deosebeasca de comunitate avand tendinta sa devina schismatici.

Botezul celor dintai nu trebuie primit, fiind savarsit de unii care "prin abaterea de la dreapta credinta au cazut din har"; "cel al schismaticilor, ca al unora care sunt inca in Biserica, sa se primeasca. De asemenea sa se primeasca si botezul celor care, desi participa la adunari separate de cele obstestii, daca se indreapta prin pocainta cuvenita".

In ceea ce priveste pe cei care, in vreme de incercari au cazut de la dreapta credinta, Sf. Vasile dispune sa se pocaiasca toata viata si numai inainte de moarte sa se impartaseasca. Este vorba, mai ales, de cei care n-au fost siliti de persecutori, ci din proprie initiativa s-au lepadat de credinta ; aceia care au cedat unei silnicii sunt supusi unei penitente de opt ani, adica de mai scurta durata.

b) Pedepse si epitimii, referitoare la clerici.

Fiindca in canoane se face distinctie totdeauna intre clerici si mireni, la stabilirea pedepsei, ne vom referi si noi in primul rand la clerici. Cel ce doreste sa intre in cler trebuie sa-si aleaga inainte de hirotonie, modul de viata pe care-l va urma mai tarziu: de celibat sau de casatorie. Pentru ca persoanele intrate in cler necasatorite (potrivit can. 26 apostolic), contractand mai tarziu casatorie trebuie sa se cateriseasca 20. In randul al doilea, nu poate fi cleric cel care s-a casatorit de doua ori dupa botez, sau a savarsit pacate grele.

In aplicarea sanctiunilor, Sf. Vasile respecta principiul penal din legislatia ramasa, ca nu trebuie sa se dea doua pedepse pentru aceeasi greseala (non bis in idem). De aceea clericul care cade in pacat, ca de exemplu, in desfrau, fie el diacon sau preot, se depune din treapta dar nu este exclus din comunitate si nu este oprit de la impartasanie. O pedeapsa mai usoara primesc clericii "care au alunecat in nunta nelegiuita". Acestia, contractand casatorie cu o persoana cu care se afla in relatie de rudenie si dovedindu-se gresala lor, vor ramane intre clerici, dar fara a mai savarsi cele sfinte, bineinteles daca vor desface in prealabil casatoria contractata. "Pentru ca este nepotrivit ca acela care este dator a purta grija de ranile sale sa binecuvanteze pe altul, caci binecuvantarea este impartasire de sfintenie, iar cel ce nu are acestea din cauza nestiintei, cum o va da altuia"?.

Sf. Vasile este, apoi, impotriva convietuirii fecioarelor afierosite Domnului sau a vaduvelor cu clericii. Justifica acest lucru prin faptul ca: "Viata de celibat este vrednica de cinste, numai cand cineva vietuieste separat de femei, insa fagaduind cineva acest lucru doar cu numele, iar in realitate savrsind cele ce savrsesc cei ce vietuiesc cu femeile, este vadit ca vneaza doar cu numele cinstea fecioriei, dar nu renunta la placerea necuviincioasa".

c) Epitimii canonice referitoare la laici.

Spre deosebire de clerici, care au de indeplinit o misiune speciala in Biserica si de monahi, care au facut cele trei voturi, (al castitatii, saraciei de buna voie si ascultarii depline), laicii sunt obligati sa indeplineasca intocmai ca si acestia, toate poruncile dreptei credinte. Le este ingaduita o singura casatorie, casatoria a doua este acceptata ca o indulgenta fata de slabiciunea omeneasca, dar atrage dupa sine o epitimie de un an sau de doi ani - dupa felul pocaintei celui ce o face. Casatoria a treia este interzisa de lege, dar tolerata pentru a se evita desfraul, de aceea epitimia este de 5 ani. In sfarsit, casatoria a patra este socotita un pacat mai mare decat desfraul, este considerata o fapta animalica.

Legaturile extraconjugale sunt considerate desfrau - atunci cand a doua persoana este necasatorita si sunt sanctionate cu epitimie de 7 ani - si adulter cand ambele persoane sunt casatorite si sunt sanctionate cu epitimie de 15 ani.

In stabilirea epitimiilor prevazute atat de Sf. Vasile cel Mare cat si de alti Sf. Parinti autori de canoane, pentru diverse pacate, si greseli, s-a avut in vedere nu numai gravitatea pacatelor respective, ci si alte principii, ca de exemplu: staruinta in pacat a penitentilor sau dimpotriva staruinta lor in redresarea morala, imprejurarile sau circumstantele in care a fost savarsit pacatul si care pot fi agravate sau atenuate, gradul de publicitate a pacatului sau efectele lui sociale, posibilitatile materiale si spirituale ale penitentilor etc.

Un pacat foarte mare este uciderea. Data fiind gravitatea lui, Sf. Vasile face deosebire intre uciderea savarsita neintentionat, din gresala si uciderea voita, premeditata. Daca pentru primul caz se stabileste o epitimie de zece ani, pentru al doilea caz stabileste o epitimie de 20 de ani. In prima categorie, cu penitenta de 10 ani, include pe femeile care incearca sa avorteze ca si pe cele ce provoaca avortul, si pe cei ce-si calca juramantuil, iar in a doua categorie, cu penitenta de 20 de ani, include pe vrajitori, ca pe unii ce ucid sufleteste.

Respectand cele stabilite de inaintasi, Sf. Vasile prevede ca epitimia sa se consume in cele patru trepte ale pocaintei. Prima treapta este a "plangatorilor" care stateau inaintea bisericii si implorau pe cei ce intrau in biserica sa se roage pentru ei. A doua treapta era a "ascultatorilor", penitentii din aceasta treapta stand in pridvorul bisericii pana la rugaciunea pentru catehumem, cand erau obligati sa iasa din biserica; a treia treapta era a "celor ce se prosternau", adica a acelora care puteau sta printre credinciosi insa permanent in genunchi, iar dupa rugaciunea pentru catehumeni ieseau din biserica, in sfarsit a patra treapta era a "impreuna-statatorilor", adica a acelor penitenti care puteau participa la slujba cu credinciosii, dar nu aveau voie sa se impartaseasca.

Epitimii ascetice (in Regulile mari si mici ale Sf. Vasile). Un prim principiu, de ordin scripturistic, care domina regulile Sf. Vasile cel Mare este acela ca semenul trebuie tratat cu iubire si ca atare ca orice greseala trebuie sa fie iertata. Pentru ca in "Noul Testament nu se arata nici o deosebire intre pacate, atunci (cand Domnul) fagaduieste iertarea tuturor pacatelor celui ce se pocaieste". Al doilea principiu, de data aceasta de ordin pedagogic, este acela de a pune prin sanctiuni stavila de la inceput raului pentru a nu da nastere altor rele mai mari si mai numeroase. De aceea socoteste nu numai permisa, ci chiar ca o datorie mustrarea si sanctionarea celui pacatos. "Mare pedeapsa asteapta pe cel insarcinat cu supravegherea fratilor si nu-si face datoria", spune Sf. Vasile cel Mare, ca si pe cel ce apara si ascunde pe cel pacatos. Mustrarea insa, trebuie in asa fel facuta incat sa aiba efectul scontat si nu altul contrar ; trebuie facuta cu tact si cu blandete, incat sa poata fi asemanata cu lucrarea unui tata iubitor si a unui medic grijuliu. Cel care mustra cu rautate este ucigas al fratelui sau. In aplicarea sanctiunilor se recomanda a se tine seama de varsta si starea sufleteasca a pacatosului, ca si de gravitatea greselilor savarsite . Prevede ca si in cazul laicilor, mustrarea intre patru ochi, apoi in fata a doi sau trei martori, iar in cazul in care aceasta nu are efectul asteptat se aplica indepartarea din comunitate a celui pacatos.

Epitimiile recomandate au caracter pedagogic si constau in primul rand in recomandarea practicarii virtutilor contrare pacatului savarsit, conform principiului "contraria contrariis curantur" (Pr. Prof. P. Vintilescu, Spovedania si duhovnicia p. 331). Astfel, cel ce se manie, sa fie obligat a sluji pe acela pe care s-a maniat, pentru ca deprinderea umilintei ingenuncheaza pornirea sufletului spre manie. A mancaf cineva inainte de vreme? Sa posteasca cea mai mare parte a zilei. A mancat fara masura si necuviincios? Sa fie silit ca in timpul mesei sa priveasca la cei care mananca precum se cuvine, pentru ca pe de o parte sa se pedepseasca prin retinere, iar pe de alta parte sa invete buna cuviinta. A zis cineva o vorba de batjocura la adresa aproapelui, o minciuna sau ceva interzis ? Sa se pedepseasca si cu post si cu tacere".

Marirea desarta (pe care o etaleaza cineva sa fie sanctionata prin impunerea de slujiri umilitoare, barfa prin tacere; somnul fara masura prin veghere si rugaciuni; trandavia corpului prin munca ; saturarea necuviincioasa prin post; iar murmurarea prin separarea de ceilalti".

Alte epitimii prevad ca mijloc de indreptare lipsirea de binecuvantare a celui ce a gresit. Intre abaterile carora li se aplica aceasta sanctiune sunt: neglijenta de a purta haina monahala, savarsirea unei fapte fara obtinerea permisiunii intaistatatorilor, schimbarea sau instrainarea unui obiect al manastirii, participarea cuiva la Sf. Liturghie si neimpartasirea fara motiv, sustragerea unui lucru al comunitatii si ascunderea lui, cearta avand ca motiv cuvintele Scripturii. In sfarsit, unele canoane prevad pedeapsa cu afurisirea, care putea fi facuta fara precizarea duratei de timp, ori pe durate mai lungi sau mai scurte sau chiar pentru totdeauna.

De asemenea, cu afurisirea pe timp de o saptamana Sf. Vasile pedepseste pe acela care sanatos fiind, neglijeaza sa vina la rugaciune si sa invete psalmi; cel care, desi este mustrat cu blandete, nu primeste mustrarea; cel ce jura stramb si maniosul care nu cere iertare. Cu afurisire pe doua saptamni este pedepsit cel ce mustra cu rautate cel ce profera cuvinte de injurie la adresa aproapelui si cel ce contrazice pe nedrept.

Indepartarea pentru totdeauna din comunitate este prevazuta in cazul in care cineva depunand voturile monahale le incalca, indeosebi cand cineva incalca votul fecioriei, casatorindu-se sau cazand in desfrau. Un astfel de om este considerat un sacrileg, unul care a furat darul pe care l-a facut candva lui Dumnezeu. Cu indepartarea definitiva din comunitate este sanctionat si cel care se dezintereseaza de indreptarea celui pacatos, cel care iarta cu usurinta pacatele, fara sa ia aminte daca cel pacatos se pocaieste.

Sf. Vasile prevede epitimii si pentru calugarite, anume mustrare si afurisire pe una sau pe doua saptamani, mustrarea este prevazuta in cazul in care cea care s-a afierosit Domnului arata inclinare catre podoabe si gateli,- afurisirea pe o saptamana in cazul cand insulta un preot, cand vorbeste mult si fara rost, pentru rasul necuviincios, pentru murmur impotriva conducatorilor comunitatii si pentru schimbarea locului de munca fara porunca celor mai mari. Cu afurisire pe doua saptamani este pedepsita calugarita care se jura cu usurinta, cea care dupa terminarea adunarii isi pierde vremea cu femeile din afara si cea care nu primeste epitimia ce i se aplica.

In sfarsit, ca si-n cazul monahilor, sunt pedepsite cu indepartarea din comunitate acele persoane, care, depunand votul castitatii, se casatoresc sau cad in desfrau.

Organele competente sa aplice, sa micsoreze sau sa suprime epitimiile sau pedepsele aplicate penitentilor. In principiu, dupa cum rezulta din cuvintele cu care Mantuitorul a investit pe Apostoli cu puterea de a lega si deslega, cel care are dreptul de a lega, adica dreptul de a aplica epitimia, poate sa si le dezlege, micsorandu-le sau desfiintandu-le.

Sf. Vasile spune ca cel competent sa aplice sanctiunile este episcopul, - ca unul care prin hirotonie a primit darul de da apostoli si puterea de a lega si dezlega pacatele; dar si preotul, ca un imputernicit al sau, in privinta aplicarii epitimiilor este indreptatit sa faca aceasta. Acest lucru nu se spune expres in canoanele Sf. Vasile cel Mare, insa rezulta clar din canonul 102, sinodul VI ecumenic.

Pe monahi ii sanctioneaza conducatorul lor spiritual, intaistatatorul. Intaistatatorului, Sf. Vasile ii acorda o atentie deosebita, in Randuielile sale, de intelepciunea acestuia depinzand in buna masura progresul moral si spiritual al monahilor. Acestuia nu trebuie sa-i fie indiferent daca vreunul din monahi greseste, pentru ca va da seama pentru toti cei incredintati lui. "Acela caruia i s-a incredintat purtarea de grija, spune Sf. Vasile sa se poarte ca si cand ar da seama pentru fiecare, pentru ca daca unul dintre frati ar cadea in pacat, fara ca el sa fi facut mai inainte cunoscuta legea lui Dumnezeu sau daca dupa cadere, persista in pacat, pentru ca nu i-a aratat modul indreptarii, sa stie ca sangele aceluia se va cere din mainile sale, precum este scris" (Ezechiel 3, 20). El este dator sa se ingrijeasca de nevoile fiecaruia, intocmai ca un tata iubitor si sa dea sfaturi tamaduitoare, intocmai ca un medic grijuliu. Atunci cand dragostea si mila nu sunt de ajuns pentru indreptare, se cuvine ca el sa se arate aspru si autoritar. Insa asprimea sa nu se transforme in patima, pentru ca o astfel de atitudine, in loc sa fie salvatoare, poate aduce vatamare.

Iar pentru ca exemplul vietii proprii poate fi uneori mijlocul cel mai potrivit de a indrepta pe cineva "se cuvine ca intaistatatorul - aducandu-si aminte de porunca Apostolului care zice : fii pilda credinciosilor" (1 Tim. 4, 12), sa se arate in viata sa pilda de implinire a poruncilor Domnului in asa fel incat aceia pe care ii povatuieste sa nu aiba nici o dezvinovatire atunci cand zic ca porunca Domnului este cu neputinta de implinit". Se cuvine sa nu se trufeasca pentru locul pe care-l detine, ci sa fie smerit si bland cu toti fratii.

Daca intamplator si el greseste, nu este scutit de mustrare. "Dar pentru a nu se strica buna randuiala, este ingaduit a mustra pe intaistatator numai monahii ce se disting prin varsta si intelepciune".

Intaistatatorii au, de asemenea, datoria sa se adune in consilii periodice pentru a-si impartasi experienta, spre folosul reciproc, si pentru a relata cu ce metoda au tratat caracterele mai indaratince, "incat daca s-a facut ceva rau, sa se descopere de judecata mai multora, iar daca s-a facut ceva bun, sa se adevereasca de mai multi". In absenta intaistatatorului, comunitatea este condusa de loctiitorul sau. Acesta este competent sa organizeze viata obstii si chiar sa impuna sanctiunile ce reveneau conducatorului spiritual.

In sfarsit, daca diferitele epitimii si chiar indepartarea din comunitate o impune intaistatatorul ca unul care este chemat sa supravegheze ordinea si disciplina, reprimirea unui frate care a gresit se face doar dupa ce in prealabil a fost instiintata de aceasta intreaga comunitate, singura in masura sa dea marturie de indreptarea lui.

Odata impuse epitimiile si pedepsele trebuie indeplinite. Pot fi insa micsorate, iar alteori chiar ridicate cu totul daca se observa pocainta sincera din partea celui care a gresit. in fond, acesta este scopul epitimiei, de a face constient pe cel care greseste si de a-l determina sa nu mai greseasca.

"Cum trebuie sa se pocaiasca cel ce a pacatuit si ce roade vrednice de pocainta sa aduca ?" - se intreaba Sf. Vasile. "Trebuie sa ajunga la o asa stare sufleteasca, intocmai ca acela care a zis : "nedreptatea am urat-o si am dispretuit-o" (Ps. 118, 163) si sa indeplineasca cele ce a zis in psalmul al saselea : "Doamne, nu cu urgia ta sa ma mustri pe mine". Atunci cand cineva nutreste ura fata de pacat, si mai ales cand pocainta este insotita de manifestari exterioare, care o tradeaza cu prisosinta, adica de "lacrimi" si de "viata" vrednica de indurare, "atunci iertarea aceluia sa aiba loc fara prea multe amanari pentru a nu da castig satanei "prin asprimea randuielii".

Epitimiile pot fi micsorate sau ridicate definitiv de cei care le dau, de cei care sunt inzestrati cu puterea "de a lega si dezlega pacatele" adica de apostoli si de urmasii acestora, de episcopi, ca unii care au primit prin succesiune harul Sfntului Duh si de preotii carora li s-a dat acest drept de episcopii respectivi.

Intrebat fiind de catre episcopul Amfilohie daca trebuie sa respecte cu rigurozitate cele hotarate de inaintasi, Sf. Vasile ii raspunde ca ramane sa hotarasca singur vremea (durata) epitimiei. "Ramane la chibzuinta ta, ca potrivit cu imprejurarile sa lungesti sau sa scurtezi epitimiile". Ii sugereaza in acelasi timp sa arate mai degraba blandete fata de cei care gresesc si-l asigura ca o atare atitudine nu va fi condamnata. "Daca cineva dintre cei ce au fost in pacate..." zice el, "se va face sarguitor si va marturisi pacatele si cel caruia, prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu i s-a incredintat puterea de a lega si dezlega vazand covarsirea marturisirii celui ce a pacatuit, s-ar face bland intru a micsora timpul epitimiilor, nu este vrednic de osandire".

In privinta monahilor care s-au abatut de la ordinea manastirii si au fost sanctionati pentru aceasta, sanctiunea o poate micsora sau ridica definitiv intaistatatorul. Daca monahul a cazut din greseli care au fost sanctionate de preot, atunci si santiunea acestuia ca si in cazul laicilor, poate fi micsorata sau ridicata definitiv de catre preot.

Epitimiile Sfantului Vasile in raport cu epitimiile altor Sfinti Parinti. Comparand canoanele Sfantului Vasile cu cele formulate de inaintasii sai, pe care marele ierarh le cunostea bine 74, observam ca randuielile sale se deosebesc de ale acestora prin faptul ca ele se preocupa mai putin de aspectele exterioare ale vietii si mai mult de latura ei interioara. Apoi, randuielile sale au o temeinica aprofundare scripturistica, ele par a fi o consecinta fireasca si un revers al trairii adevarurilor de credinta. Se poate spune de asemenea ca este mai aspru in epitimiile ce se refera la abaterile de la dreapta credinta si mult mai ingaduitor fata de celelalte abateri. Asa de exemplu, pe cand sinodul de la Ancira si Petru al Alexandriei socotesc ca cei cazuti de la dreapta credinta in timpul persecutiilor pot fi reprimiti in Biserica dupa o scurta pocainta, Sf. Vasile hotararste ca "acela care s-a lepadat de Hristos si a calcat taina mantuirii, sa se tanguiasca tot timpul vietii sale si sa se marturiseasca la vremea iesirii din viata, invrednicindu-se de cele sfinte pentru credinta in iubirea de oameni ai lui Dumnezeu". De a-semeni, pe vrajitori, ca pe unii care se incred in puterea demonilor, pe cand sinodul din Laodiceea ii excomunica, iar mai tarziu sinodul Trulan ii supune unei epitimii de sase ani si excomunicarii, Sf. Vasile ii socoteste ucigasi si ii supune penitentei pentru ucidere. "Cel ce se da pe sine vrajitor, sau unor fapte asemanatoare, acela se va canonisi cu timpul de penitenta al ucigasilor".

Tot acelasi pacat insa, Parintii de mai tarziu ca Sf. Ioan Postitorul stabilesc epitimii mult mai usoare scurtand la trei ani timpul de pocainta al acestora, si impunandu-le postire mai severa si metanii zilnice.

Explicatia este ca pe timpul Sf. Vasile erau unii crestini care veneau in Biserica pastrand o mentalitate pagana, de toleranta fata de vrajitorie si farmece care erau foarte frecvent practicate in paganism; pe vremea Sf. Ioan Postitorul (sec. VI-VII) numarul acestora scazuse mult si de aceea nu era nevoie de atata asprime fata de cei vinovati de un astfel de pacat.

Este o dovada ca Parintii Bisericii au cautat sa se acomodeze intotdeauna la conditiile si spiritul vremii si in aceasta privinta.

De aceea gasim si cazuri contrare cand epitimiile prevazute de Sf. Vasile cel Mare pentru unele pacate sunt inasprite de canonistii ulteriori, proportional cu cresterea periculozitatii pacatelor respective.

Astfel, pentru unele greseli si pacate, epitimiile Sf. Vasile sunt mult mai blande. De exemplu, pe cand cel ce ucide cu voia este supus de sinodul Trulan la penitenta pe tot timpul vietii, sf. Vasile limiteaza penitenta la 20 de ani.

Pe cand canonul 67 apostolic si mai tarziu sinodul IV ecumenic da anatemei pe cel care desfraneaza, Sf. Vasile limiteaza penitenta la 7 ani. Mai mult, pe cand pe femeile care au cazut in pacatul adulterului, canonul 48 apostolic le afuriseste, intelegandu-se prin aceasta ca trebuie sa faca penitenta publica, Sf. Vasile randuieste ca "femeile care au comis adulter si din evlavie au marturisit... sa nu fie date la iveala in public, ca nu cumva vadindu-se sa le oferim prilej de moarte" . Daca pe cel ce-si calca juramantul, sinodul Trulan il afuriseste, Sf. Vasile il supune unei penitente de 10 ani.

In cazul monahilor, de asemenea, in afara de situatia in care au calcat voturile monahale, indeosebi votul castitatii, pe care ii supune epitimiei pentru desfrau, dispozitiunile referitoare la celelalte abateri sunt mult mai moderate. Cel ce a depus voturile monahale "si-a daruit viata lui Dumnezeu". In cazul in care s-ar fi casatorit, sinodul din Ancira, il supunea unei epitimii de un an, Sfantul Vasile il supune epitimiei pentru desfrau.

Dar epitimiile Sf. Vasile sunt mult mai blande in cazul altor abateri. De exemplu, recomandand cumpatarea la mancare, dezaproba postul exagerat, care epuizeaza trupul si-l face incapabil de fapte mari, in sprijinul acestei pareri el aduce dovezi din Sf. Scriptura care desi recomanda munca nu recomanda nimicirea trupului. Mai mult, dezaproba lipsirea trupului de hrana necesara si nu permite ca un monah sa posteasca mai mult decat ceilalti. Pornind de la ideea ca trupul nu este un element rau, recomanda grija pentru trupul bolnav, sa se faca uz de cuceririle stiintei medicale, pentru ca Dumnezeu "a facut sa rasara din pamant ierburi de folos pentru fiecare suferinta".

Desi in legiuirile sale se prevede alungarea din comunitate a celui care a gresit, aceasta alungare pare sa nu fie definitiva, ci temporara. Astfel, adresandu-se unui monah care incalcase votul fecioriei, si prin urmare a fost exclus din comunitate, Sf. Vasile spune : "Ai incalcat cugetul monahilor si ai adus frica printre cei ce se poarta drept ?... Fugi, dar nu departe, ci alearga catre noi...". Apoi, monahul nu este indepartat in mod arbitrar : cel ce a pacatuit trebuie mai intai sa se apere si numai in situatia cand vina lui este vadita sa fie alungat.

Importanta conceptiei Sf. Vasile cel Mare cu privire la rolul epitimiilor in imbunatatirea duhovniceasca a celor ce gresesc si pentru pastrarea disciplinei in manastiri si Biserica. Asadar, epitimia nu are, in conceptia Sf. Vasile un caracter vindicativ, adica nu este considerata un mijloc prin care se ispaseste pacatul sau se razbuna dreptatea divina lezata prin pacat, ci are un caracter pedagogic, de mijloc auxiliar prin care se trezeste constiinta celui care a gresit si-l face pe acesta ca dintr-un impuls interior si firesc sa evite pacatul. Duhovnicul nu este un judecator aspru si rece, ci un medic si un psiholog, care constata starile sufletului pentru a afla locul si pricina boalei, un tata bland care trateaza cu blandete pe fiii sai. Intre duhovnic si penitent nu este atmosfera apasatoare a judecatii, ci o atmosfera familiala, de incredere in care teama nu ucide sufleteste pe pacatosi. Duhovnicul apare in ochii pacatosului ca o calauza binevoitoare care-l scoate din negura pacatului in care acesta s-a afundat si bajbaie. Odata revenit la lumina constiintei, epitimia nu mai apare ca o povara pe care cel pacatos cu greu o suporta si de care doreste sa fie cat mai repede izbavit, ci ca un exercitiu, pe care simte ca singur nu l-ar fi putut impune, ca o podoaba ce-i aminteste de trecut pentru a-l evita. Iar daca Sf. Vasile prevede in randuielile sale si pedepse, face aceasta pentru a preveni latirea pacatului, intocmai cum medicul indeparteaza cangrena pentru a nu infecta tot trupul.

Este, deci, firesc ca aceasta conceptie despre epitimie sa fi avut, in decursul veacurilor, un rol deosebit in edificarea duhovniceasca a celor ce gresesc si sa-si fi pus puternic amprenta asupra spiritualitatii ortodoxe. Majoritatea lucrarilor de mai tarziu, cel putin in tara noastra", se bazeaza pe conceptia Sf. Vasile. "Aceasta este tocmai pricina canonului care se da celui ce se spovedeste" - se spune intr-o lucrare menita sa fie la indemana duhovnicilor. "Ca nu doara cu acel canon sa rascumpere sufletul din pacatele cele facute (pentru ca ce va da omul in schimb pentru sufletul sau ?) ci pentru ca sa iscuseasca si dinlauntru parere de rau si ura fata de pacat. "Nu pentru indestularea lui Dumnezeu pentru pacate...", se spune in alta lucrare, "ci ca sa aratam prin acele epitimii (fapte bune, rugaciune, post, milostenie) roduri vrednice de pocainta si sa punem inceputuri de o viata virtuoasa si mai cu seama sa dezradacinam cu toata puterea ramasitele pacatului celui marturisit, adica pricinile care nasc pacatul".

Grigore Patrulescu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 18910

Voteaza:

Epitimiile canonice si ascetice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE