Bisericile locale si Biserica Universala

Bisericile locale si Biserica Universala Mareste imaginea.


Bisericile locale si Biserica Universala

Tema "Bisericile locale si Biserica universala" se inscrie intre preocuparile ecumenice de stricta actualitate. A fost recomandata spre studiu Bisericilor membre ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor de catre a V-a Adunare generala de la Nairobi, in 1975. A constituit apoi o preocupare de baza pentru cel de al II-lea Congres al Facultatilor de teologie ortodoxa de la Pendeli-Atena, in 1976, unde au fost prezentate doua referate despre catolicitate si etnicitate. A fost dezbatuta de asemenea, in cadrul comisiei mixte pentru dialogul dintre ortodocsi si vechii catolici, care s-a desfasurat intre 24-31 august 1978, tot la Pendeli, Atena.

Interesul fata de aceasta tema reflecta preocuparea mereu mai vie a crestinilor de a pregati si din punct de vedere teologic calea pentru refacerea unitatii crestine acordand dialogului teologic importanta cuvenita.

Intrucat, scopul conlucrarii pe plan ecumenic vizeaza, in primul rand, integrarea progresiva a confesiunilor crestine in consensul ecumenic al Bisericii de totdeauna si de pretutindeni, este firesc ca, in raport cu alte preocupari, sa li se acorde prioritate problemelor teologice dogmatice care sunt de importanta fundamentala pentru viata bisericeasca. Cooperarea noastra pe linia slujirii idealurilor epocii contemporane este un mare pas catre unitate, dar nu poate fi socotita totusi semnul deplinei unitati pe care o preconizam. Pentru ca actiunile noastre sa fie intru totul convergente se cer inlaturate in prealabil diferentele doctrinare care ne separa. Aceste diferente au determinat si au intretinut starea de dezbinare intre crestini, pana azi. Ori rostul existentei noastre este asa cum ni-l dezvaluie credinta, sa redevenim cu totii una, incorporati efectiv in realitatea teandrica a Trupului tainic al Domnului, care este Biserica.

Ca pastratoare, prin har, a mantuirii obiective, savarsita de Mantuitorul prin jertfa Sa, Biserica are menirea sa-i cuprinda pe toti credinciosii. Ea este deci universala sau catolica prin vocatie. Universalitatea Bisericii este intrinseca. Se refera nemijlocit la fiinta ei, avand ca sursa "un Domn, o credinta, un Botez; un Dumnezeu si Tatal tuturor, care este peste toate si intru toti".

Iisus Hristos, intru care locuieste trupeste "toata plinatatea Dumnezeirii", este fundamentul universalitatii Bisericii. De la El primeste ea puterea care-i permite sa creasca neincetat si sa devina salas al mantuirii tuturor care se deschid si cred in Evanghelia Lui.

Precum Hristos este Unul si Acelasi peste tot si in toate timpurile, tot astfel a randuit ca si Biserica sa fie unica in tot universul. Ea este Trupul Sau indumnezeit, extins in umanitate. In acest sens, un teolog rasaritean scrie: "Daca ar reusi cineva sa cuprinda Biserica cu privirea, n-ar vedea decat insusi Trupul Domnului", in alcatuirea caruia subzista toate fapturile umane cate au fost, cate sunt si cate vor fi pana la sfarsitul veacurilor. Biserica pastreaza taina mantuirii tuturor credinciosilor din orice loc, din orice timp, din lumea intreaga. Scopul ei final este sa mijloceasca mantuirea oricui voieste sa o primeasca si sa uneasca in Hristos toate cele din cer si de pe pamant.

Daca pana la pogorarea Duhului Sfant, Biserica exista doar in Hristos, in sensul ca lucrarea mantuitoare savarsita de El prin intrupare, rastignire, inviere si inaltare salasluia numai in umanitatea Sa, dupa acest moment, Biserica devine actuala, adica prezent real in istorie prin extinderea acestei lucrari si in fapturile umane care au primit Botezul. Duhul Sfant instituie "Ecclesia" ca pe o realitate istorica, dupa chipul Bisericii ceresti, ii da caracter personal, comunitar, concret, local. El este Duhul comuniunii care aduna membrele Trupului lui Hristos si extinde pe Hristos in lume, formand "poporul lui Dumnezeu", destinat fagaduintelor eshatologice.

De la Cincizecime, Biserica progreseaza mereu spre universalitatea vazuta. Spatial si temporal va atinge tinta sa abia la sfarsitul veacurilor, cand "vom ajunge cu totii la unitatea credintei si a cunoasterii Fiului lui Dumnezeu, la starea barbatului desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos". Pana atunci, Biserica are datoria de a-si desfasura misiunea sa de o maniera continua, deoarece istoria deschide continuu noi posibilitati pentru actualizarea ecumenicitatii si universalitatii ei.

Ratiunea misiunii ei universale este in legatura cu porunca adresata de Mantuitorul Apostolilor de a invata si boteza toate neamurile si de a "propovadui aceasi Evanghelie a imparatiei la toata lumea".

Constienta de menirea pe care o are, Biserica a cautat sa-si largeasca neincetat salasluirea sa, militand pentru implinirea profetiei ca mantuirea sa atinga marginile pamantului.

Primind, la inceput, in sanul ei credinciosi dintre evrei si deopotriva din randul celorlalte popoare, Biserica a respectat diversitatea elementului uman pe care si l-a impropriat. Contrar tendintei manifestata de iudaizanti de a uniformiza viata crestina, Biserica "s-a facut - dupa cuvantul paulin - tuturor toate", intrupandu-se in contextul local al vietii credinciosilor. Astfel s-a lasat condusa in misiunea ei de intelepciunea lui Hristos, care n-a savarsit mantuirea obiectiva dintru inaltimea slavei celei negraite, ci desertandu-se pe Sine, a luat trup omenesc ca pe toti cei din trup sa-i izbaveasca.

Tinand seama de unele realitati date, cum ar fi specificul local, lingvistic, cultural si etnic, a caror valabilitate este permanenta, Biserica s-a organizat de la inceput sub forma unor comunitati locale, a unor unitati teritoriale distincte, care s-au numit si ele Biserici.

Bisericile locale reprezinta astfel "integrarea Bisericii universale in viata credinciosilor". Ele sunt expresia unitatii crestine in diversitate.

Din punct de vedere istoric, nu exista diferenta de timp intre momentul aparitiei Bisericii universale si al celei locale. Chiar de la Cincizecime, Biserica a fost deodata universala si locala. Universalitatea ei era atunci de natura interna, calitativa, vizand integritatea adevarului de credinta. Pe masura ce luau fiinta noi comunitati crestine, adica noi Biserici locale, Biserica cea una se universaliza si temporal si spatial. La sfarsitul secolului I se putea face acest bilant cuprinzator cu privire la activitatea Apostolilor: "in tot pamantul a iesit vestirea lor si pana la marginile lumii cuvintele lor". Au luat fiinta in mai multe locuri comunitati crestine cu o organizare proprie bine definita. Numele lor este amintit in Faptele Apostolilor, in epistolele pauline, in epistolele sobornicesti si Apocalipsa. Sunt Bisericile din Ierusalim, Antiohia, Efes, Smirna, Pergam, Tiatira, Sardes, Filadelfia, Laodiceea, Filippi, Corint, Roma etc. Erau toate Biserici locale, de sine statatoare, avand in frunte un episcop, ajutat in activitatea sa misionara de preoti si diaconi. Episcopul avea, raspunderea pastrarii integritatii credintei apostolice si a conducerii pastoritilor pe caile mantuirii. Desi independente administrativ, unele de altele, Bisericile locale se aflau totusi in deplina comuniune de credinta si iubire. Curand, ele se vor grupa dupa provincii, constituindu-se astfel unitati teritoriale autocefale mai mari, in alcatuirea carora intrau, dupa cum se hotarau complet independent, doua sau mai multe episcopii. Episcopul care avea resedinta in capitala provinciei dobandea o intaietate onorifica. Motivele care au determinat asocierea mai multor Biserici locale au fost in primul rand de ordin religios, dar au existat si motive de ordin geografic, cultural, lingvistic si etnic.

Canonul 34 apostolic, care dateaza de la sfarsitul veacului III sau inceputul veacului IV vorbeste despre Biserici locale organizate pe baza principiului etnic. Cuprinsul acestui canon este urmatorul: "Se cuvine ca episcopii fiecarui neam sa aiba in cinste pe cel dintai dintre ei si sa-l socoteasca drept capetenie si nimic mai insemnat sa nu faca fara intelegere cu acela; si fiecare sa faca cele ce se refera la episcopia sa si la localitatile din cuprinsul ei. Dar nici acela sa nu faca nimic mai insemnat fara invoirea tuturor, fiindca asa va fi intelegere si se va slavi Dumnezeu prin Domnul Hristos, in Duhul Sfant, Tatal, Fiul si Sfantul Duh".

Precizarea pe care o face canonul in legatura cu "episcopii fiecarui neam" ne arata ca Bisericile locale au imbracat, de la inceput, in chip firesc "vesmantul" comunitatilor umane catre care au fost trimise sa le slujeasca. S-au adaptat intru totul originalitatii, particularitatilor, mentalitatilor si obiceiurilor specifice ale diferitelor popoare. Limba acestora a devenit limba lor de cult, iar cultura lor, solul in care a rodit si s-a valorificat mesajul Evangheliei.

Mergand impreuna cu aceste popoare, Bisericile locale au contribuit substantial la progresul moral-spiritual al popoarelor respective. Puterea lor de adaptare la realitatile vietii credinciosilor a trezit in sufletele acestora adevarate sentimente filiale. Biserica a devenit ca o mama pentru credinciosi, aratandu-se mereu plina de iubire, intelegere si grija fata de ei si fiind gata in orice moment sa le ofere sprijin pe toate planurile unde era necesar. Prezenta multor Biserici locale in viata credinciosilor s-a facut resimtita mai ales in perioadele decisive ale istoriei lor. Au aparat fiinta neamului si au contribuit la intarirea unitatii si constiintei nationale. N-au incetat niciodata sa se roage pentru pacea, unitatea, prosperitatea si fericirea popoarelor in mijlocul carora isi desfasurau activitatea.

Dar, la randul lor, si popoarele respective, cu traditiile si valorile lor spirituale au imbogatit Biserica si "i-au dat elemente in plus de intarire si infrumusetare". Biserica, in totalitatea ei, a avut de invatat din traditia si experienta de viata a fiecarui popor, alcatuindu-si propria ei "tipologie" si fizionomie locala, distincta de a altor Biserici locale.

In mod firesc, trebuia ca lucrurile sa se petreaca astfel pentru ca Biserica nu exista in abstract. Ea a luat fiinta in conditii date. Este in lume si pentru lume. De aceea, nu putea ignora realitatile obiective ale lumii si vietii. Asa cum Hristos s-a intrupat in sanul unui popor, "la plinirea vremii", asa cum Duhul Sfant s-a specificat in limbile diferitelor popoare la Cincizecime, tot astfel trebuia ca si Biserica sa se intrupeze "in realitatile concrete ale locului, ale trebuintelor si problemelor legate de geografia si desfasurarea istorica a vietii popoarelor". Nesocotirea acestei randuieli s-a dovedit pagubitoare. Din cauza ei s-a ajuns astazi ca in unele regiuni ale lumii, cum este Africa de pilda, sa se puna problema indigenizarii Evangheliei, a Bisericii in general, cu limba de cult, cu obiceiurile si ierarhia ei. Misionarii care au propovaduit aici Evanghelia, au impus uniformitatea aceleiasi teologii, aceleiasi Liturghii, aceleiasi ordini juridice si uneori aceleiasi limbi oficiale. Or, universalizarea Bisericii presupune o larga deschidere spre valorile diverse ale tuturor popoarelor, culturilor si limbilor. Revelatia divina si harul nu s-au dat spre a uniformiza creatia si a suprima pe plan religios multipla varietate naturala si istorica a omenirii, ci tocmai pentru a o ajuta sa progreseze in mersul ei spre desavarsire. Toate popoarele au locul si rostul lor bine definit in iconomia mantuirii. Cand le-a dat Apostolilor la Cincizecime darul vorbirii in limbi, Dumnezeu a voit sa arate ca Biserica nu este destinata numai pentru o singura semintie ci pentru toate neamurile. Imaginea poporului biblic, in a carui unitate, fiintiala subzista pluralitatea celor douasprezece semintii, este imaginea noului Israel, care este Biserica si in sanul careia popoarele se vor incadra organic, cu diversitatea, multiplicitatea si particularitatile lor specifice.

Aceasta viziune asupra caracterului local, particular, divers pe care il imbraca viata Bisericii, prin existenta Bisericilor locale, organizate pe baza principiului etnic, o exprima clar profetul Sofonie cand scrie ca: "Locuitorii tinuturilor celor mai de departe se vor inchina Dumnezeului unic, fiecare de la locul sau", adica din sanul poporului sau si in acord cu traditia sa specifica.

Nu se pune prin urmare problema ca cei ce se boteaza sa inceteze de a apartine neamului lor. Botezul sterge pacatul stramosesc si celelalte pacate daca sunt, nu insa si identitatea personala a cuiva sau identitatea etnica a unui popor. Viata ne ofera cea mai pilduitoare marturie in aceasta privinta. Desi au trecut multe secole de cand atatea popoare au imbratisat crestinismul, totusi ele au ramas ceea ce au fost de la inceput, adica comunitati umane distincte de altele prin nationalitatea, limba, simtirea si traditiile lor specifice. Biserica s-a identificat in asa masura cu poporul din care face parte incat si-a facut o datorie din a sluji poporul si a-si desfasura "lucrarea misionara potrivit cu nazuintele si cu aspiratiile credinciosilor, proprii si ale neamului caruia apartin acestia, fara a-si pierde insa prin aceasta, propria identitate de organism divin destinat mantuirii. Numai in sensul acesta poate fi inteleasa slujirea. Daca Biserica ar fi nesocotit particularitatile si specificul credinciosilor, n-ar mai fi slujit ea ci i-ar fi determinat pe acestia sa-i slujeasca. Ori, rostul mantuirii nu este acesta. Precum Mantuitorul a venit ca sa slujeasca si sa-si dea viata pentru multi, tot asa se cuvenea ca si Biserica sa se smereasca prin ascultare si slujire.

Unii teologi si chiar unele Biserici locale, dand o interpretare ingusta textului din Gal. 3, 28, unde se spune ca in Hristos "nu mai este nici iudeu si nici elin", a alunecat in gresala de a confunda etnicitatea cu nationalismul si ca atare de a condamna acele Biserici locale, caracterizate, dupa opinia lor, "in chip inadmisibil ca nationale", care ar fi ajuns "prea influentate de civilizatia, limba, temperamentul si etnicitatea diferitelor popoare si semintii ale pamantului". Ancorarea acestor Biserici in contextul realitatilor timpului si locului in care se afla implantate, ar constitui incontestabil "o negare a universalitatii Bisericii".

Fara indoiala ca promovarea de catre Biserici a nationalismului de tip exclusivist si a rasismului, ar fi un pacat grav impotriva lui Dumnezeu si a oamenilor. Dar tot atat de grava ar fi eroarea cosmopolitismului, daca acesta ar fi cultivat de catre Biserici, pe considerentul ca ele apartin Trupului tainic al lui Hristos, care este o realitate supra-spatiala si supra-temporala. in textul din Galateni pe care l-am citat, Sf. Pavel nu voieste sa sustina desfiintarea diferentelor etnice, a celor care devin membri ai Bisericilor crestine. El se refera exclusiv la desfiintarea diferentelor de ordin religios, care ii separau pe evrei si pe elini. In acele timpuri, evreii si elinii se legitimau ca neamuri distincte tocmai prin credinta lor diferita. Devenind membri ai Bisericii, si unii si altii, au ajuns una din punct de vedere spiritual, prin noua lor credinta izvorata din Evanghelie. Dar sub raportul etnicitatii au ramas ceea ce au fost din totdeauna: evrei si elini. Legatura de neam nu poate fi inlocuita niciodata prin nimic.

Prin urmare, integrarea Bisericii in contextul mediului care este propriu credinciosilor, este un fapt care trebuie sa se petreaca astfel in chip firesc, rostul misiunii sale fiind sa-i adune pe toti in Hristos, respectandu-le insa diversitatea care le este proprie de la natura. Aceasta diversitate nu desfiinteaza unitatea, ci o intareste si o imbogateste.

Al doilea principiu de organizare a Bisericilor locale, care se desprinde din canonul 34 apostolic, la care ne-am referit, este principiul autocefaliei sau al independentei lor administrativ-organizatorice. Acest principiu decurge din indicatia canonului ca "episcopii fiecarui neam sa aiba in cinste pe cel dintai dintre ei si nimic mai insemnat sa nu faca fara intelegere cu acela".

Necesitatea organizarii teritoriale independente s-a facut resimtita chiar de la inceput. Fiecare Biserica locala a cautat statornic sa devina si sa continuie a exista autocefala. Astfel se explica faptul ca Ierusalimul n-a ramas centrul administrativ al intregii Biserici si nici una dintre Bisericile locale n-a pretins sa devina un astfel de centru, ci toate s-au organizat independent, conducandu-se de catre episcopii lor din punct de vedere jurisdictional. Cand au luat fiinta unitati bisericesti mai mari, de tipul celor nationale, unitatile locale mai mici si-au pierdut autocefalia, ramanand cu o independenta limitata, in stare de unitati dependente sau subordonate unitatii bisericesti autocefale. Dreptul de decizie in toate problemele de doctrina, morala, cult si disciplina bisericeasca a revenit, in acest caz, episcopilor de pe raza Bisericii locale astfel constituite, adunati in sinod sub presedintia celui din capitala. Forma de conducere sinodala a ferit Bisericile locale de pericolul schimbarilor in materie de credinta si de haosul opiniilor individuale. Totodata a pus frana veleitatilor dictatoriale in Biserica.

Numai in conditiile pe care le garanteaza acest sistem de organizare autocefala, a fost posibila desfasurarea normala a vietii bisericesti. Intrucat, initial, Biserica este inteleasa ca o unitate in diversitate, organizarea autocefala a consfintit tocmai diversitatea, fara de care este de neconceput unitatea.

Canonic identica cu suveranitatea, autocefalia a permis Bisericii sa se manifeste in toata libertatea in ce priveste problemele de natura interna si sa sprijine cu mai multa eficienta aspiratiile credinciosilor spre unitate si independenta.

Centralismul organizatoric care s-a impus in Apus ca urmare a adoptarii spiritului juridic roman, a cauzat Bisericii serioase neajunsuri, facand sa dispara din viata ei mari unitati bisericesti care avusesera o istorie si o traditie proprie foarte indelungata. A diminuat apoi aproape pana la anulare ierarhia sacerdotala de instituire divina, prin concentrarea intregii puteri in mainile unei singure persoane. Ori, conducerea ca pastorire a sufletelor spre mantuire este totdeauna o slujire care se cere sa fie indeplinita de Biserica, cu respectarea realitatilor si conditiilor specifice de viata ale credinciosilor.

Insistand asupra acestor aspecte, privind organizarea Bisericilor locale pe baza principiilor etnice si al autocefaliei, nu putem omite sublinierea unui alt aspect de o importanta tot atat de mare, care se refera la adeziunea totala a Bisericilor locale la cea universala. Cu toata tipologia lor diferita, Bisericile locale nu se tem initial unele de altele, nu se izoleaza in singuratate, ci traiesc o viata de comuniune. Intre ele si Biserica universala exista o identitate perfecta. Acest lucru ne indreptateste sa spunem ca ele sunt absolut egale. Fiecare Biserica locala, in parte, si toate deodata dau marturie despre una si aceeasi mantuire universala, savarsita de Dumnezeu-Tatal, prin Fiul, in Sfantul Duh. Exprimand universalul totdeauna inradacinat in particular, ele apartin concomitent lui Hristos si natiunilor in mijlocul carora isi duc existenta.

Ca organism sacramental, Biserica locala nu poate fi socotita o parte a Bisericii universale, pentru ca ea nu detine numai o parte din intregul aceleia. In toate Bisericile locale este prezenta Biserica lui Dumnezeu intreaga si indivizibila, pentru ca ele detin toate deodata intregul prin nimic diminuat al Bisericii universale. Aceasta plenitudine le-a permis sa se organizeze autocefal, fara pericolul de a strica unitatea lor ecumenica interna. Diversitatea de exprimare a aceleiasi Traditii nu a creat diviziuni. "Dupa cum persoanele treimice ipostaziaza diferit aceeasi esenta divina, astfel incat in fiecare persoana se afla intreaga substanta a Sfintei Treimi, tot astfel si Bisericile locale sunt forme de manifestare a intregului continut al Bisericii universale". Ele traiesc aceeasi credinta, aceeasi dragoste si aceeasi speranta. Citesc si inteleg la fel aceeasi Scriptura si se fundamenteaza pe aceeasi Traditie. In chip neabatut urmeaza Aceluiasi Hristos, realizand o comuniune euharistica deplina.

Dar se cuvine sa retinem ca fiecare comunitate locala are aceasta integritate bisericeasca numai in masura in care se afla cuprinsa in trupul Bisericii universale si este in relatie cu toate celelalte Biserici locale. Fiintial, Biserica este indivizibila.

Criteriile care adeveresc in ce masura o Biserica locala se afla in comuniune deplina cu Biserica universala sunt urmatoarele: marturisirea integrala a aceleiasi credinte apostolice, administrarea acelorasi Taine instituite de Mantuitorul, existenta in sanul ei a episcopatului sacramental, observarea acelorasi randuieli liturgice si a aceleiasi ordini juridice din perioada sinoadelor ecumenice.

Credinta apostolica este unul dintre semnele integrarii Bisericii locale in sanul Bisericii universale pentru ca in aceasta credinta se cuprinde adevarul revelat intreg, care este intotdeauna si pretutindeni acelasi. Acest adevar transmis de Mantuitorul prin Sf. Apostoli uneste spiritual Biserica. Bisericile locale nu-si pot rezerva numai o parte din adevarul de credinta ci trebuie sa-l primeasca intreg si deodata. Teoria Bisericilor ramuri, dupa care fiecare Biserica cuprinde o parte de adevar si o parte de eroare este exclusa. Dupa cum marturiseste Sf. Irineu, Biserica tocmai prin aceasta isi dezvaluie caracterul ei universal ca "desi imprastiata in toata lumea, pazeste cu grija credinta primita de la Apostoli, ca si cum ar locui intr-o singura casa. Crede in adevarurile ei ca si cand ar avea un singur suflet si aceeasi inima. Le marturiseste, le invata si le transmite pe acestea ca si cand ar avea o singura gura".

Obligativitatea marturisirii de catre fiecare Biserica locala a intregii comori de credinta pe care ne-a lasat-o Mantuitorul este evidentiata si de Sf. Chiril al Ierusalimului care spune ca "toate dogmele" trebuie sa ajunga la cunostinta oamenilor, "atat despre lucrurile vazute, cat si despre cele nevazute, despre cele ceresti, cat si despre cele pamantesti". Expresia "toate dogmele" vizeaza plenitudinea si universalitatea adevarului descoperit, adica acea unica "Evanghelie" a lui Hristos despre care ii incredinteaza Sf. Apostol Pavel pe galateni ca "este singura vrednica de crezare". Aceasta "Evanghelie", care acopera ca intindere deopotriva Scriptura si Traditia, "nu este dupa om, ci prin descoperirea lui Hristos". Ea formeaza continutul esential al credintei Bisericii. Duhul Sfant, care salasluieste in Biserica, o innoieste permanent si asista Biserica cand o propovaduieste. Prin lucrarea si purtarea de grija a Duhului Sfant, adevarul dobandeste valabilitate universala. Spatiul si timpul n-au putut constitui obstacole in calea marturisirii, de catre Biserica a acestui adevar. Marturisirea s-a inscris ca o trasatura esentiala a misiunii Bisericii in lume.

Concomitent cu marturisirea de credinta, inradacinata in traditia apostolica, se cere fiecarei Biserici locale sa recunoasca si sa administreze toate Tainele instituite de Mantuitorul. Sfintele Taine sunt mijloace prin care credinciosii se impartasesc cu acelasi har dumnezeiesc care constituie criteriul universalitatii Bisericii. Precum Hristos Domnul este unul, precum credinta izvorata din Evanghelie este una, tot astfel Sf. Taine sunt aceleasi in toata Biserica cea de la o margine pana la cealalta a pamantului. De aceea Biserica ne cheama sa marturisim "un Botez spre iertarea pacatelor" si sa ne impartasim cu Acelasi Hristos euharistic.

Primirea Tainelor este in legatura cu marturisirea credintei. Daca se separa marturisirea credintei de primirea Tainelor, credinta nu mai e marturisita pana la capat, ci devine o teorie lipsita de eficienta. Se scot din ea ca inutile parti esentiale. Tot asa, daca Tainele sunt despartite "de lumina larga a invataturii de credinta" nu pot fi un criteriu suficient pentru incorporarea noastra in aceeasi Biserica a lui Hristos. Numai impreuna, credinta si Tainele definesc adevarata universalitate a Bisericii. Caci Biserica este o comunitate care se impartaseste de Domnul prin Euharistie si deopotriva o comunitate a celor ce s-au botezat in aceeasi credinta apostolica.

In dezacord cu acest principiu, unii teologi contemporani, care vor sa urgenteze procesul de refacere a unitatii crestine, chiar cu riscul unor compromisuri, au minimalizat importanta tezaurului doctrinar predat de Mantuitorul Sfintilor Apostoli si prin ei Bisericii Sale, care l-a pastrat cu fidelitate pana azi, sustinand ca orice comunitate in care se savarseste Euharistia si are in frunte un episcop este Biserica deplina, nelipsindu-i nici una dintre notele Bisericii adevarate. Singura Euharistia ar fi prin urmare semnul distinctiv al Bisericii. In calitate de Trup al lui Hristos, Biserica se manifesta plenar in adunarea euharistica. Unitatea tuturor Bisericilor locale in sanul Bisericii universale devine vizibila tocmai prin Euharistie. Euharistia este prezenta efectiva si perpetua a lui Hristos in viata Bisericii. Daca in fiecare Biserica locala se afla Euharistia, acolo e prezent si Hristos, in fiecare in parte si in toate deodata. Prin aceasta Bisericile locale care savarsesc Euharistia se afla in unitate nevazuta dar reala. Ele trebuie sa faca vizibila unitatea lor prin intercomuniune.

Dupa aceasta teorie, numita a "ecleziologiei euharistice", problema refacerii unitatii crestine ar fi ca si rezolvata. Ar mai trebui facut doar un pas pentru ca noi sa redevenim una. Pasul acesta ar fi intercomuniunea.

Dar cei care au formulat aceasta teorie sau au aderat la ea pierd din vedere un fapt deosebit de important si anume, ca inca din primul moment al existentei sale, Biserica s-a infatisat ca o comunitate profund angajata in marturisirea invataturii apostolice si prin aceasta in comuniune deplina in frangerea painii. Astfel citim in cartea Faptele Apostolilor ca cei botezati la Cincizecime, impreuna cu cei care li s-au adaugat ulterior "staruiau in invatatura Apostolilor si in comuniune in frangerea paini si in rugaciune".

Atitudinea ferma a Bisericii, in veacurile urmatoare, fata de ereticii care se abateau de la credinta, vine sa confirme ca ea n-a fost lipsita niciodata de grija pentru pastrarea "unitatii Duhului in legatura pacii". Sinoadele ecumenice s-au constituit tocmai pentru a da marturie despre credinta cea una care trebuia pastrata in toata integritatea.

Al treilea criteriu in lumina caruia o Biserica locala poate dovedi ca poseda plenitudinea Bisericii universale este episcopatul sacramental in succesiune apostolica neintrerupta. De existenta acestuia este conditionata valabilitatea Tainelor si pastrarea integritatii credintei. Savarsirea Tainelor ca si propovaduirea credintei au fost incredintate de Mantuitorul Sfintilor Apostoli. Pe ei i-a trimis sa mearga in toata lumea, sa propovaduiasca Evanghelia la toata faptura si sa-i boteze pe toti intru numele Domnului, spre iertarea pacatelor. Fagaduind sa fie cu ei pana la sfarsitul veacurilor Mantuitorul a voit sa arate ca lucrarea lor va fi perpetua in Biserica. Insa, fiind oameni cu viata limitata, Apostolii au incredintat slujba primita direct de la Hristos, unor urmasi pe care i-au ales si i-au randuit anume pentru aceasta, prin hirotonie. Acestia sunt episcopii si preotii care, dupa cum scrie Sf. Ignatie, urmeaza Apostolilor, "ca Iisus Hristos, Tatalui", continuand lucrarea lor. Fiind randuiti de catre Apostoli, episcopii sunt "dupa hotararea lui Hristos", pentru ca, de fapt pe ei i-a vizat Hristos in continuitatea lor neintrerupta, cand a fagaduit sa fie cu Apostolii pana la sfarsitul veacurilor.

Daca Sfintele Taine se savarsesc prin episcop si daca credinta este propovaduita si pastrata neschimbata tot prin episcop, inseamna ca fara episcop nu exista Biserica. Lucrarea preotiei este de neinlocuit in Biserica. Sf. Ioan Gura de Aur spune ca nimic sfant nu este si nu se savarseste in Biserica fara preotie sacramentala.

Precum Apostolii au luat hotarari cu privire la credinta numai in acord total unii cu altii, tot astfel si urmasii lor, episcopii, pastreaza unitatea trupului lui Hristos, stand laolalta sub aceeasi povaduire a Duhului Sfant. Sinodalitatea episcopatului este garantia pastrarii si transmiterii neschimbate a adevarului dumnezeiesc si prin aceasta a mersului firesc al Bisericii spre universalizare.

Apreciind in chip real situatia bisericeasca actuala, trebuie sa recunoastem ca nu in toate Bisericile locale pot fi identificate astazi aceste criterii care definesc participarea lor la realitatea plenara a Bisericii universale. O serie de factori, "teologici si neteologici" au determinat pe parcursul timpului "un proces de dezintegrare al consensului pluriform care tinea Bisericile unite", o deviere a unora de la credinta si spiritul Bisericii ecumenice. Precum cunoastem din istorie, unele au adaugat elemente noi la aceasta credinta veche a Bisericii, iar altele au omis din ea parti insemnate. Cu toate acestea, dupa opinia pe care o impartasesc cei mai multi teologi cu o atitudine moderata fata de aceasta problema, Bisericile aflate intr-o astfel de situatie nu si-au pierdut totusi caracterul lor eclesial. Ele pastreaza intr-o anumita masura acele "vestigia ecclesiae" care le indreptatesc sa se socoteasca ca facand parte din Biserica universala, in primul rand, fiecare dintre ele este o comunitate crestina distincta, constituita ca raspuns la cuvantul lui Hristos propovaduit in Scriptura. Apoi, toti membrii lor au primit Taina Sfantului Botez, care le da incredintarea unei participari reale la Trupul lui Hristos. Intre aceste Biserici se numara unele care, datorita succesiunii apostolice ofera garantia administrarii valide a tuturor Tainelor. Aceste considerente ne indreptatesc sa spunem ca ele "participa intr-un fel sau altul la matura reala a Bisericii". Participarea lor nu este egala pretutindeni ci are aspecte si grade diferite.

Acest fapt vadeste o stare de nedeplinatate care se rasfrange in chip negativ asupra intregii vieti a Bisericii. Existenta deosebirilor in materie de credinta ne impiedica sa ne simtim una si sa fim in realitate una tocmai acolo unde unitatea noastra ar trebui sa fie deplina: in fata Sfantului Potir din care ne impartasim, cu Trupul si Sangele Domnului. Bucuria noastra de a fi marturisitori ai evenimentului Cincizecimii este umbrita astfel de neputinta de a-l proclama "cu o gura si cu o inima". Traind profund aceasta stare de dezbinare, Bisericile crestine cauta sa faca tot mai eficienta lucrarea lor in cadrul miscarii ecumenice. Desi inaintarea pe calea ecumenismului este anevoioasa si dificila, ele sunt hotarate sa o parcurga, totusi, etapa cu etapa. Convingerea unanima este ca deosebirile dintre crestini nu sunt atat de profunde incat sa nu existe nici o speranta pentru depasirea lor. Unitatea crestina vazuta este posibil de realizat. Optimismul acesta prevaleaza peste tot, in lumea crestina. Dar, intrucat unitatea trebuie pregatita treptat, cu rabdare si multa raspundere, Bisericile au recunoscut necesitatea dialogului teologic, ca mijloc de apropiere de idealul unitatii reale si totale a tuturor crestinilor in aceeasi Biserica universala.

In acest context se cuvine subliniat aportul deosebit pe care l-au adus mai ales ultimele trei Adunari generale ale Consiliului Ecumenic al Bisericilor in modul de abordare a unitatii vizibile crestine, si implicit a raportului dintre Bisericile locale si Biserica universala.

Adunarea de la New Delhi (1961) a pus accentul pe Biserica locala ca modalitate de existenta a Bisericii universale. Urmatoarea Adunare de la Uppsala a adancit acest aspect, insistand asupra necesitatii integrarii Bisericilor in contextul cultural si spiritual local. In sfarsit, Adunarea de la Nairobi a pus in evidenta aspectul universal al comunitatii crestine, fara a minimaliza importanta contextului local.

Depasind ideea straina ca Hristos este prezent numai in cercul Bisericii si ca Biserica n-ar avea raspundere decat pentru propriile sale probleme, confesiunile crestine recunosc astazi ca lucrarea lor ecumenica nu poate fi limitata exclusiv la preocuparile dedicate refacerii unitatii crestine, ci trebuie sa manifeste deopotriva interes si pentru problemele specifice veacului in care traim. Slujirea lumii de catre Biserica este o coordonata esentiala a ecumenismului contemporan.

Parintele  D. Abrudan

23 Aprilie 2014

Vizualizari: 6036

Voteaza:

Bisericile locale si Biserica Universala 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE