Excomunicare - Afurisire

Excomunicare - Afurisire Mareste imaginea.


Excomunicare - Afurisire

 

 

Cazuri de excomunicare (herem) intalnim si in Vechiul Testament (Facere XVII, 14 ,- Iesire XI, 15 ; Lev. XX, 6 ; XXVII, 28 ; Ezdra X, 8), care a cunoscut trei etape ale disciplinei penitentiale, si anume : herem, niddui si nezifa. "Herem era cea mai severa", si aceasta pedeapsa era excomunicarea propriu-zisa. Evreii au avut doua feluri de excomunicari : a) mare si b) mica. Prima, il excludea pe cel excomunicat din societate. A doua il "separa numai de o parte a acestei societati, adica de cei de la sinagoga...". Si in Noul Testament avem numeroase cazuri de aplicare a pedepsei excomunicarii (Matei XVIII,  17 ;  Ioan V,  10 ;  I Cor. V, 4 ; XVI, 22 ; II Tes. III, 14 ; Rom. XVI, 17 ; Fapte XIII, 8-11).

 

Bazele disciplinei bisericesti au fost puse de Mantuitorul Hristos si Sfintii sai Apostoli. In spiritul acestei discipline, Biserica apostolica a explicat, ca prima pedeapsa - celor care se faceau vinovati de pacate grele (erezie, schisma etc.) - interzicerea impartasirii cu Sfanta Euharistie, "iar in urma, daca vedea ca ei nu dadeau nici un semn de cainta si penitenta, ii indeparta nu numai de la participarea la Sfintele Taine, dar in genere din ceata credinciosilor, carora le impunea sa nu mai aiba nici un fel de legatura si amestec cu ei... Actul acesta al indepartarii din adunarea credinciosilor... se numea excomunicare sau afurisire, ...".

In unele izvoare vechi ale Dreptului canonic, notiunea de "afurisire" nu este identica cu notiunea de "excomunicare". Aceasta imprecizie notionala s-a datorat si faptului ca excomunicarea a fost privita numai intr-unul din aspectele sau gradele sale de aplicare. Dupa parerea generala a canonistilor, excomunicarea "are trei grade: primul grad consta in lipsirea pacatosului de la impartasirea cu Sfintele Taine pe un timp determinat - exceptand cazul de boala mortala in care i se permite penitentului a se impartasi cu Sfintele Taine, cu conditiunea ca la caz de insanatosire sa continue penitenta. Al doilea consta nu numai in oprirea de la Sfanta impartasanie, ci si in participarea la rugaciunile bisericesti. Cel din urma grad in fine consta din excluderea cu desavarsire din societatea credinciosilor". Prin excomunicare, ca-nonistii greci inteleg, in general, "separarea si excluderea din Biserica si de la orice impartasire sau comuniune cu credinciosii". In textul canoanelor, excomunicarea are, intr-adevar, sensul de excludere din comunitatea Bisericii (excommunicatio), adica din comunitatea laicilor, si, pentru clerici, din tagma clericala. Pentru N. Milas, afurisirea clericilor consta in "excluderea de la indeplinirea serviciilor bisericesti, in oprirea (suspensio) persoanei clericale, gasita vinovata de un delict mai mic, de a se bucura de drepturile cuvenite in treapta ei ierarhica". Dupa cum se poate constata, canonistul N. Milas n-a identificat continutul pedepsei afurisirii cu excomunicarea. Acelasi canonist afirma ca, excomunicarea - ca pedeapsa bisericeasca pentru laici - "consta din excluderea de la Euharistie pe un timp mai lung ori mai scurt. Si, in caz de "indaratnicie, respectivul trebuie sa fie lipsit de comuniunea cu Biserica, sa se excluda din Biserica si sa se considere ca strain de Biserica. Excluderea din Biserica, afurisirea este deci cea din urma si prin urmare cea mai grava pedeapsa, pe care tribunalul bisericesc poate s-o dea contra celor ce violeaza legile ei".

 

In textul unor canoane, excomunicarea are si numai sensul de oprire de la impartasire (Can. 3 Sf. Vasile), pentru un timp limitat sau pentru toata viata. De aceea, unii canonisti afirma ca excomunicarea exclude pe clericul lovit de aceasta pedeapsa "de la administrarea si primirea Tainelor.... Pentru mireni, aceasta excludere a. fost inteleasa, initial, in scoaterea lor "din comuniune pana la moarte" (Can. 2 Neocez.; 2 Ant).

 

In temeiul unor canoane - ca de exemplu, Canonul 5 apostolic -, unii canonisti ortodocsi au identificat pedeapsa "afurisirii" cu "suspendarea" din oficiul bisericesc. "Afurisirea... referitoare la persoanele clericale - afirma N. Milas - ...consta nu in excluderea de la impartasire, ca la laici, ci de la indeplinirea serviciilor bisericesti, in oprirea (suspensio) persoanei clericale, gasita vinovata de un delict mai mic, de a se bucura de drepturile cuvenite in treapta ei ierarhica". Unele canoane precizeaza in acest sens oprirea clericilor pedepsiti de la savarsirea Sfintei Liturghii (Can. 15, 35, 36 apost.), a Tainelor in general, si a tuturor ierurgiilor. Dar, din izvoarele canonice, nu reiese clar daca aceasta oprire sau "suspendare aduce cu sine si pierderea dreptului de a exercita puterea administrativa si judecatoreasca". De aceea, este de dorit ca in hotararea judecatoreasca sa se mentioneze si acest lucru de catre organele de judecata. De altfel, nu exista preotie harica lucratoare fara exercitarea puterii bisericesti. Pierderea dreptului de a exercita puterea jurisdictionala, temporar sau pe viata, depinde de natura pacatului si de hotararea instantelor de judecata bisericeasca. Prin urmare, cele doua notiuni - afurisirea si "suspendarea"  sunt folosite in textul unor canoane, si de catre unii canonisti, cu un sens identic, desi continutul lor este diferit, intrucat prin pedeapsa suspendarii trebuie sa intelegem excluderea din serviciu pe un anumit timp (Can. 36 apost.), iar prin afurisirea clericilor - prevazuta, de exemplu, de canonul 5 apostolic - trebuie inteleasa oprirea de a savarsi lucrarile sfinte pe un timp anumit (Can. 20 IV ec. ; 3 VI ec. ; 14 Sard. ; 19, 133 Cartag.). Acest fel de afurisire a clericilor nu trebuie deci confundata cu pedeapsa afurisirii (excomunicarii) care se aplica clericilor caterisiti. Dupa afirmatia unor canonisti greci, afurisirea este de doua feluri : mare si mica. Afurisirea mare consta in oprirea totala de la impartasanie. Afurisirea mica este oprirea pentru un timp de la impartasanie sau de la anumite lucrari sfintitoare.

 

Aplicand principiul iconomiei, Biserica are indreptatirea de a ridica oricand pedeapsa excomunicarii. Sfantul Vasile cel Mare ne adevereste ca - potrivit vechiului obicei canonic al Bisericii preniceene - "...cei ce sunt in tagma mireneasca, fiind scosi din locul credinciosilor, iarasi se primesc la locul din care au cazut" (Can. 3). Deci, "din mila" pentru cei care s-au pocait - indepartandu-se de pacatul savarsit - Biserica are posibilitatea de a acorda "pocainta" (Can. 2 Neocezareea), adica epitimie, si implicit indreptare. Desi excomunicarea este echivalenta cu moartea spirituala - fiindu-i interzis celui excomunicat si ritualul in-mormantarii crestine - totusi, Biserica are latitudinea de a ridica aceasta pedeapsa si dupa moartea celui excomunicat. Fara indoiala, Dumnezeu - care stie tainele vietii - il poate mantui pe cel excomunicat si dupa trecerea sa din aceasta viata, adica si dincolo de actiunile patimase ale unor semeni de ai sai care nu-l mai pot lovi.

 

S-a afirmat, de catre unii canonisti ortodocsi, ca excomunicarea este lipsirea "de relatia cu cei credinciosi din comunitatea Bisericii intr-o masura mai mare ori mai mica, dupa gravitatea delictului comis". O asemenea definitie este insa proprie eclesiologiei medievale romano-catolice. In comentariul sau la canonul 13 al Sinodului de la Constantinopol (861), Zonara precizeaza ca excomunicarea este oprirea cu desavarsire atat de la "Tainele dumnezeiesti", cat si "inlaturarea din Biserica".

 

Referindu-se la dispozitia canonului 25 apostolic, Sfantul Vasile cel Mare preciza ca diaconul "lepadat de la diaconime,... fiind pus la locul mirenilor, nu se va opri de la impartasire, fiindca fiinteaza un canon vechi ca cei cazuti dintr-o treapta sa se supuna numai acestui fel de pedeapsa... ; dar si pentru alta pricina, caci cei ce sunt in tagma mireneasca, fiind scosi din locul credinciosilor, iarasi se primesc la locul din care au cazut; iar diaconului ii ajunge odata osanda caterisirii; deci fiindca nu i se mai da lui diaconia - conchidea Sfantul Parinte - in aceasta singura osanda sa consiste pedeapsa" (Can. 3). Biserica Primara a cunoscut insa si practica primirii in "comuniune fara de impartasanie" (Can. 5 Ancira).

 

Conform randuielii canonice a Bisericii pre-niceene, "qui communica-verit, vel oraverit cum excominunicato, sive clericus, sive laicus, excom-municetur" (cel care ca comunica, sau se va ruga cu cel excomunicat, fie cleric sau laic, se va excomunica). Canonul 16 al Sinodului de la Arles (Galia, anul 314) interzice orice relatie cu cel care "pro delicto suo a communione separantur...". Dupa dispozitia canonului 36 apostolic, "clerul cetatii", care nu primea pe cel hirotonit lor intru episcop, trebuia "sa se afuriseasca, fiindca nu au invatat pe un astfel de popor nesupus". Dupa parerea canonistului N. Milas, prin aceasta afurisire trebuie sa intelegem "oprirea de la savarsirea functiunilor preotesti". Canonul 36 apostolic priva insa pe clericii respectivi si de oficiile lor eclesiastice, care aduceau cu ele si "participarea la o putere de natura jurisdictionala". Vechea randuiala canonica - din Rasarit si Apus - prevedea "causam excommunicationis expresse conscribat" (sa fie mentionata expres cauza excomunicarii).

 

Parintii Sinodului de la Antiohia au stabilit principiul potrivit caruia cei excomunicati nu vor putea fi primiti in Biserica pana "nu vor arata rodtiri de pocainta... Iar de se va vadi ca oarecare dintre episcopi, prezbiteri sau diaconi, sau oarecare din canon, va comunica cu cei excomunicati, acesta inca sa fie excomunicat, ca unul ce tulbura canonul Bisericii" (Can. 2). Afurisirea si caterisirea sunt pedepse care se aplica numai clericilor care se afla in exercitiul legal al functiunii preotesti. Prin urmare, un preot care n-a mai slujit la altar ani de zile nu mai poate fi pedepsit cu caterisirea, ci direct cu excomunicarea sau anatema, fiindca prin indepartarea voita sau nevoita de la slujirea altarului s-a exclus singur din tagma preoteasca. Aceste pedepse - excomunicarea si anatema - se aplica de obicei dupa caterisire, in cazul in care clericul respectiv persista in savarsirea aceluiasi delict, pentru care i s-a ridicat dreptul de a exercita capabilitatea harica, sau pentru alte delicte mai grave savarsite dupa caterisire.

 

Parintii Bisericii au aplicat trei feluri de excomunicari : a) Excomunicarea mica, care a constat In oprirea de la primirea Sfintei Cuminecaturi; b) Afurisirea sau excomunicarea mare, care prevede oprirea clericului pedepsit de a mai practica la randuielile si slujbele Bisericii; c) Excluderea din randul membrilor Bisericii. Pentru clerici, afurisirea sau excomunicarea consta in "suspendarea sau oprirea de la savarsirea celor sfinte" pe un timp limitat (Can. 36, 76 apost. ; 20 IV ec.) sau pentru totdeauna (Can. 17 apost.), atunci cand aceasta pedeapsa este urmata de caterisire (Can. 58 apost.).

 

In lumina doctrinei canonice ortodoxe, dreptul de a excomunica apartine episcopului. In Biserica primara, pentru ca judecata episcopului sa fie fara prihana, "acesta tinea sa se informeze si sa-si intemeieze sentinta si pe marturia credinciosilor comunitatii". In baza dispozitiei canonului 5 al Sinodului I ecumenic, "cei ce sunt excomunicati, fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laica, sa aiba putere sentinta episcopului fiecarei eparhii..."  Dupa indemnul dat de Parintii apostolici, episcopul are obligatia de a face cunoscut credinciosilor "legiuirile lui Dumnezeu", si sa nu fie "pripit la excomunicare si la afurisire, ci statornic, nu iubitor de mustrare, nu pornit, neprimind in contra cuiva marturie fara trei martori, si moralitatea acestora sa fie dovedita de multa vreme, si sa cercetezi daca nu cumva sunt imbolditi de dusmanie sau de ura...", fiindca "...cel afurisit pe nedrept prin nejudecata ta - se mentioneaza in Constitutiile Apostolilor - cuprins fiind de tristete si deznadajduind, sau se va rataci la pagani sau se va opri la erezii, si se va instraina cu totul de Biserica si de nadejdea lui Dumnezeu si se va apuca de nelegiuiri, si vei fi tu vinovat de pieirea lui, caci nu este drept sa fii grabnic la afurisirea pacatosului si zabavnic la primirea celui ce se pocaieste, si pripit la taiere si nemilos la tamaduirea celui ce sufera... Sa stiti dar, ca cine afuriseste pe cel ce n-a nedreptatit sau nu primeste pe cel ce se, pocaieste, ucide pe fratele sau si varsa sange ca si Cain...".

 

Conform Traditiei canonice a Bisericii primare, un cleric excomunicat nu poate fi iertat si reconciliat cu Biserica decat de episcopul care i-a dat aceasta pedeapsa. Canonul 32 apostolic dispune in aceasta privinta ca reprimirea clericului afurisit sa se faca de episcopul care 1-a afurisit sau de succesorul sau legitim. Clericul excomunicat poate fi deci iertat numai de episcopul care 1-a pedepsit, sau de urmasul sau legitim (Can. 32 apost. ; 6 Ant.). In temeiul dispozitiei canonului 13 apostolic se prelungeste afurisirea clericului care, mergand in alta eparhie, isi tainuieste pedeapsa. Reafirmand aceasta dispozitie de principiu, Parintii Sinodului de la Sardica au precizat ca "...daca vreun diacon, sau prezbiter, sau oricare dintre clerici ar fi excomunicat, si s-ar refugia la alt episcop... acela nu trebuie sa-i acorde aceluia comuniunea... Iar de ar indrazni sa faca aceasta, sa stie ca, adunandu-se episcopii, va fi tras la raspundere" (Can. 13). In versiunea latina, se mentioneaza ca "...ab episcopo suo communione fuerit privatus..." (ar fi fost lipsit de comuniune de catre episcopul sau...). Prin acest adaos, "ab episcopo suo", se evidentia faptul ca excomunicarea o aplica episcopul, ca urmare a iesirii de sub ascultarea canonica (Can. 31 apost.) a vreunuia dintre clericii sai. in comentariul sau la canonul 32 apostolic, Balsamon face precizarea ca, in cazul excomunicarii unui cleric sau mirean, de catre un episcop, mitropolitul sau Patriarhul care 1-a hirotonit sau intronizat pe respectivul episcop are dreptul de a anula pedeapsa respectiva. In cazul in care episcopul care a hotarat pedeapsa excomunicarii a adormit in Domnul, urmasul sau in scaun are indreptatirea canonica de a aplica principiul iconomiei, pentru a elibera pe cel vinovat de pedeapsa excomunicarii.

 

Canonul 55 apostolic prevede ca "daca vreun cleric a defaimat pe episcop, sa se cateriseasca...", iar canonul 56 apostolic completeaza ca "daca vreun cleric - din ierarhia de drept uman, n.n. - ar defaima pe prezbiteri sau pe diaconi sa se afuriseasca". Dupa interpretarea data de N. Milas, canonul 56 apostolic "dispune sa se afuriseasca, adica sa fie lipsiti de oficiul avut in Biserica". Prin urmare, dupa parerea ca-nonistului N. Milas, canonul 56 apostolic prevede pedeapsa destituirii din oficiu, si nu afurisirea sau excomunicarea propriu-zisa. Canonistii clasici - Zonara, Balsamon si Aristen - au inteles insa ca este vorba numai de pedeapsa excomunicarii.. Dupa parerea noastra, credem ca este mai aproape de adevar talcuirea data de canonistul N. Milas, fiindca pedeapsa destituirii apare logica, pentru clericii de instituire umana, alaturi de pedeapsa caterisirii aplicata clericilor de drept divin.

 

Dupa cum s-a precizat mai sus, in baza dispozitiei de principiu stabilita de Parintii Bisericii, toti "...cei ce sunt excomunicati, fie dintre cei din cler, fie dintre cei din starea laica, pot fi absolviti prin sentinta episcopului fiecarei eparhii", sau a Sinodului fiecarei eparhii (Can. 5 I ec. ; 6 Antiohia). In baza dispozitiei canonului 5 al Sinodului I ecumenic, "Sinodul provincial era singurul indreptatit a ancheta valoarea sentintelor de excomunicare" date de un episcop. In canonul 5, Parintii Sinodului I ecumenic au prevazut obligatia canonica potrivit careia orice act de excomunicare - implicit de caterisire al preotilor si diaconilor sa se cerceteze si sa se examineze de Sinodul episcopilor, acestia ca nu cumva "sa se fi lepadat din comunitate din micimea de suflet, sau din dorul de cearta, sau din oarecare aversiune de acest fel al episcopului... Si, despre care se va constata evident ca au vatamat pe episcop, de catre toti sa se considere a fi excomunicati legal, pana ce obstea episcopilor va socoti sa hotarasca pentru dansii o sentinta mai blanda". Prin urmare, in baza dispozitiei canonului 5 I ecumenic, clericul lovit cu pedeapsa caterisirii si excomunicarii de catre episcopul sau, putea uza de dreptul de apel la Sinodul mitropolitan (provincial), care poate "suprima toata micimea de suflet". Acest drept de apel se putea exercita mai ales in cazul unei subiectivitati episcopesti in judecarea clericilor respectivi. In canonul 20, Parintii Sinodului de la Antiohia (341) prevad intrunirea sinoadelor episcopilor, prezidate de intaistatatorii Bisericilor respective, si pentru "ca la aceste sinoade sa vina prezbiterii, si diaconii, si toti celor ce li se pare ca sunt nedreptatiti, si de la Sinod sa dobandeasca judecata;..". Clericul care se crede excomunicat pe nedrept de episcop, poate face apel la mitropolit (Can. 14 Sardica). Acest canon - 14 Sardica - reafirma dreptul de apel la Sinodul mitropolitan, sau la cel al "episcopilor vecini" (episcopos finitimos) in cazul caterisirii si excomunicarii unui cleric de catre un "episcop iute de fire", care "pornindu-se in graba impotriva unui prezbiter sau diacon, ar vrea sa-1 scoata pe acela din Biserica". Parintii Sinodului de la Sardica (343) au dispus ca "...sa se poarte grija ca unul ca acesta sa nu se osandeasca indata, nici sa se lipseasca de comuniune, ci acesta "sa aiba putinta a , se adresa episcopului capitalei (mitropolitului) acelei eparhii, iar daca cel al capitalei lipseste, sa mearga la cel mai apropiat, si sa se roage ca sa se cerceteze cauza lui cu temeinicie... Dar mai inainte de a se cerceta toate cu bagare de seama si cu credinta, cel lipsit de comuniune sa nu-si atribuie siesi comuniunea pana nu se va lamuri cauza...". Textul canonului 5 al Sinodului I ecumenic - in versiunea Bisericii copte - are un adaos, care prevede ca procedura de cercetare si judecare a celui vinovat de pedeapsa caterisirii sa tina seama si de apararea pe care si-o face inculpatul in baza chestionarului prezentat de Comisia de judecata. Versiunile latine - a lui Dionisie Exiguul si Prisca - parafrazeaza textul canonului 5 I ecumenic, adaugind cuvintele : "pana ce obstea episcopilor sau episcopul va socoti sa hotarasca...". Evident, in lumina doctrinei canonice ortodoxe, un episcop nu se poate pronunta contrar hotararii luate de "obstea episcopilor". Intr-adevar, canoanele 53 Elvira (an. 300) si 16 al Sinodului de la Arelate (314), precum si canoanele 1, 2, 13, 15, 16 si 32 apostolice au precizat ca cel excomunicat nu poate fi reconciliat decat de episcopul care i-a aplicat aceasta pedeapsa. Canoanele respective nu amintesc insa nimic de organizarea mitropolitana sau despre Sinoadele mitropolitane, ci exprima doar realitatea vremii de atunci, si anume, organizarea eparhiala sau pre-mitropolitana. Dupa adoptarea formei de organizare mitropolitana - in baza canonului 4 al Sinodului I ecumenic - era deci firesc ca Parintii respectivi sa faca deci referinta la "obstea episcopilor", adica la Sinodul mitropolitan, ca instanta de apel. La aceasta realitate s-au referit si Parintii Sinodului de la Antiohia (Can. 16) si cei de la Sinodul intrunit la Sardica (Cari. 5 si 14). Prin urmare, un asemenea adaos - care nu este conform doctrinei canonice ortodoxe - nu poate deci avea caracter de obligativitate canonica.

 

Acelasi canon al Sinodului I ecumenic - recte canonul 5 - prevede aplicarea principiului iconomiei in cazul unor asemenea pedepse, i de caterisire si excomunicare. Sfantul Sinod este deci indreptatit sa aplice "pentru dansii o sentinta mai blanda", daca vadesc acte de indreptare si pocainta. In spiritul acestei dispozitii de principiu, legislatia unor Biserici Ortodoxe locale a precizat ca Sfantul Sinod ramane organul indreptatit sa ridice sau sa inaspreasca pedeapsa caterisirii si a excomunicarii. De exemplu, articolul 67 din Regulamentul Bisericii noastre "pentru disciplina bisericeasca" - din 7 iunie 1873 - preciza ca "cine nu s-ar supune judecatii bisericesti si o ar defaima pana in ultima instanta, acela se exclude singur din cler".     

                                                      

Sinodul din Cartagina - din anul 419 - a dispus ca "episcopul, iara motiv, sa nu despoaie pe cineva de comuniune" (Can. 133). Comentand acest canon, N. Milas afirma ca, "daca un episcop a excomunicat in chip ilegal pe cineva (in cazul prezent pe un individ, care singur i-a marturisit pacatul), apoi ceilalti episcopi trebuie sa intrerupa comunitatea cu acela, atata vreme cat dansul nu vrea sa fie in comuniune cu acela pe care 1-a excomunicat in mod ilegal". Un episcop care a fost pedepsit prin afurisire, nu mai are deci "dreptul de a se bucura de cinstea cuvenita episcopilor".

 

Prin "sa se afuriseasca", din textul canonului 18 Ancira, canonistul N. Milas intelege insusi actul depunerii. De altfel, textul canonului 18 Ancira prevede ca episcopii care nu au fost primiti de eparhia destinata lor "sa ramana in prezbiteria unde au fost mai inainte prezbiteri", dar "sa nu fie ei lepadati din demnitate". Si aceasta marturie ramane edificatoare in privinta impreciziunii terminologice privind pedepsele bisericesti.

 

In textele canoanelor Bisericii Ortodoxe gasim mentionate diferite cazuri de aplicare a pedepsei afurisirii (excomunicarii). Mentionarea unora dintre aceste cazuri ne poate exemplifica cateva abateri si delicte ale mirenilor si clericilor, pentru care s-a-aplicat aceasta pedeapsa in Biserica primului mileniu crestin, si, totodata, ne va releva si unele dispozitii de principiu luate in aceasta privinta. De pilda, dupa dispozitia canonului 8 apostolic - Colectia clementina (Fragmentari Veronense) - credinciosii care intra si asculta lecturile biblice, dar nu raman la rugaciune si la Sfanta Impartasanie, trebuie sa se afuriseasca (separari convenit), ca unii ce conturba ordinea in Biserica. Dupa afirmatia canonistului N. Milas, "...excomunicarea ca pedeapsa bisericeasca pentru laici, consta din excluderea de la Euharistie pe un timp mai lung ori mai scurt".  Prin "separari" sau "repudietur" "a comunione suspensus seu comunicans" intelegem deci excluderea de la Sfanta Euharistie pentru un anumit timp.

 

Reafirmand unele dispozitii canonice mai vechi (Can. 21 Elvira; 11 Sardica), Parintii Sinodului trulan au dispus ca mireanul crestin, care, "petrecand in cetate, nu ar merge la Biserica in trei zile de Duminici din trei saptamani, ..., sa se excluda din comuniune" (Can. 80), iar cel care sminteste - prin faptele sale reprobabile - pe necrestini "sa se afuriseasca" (Can. 77). Canonul 5 al Sinodului de la Elvira (306) prevede aplicarea pedepsei afurisirii, pe timp de sapte ani, femeii pacatoase, iar canonul 7 al Sinodului de la Arelate (314)  dispune excomunicarea episcopilor eterodocsi.

 

Dupa dispozitia de principiu luata de Parintii Sinodului de la Antiohia (341), clericul care apeleaza la puterea politica a vremii, fara stirea episcopului locului, trebuie "sa se izgoneasca, si lepadat sa fie, "nu numai de comuniune, ci si din demnitatea de care era partas..." (Can. 11). Monahii si mirenii care se indeparteaza de comuniunea cu episcopul lor, "desavarsit sa se afuriseasca din Biserica pana cand, desfacand legatura cu schismaticii, se vor intoarce la episcopul lor propriu" (Can 13 C-pol, 861).

 

Patriarhul Serghie al II-lea (1001-1019) al Constantinopolului a sters din diptice si a excomunicat pe Papa de la Roma fiindca a introdus adaosul Filioque in Simbolul de credinta niceo-constantinopolitan.

 

Din textele unor canoane se desprind si unele dispozitii de principiu privind aplicarea pedepsei excomunicarii. De exemplu, conform dispozitiei canoanelor 10 apostolic si 2 Antiohia, cel ce se roaga impreuna cu un excomunicat, trebuie sa fie afurisit. Clericul sau laicul care este afurisit, daca se duce in alta eparhie si acolo este primit fara scrisori de recomandare, sa se afuriseasca cel ce 1-a primit (Can. 12 apostolic), iar celui excomunicat sa i se prelungeasca afurisirea (Can. 13 apost). In baza dispozitiei unor canoane (16, 32 apost., 5 I ec, 3, 6 Ant. si 13 Sardica), cel care a fost excomunicat de episcopul sau nu poate fi primit de alt episcop, pana cand nu i se ridica pedeapsa de catre forurile in drept (episcopul sau Sinodul). In temeiul dispozitiei canoanelor 6 II ecumenic si 128 Cartagina, excomunicatul nu poate ridica acuza cu caracter bisericesc contra clericilor.

 

Din indrumatorul canonic intocmit de canonistul L. Stan - dupa Colectia canonica a lui N. Milas - retinem ca se pedepseste cu afurisirea:

 

A.  Episcopul care :                                             

-  Refuza sa se duca in eparhia pentru care a fost hirotonit (Can. 36 apost., 17 Ant.) ;

-  Primeste in eparhia sa clerici sau mireni afurisiti, veniti din alte eparhii (Can. 12 apost.)

-  Primeste clerici, care, impotriva vointei episcopului lor, si-au parasit eparhia (Can. 16 apost.) ;

-  Nu poarta grija sa dea clericilor saraci cele de trebuinta (Can. 15 apost.) ;

-  Hirotoneste ca urmas al sau pe o rudenie a sa (Can. 76 apost.) ;

-  Se amesteca in treburile altei eparhii, fara invoirea episcopului competent (Can. 18 Ancira) ;

 

B.  Clericul care :                              .

-  A ajuns la demnitatea de cleric, prin bani (Can. 29 apost.)

- Vinovat din cauza ca poporul nu vrea sa primeasca pe episcopul canonic (Can. 36 apost.) ;       

-  Joaca jocuri de noroc sau se da betiei (Gan. 43 apost. ; 56 VI ec.);

-  Umbla la circiumi (Can. 54 apost.) ;

-  Defaima pe un cleric superior (Can. 56 apost.) ;

-  Batjocoreste pe un infirm, schiop, surd sau orb (Can. 57 si 58 apost.) ;

-  Duce din Biserica vase sfintite, spre a le folosi acasa (Can. 73 apost.,. 10 I-II) ;

-  Se muta la alte Biserici si, somat fiind, nu se mai intoarce la Biserica pentru care a fost hirotonit (Can. 16 I ec. ; 20 IV ec).

 

C. Mireanul care :

-  Se roaga impreuna cu cei excomunicati (Can. 10 apost. , 12 Ant.);

-  Dispretuieste pe episcop, sau devine schismatic (Can. 31 apost. ; 5 Ant. ; 13 I-II) ;

-  Ucide pe cineva (Can. 65 apost.) ;

- Posteste (Post Negru) Duminica sau Simbata (afara de Simbata Mare) (Can. 66 apost. ; 55 VI ec.);

-  Defaima conducerea de Stat sau pe dregatori (Can. 84 apost.) ;

-  Mireanul sau monahul care nu se supune episcopului sau (Can. 8 IV ec), adica nu face ascultare canonica ;

-  Isi ia singur Sfanta Cuminicatura, de fata fiind episcopul, prez-biterul sau diaconul (Can. 58 VI ec.);

- Predica in public (in Biserica), fara invoirea episcopului (Can. 64 VI ec.) ;                                           

-  Face circiuma sau alt fel de comert, in curtea Bisericii (Can. 76 VI ec.) ;                                                                             

-  Comunica cu clericul care liturghiseste sau boteaza in paraclise particulare, fara invoirea episcopului (Can. 12 I-II);

-  Se abtine de la nunta, carne si vin, fiindca le considera pe acestea lucruri pacatoase (Can. 51 apost.) ;                                 

- Femeia care se marita cu fratele barbatului ei si nu se desparte de el (Can. 2 Neocez.) ;

- Monahul care desconsidera normele canonice ale Bisericii (Can. 4 IV ec.) ;

- Monahii si monahiile care, dupa ce au facut votul, se casatoresc (Can. 16 IV ec).

in conformitate cu doctrina canonica ortodoxa, se mai pedepsesc cu afurisirea urmatoarele abateri si delicte ale clericilor;

- Neglijarea sau nerespectarea conditiilor canonice cerute candidatilor la hirotonie (Can. 76 apost.; 4 I ec ; 19 Ant.; 49 Cart.);

-  Refuzul clericului de a-si pastori turma Incredintata la hirotonie (Can. 15 apost.;  16 I ec. ; 6, 10 IV ec. ;  15 VII ec). Un asemenea cleric este pedepsit si cu "excluderea din serviciu" (Can. 36 apost. ; 20 IV ec. ;  18 VI ec. ;  17 Ant.)  si trimiterea pentru canohisire la manastire. Tot cu afurisirea este pedepsit si episcopul care ar primi in eparhia sa pe un asemenea cleric (Can. 17 apost. ; 20 IV ec). Trebuie retinut si faptul ca transferul nu este prevazut - de canoane - ca pedeapsa, ci, dimpotriva, il interzic. Canoanele 14, 15 apostolice, 15 I ecumenic, 20 IV ecumenic, 17 trulan, 10 VII ecumenic, 3 si 21 Antiohia, 16 Sardica etc, interzic clericilor sa se mute dintr-un loc in altul. Un caz de exceptie este prevazut de canoane doar pentru episcopi, si numai atunci cand acest lucru este hotarat de Sinod pentru motive binecuvantate (Can. 14 apost. ,- 5 IV ec. ; 16 Ant. ; 48 Cart.). Canonul 15 al Sinodului I ecumenic a stabilit principiul canonic potrivit caruia este interzis episcopului, prezbiterului sau diaconului "sa se stramute din cetate in cetate". Cei care "persista, se cuvine - dispun aceiasi Parinti ai Sinodului I ecumenic - sa fie excomunicati" (Can. 16). Urmand aceasta randuiala canonica, Parintii Sinodului de la Sardica au interzis categoric "trecerea"  sau "invadarea"  episcopului "dintr-o cetate mica in alta cetate", fiindca "unii ca acestia s-au aprins cu un infocat chip al lacomiei dupa averi, si au slujit mai mult trufiei, ca sa se para ca au cistigat stapanire mai mare" (Can. 1). Unora ca acestia, canonul le aplica nu numai pedeapsa caterisirii, ci "mai aspru, fiindca socotim - declarau Parintii Sinodului de la Sardica - ca unii ca acestia nici comuniunea laicilor nu se cuvine sa o aiba..." (Can. 1). Prin urmare, pedeapsa caterisirii era insotita si de pedeapsa excomunicarii, adica "nec laicam communionem habet".

 

-  Parasirea cu de la sine putere a parohiei sau eparhiei pentru care a fost destinat si administrarea Tainelor si Ierurgiilor in alta parohie,  fara stirea  si  consimtamantul  autoritatii bisericesti competente (Can. 12,  15, 16 apost;  15, 16 I ec ?  10, 20 IV ec. ; 31, 59 VI ec. ;  10 VII ec. ; 3 Ant. , 11 Sard. s.a.);

 

-  Neglijarea obligatiei de a invata pe credinciosi dreapta credinta (Can. 58 apost. ;   19 trulan). In caz de recidiva,  canoanele respective prevad caterisirea;

-  Neimpartasirea la Sfanta Liturghie, fara a spune motivul pentru care nu se impartasesc ;

-  Comuniunea la nivel de rugaciune cu ereziarhii   (Can.   45,   54 apost.).

-  Impunerea cu sila a platii pentru orice serviciu religios (Can. 2 IV ec. ; 22, 23 trulan"; 4, 5, 19 VII ec). Pentru cazul de recidiva se prevede caterisirea. Referitor la acest delict, Pravila Mare precede : "...De se va arata la vreun preot ca ...au luat vreun dar ceva pentru dumnezeiasca priciastenie, aceluia sa i se ia popia, ...". Cel caruia i s-a luat "darul pentru niscare gresale adeverite si va indrazni la Liturghie sa faca, unul ca acela sa se goneasca de tot si de in Beserica lui Hristos".

 

-  Necinstirea obiectelor sfinte (Can, 72, 73 apost.; 2 IV ec.;  1, 49, 97 trulan ; 13 VII ec. etc) ;

-  Blasfemia (Can. 57 apost.) ;

-  Incalcarea drepturilor legale ale subalternilor (Can. 59 apost.), care poate merge - in caz de recidiva - pana la caterisire.

-  Furtul de bunuri bisericest, in caz de recidiva se pedepseste cu caterisirea (Can. 25, 72, 73 apost. ;  13 VII ec. ;  10 I-II C-pol; 6, 8 Grigorie de Nyssa).

-  Divortul introdus "din motive de evlavie" (Can. 5 apost. ; 13 VI ec. ; 2, 8 Neocez. ; 21, 62 Ioan Post.).

-  Vizitarea locurilor scandaloase de petreceri   (Can.   54   apost. ; 9 VI ec.; 40 Laod. ; 40 Cart.).

 

Prin pedeapsa excomunicarii, romano-catolicii inteleg excluderea celui sanctionat "din comuniunea credinciosilor, si privarea, totala sau partiala, de bunurile spirituale care sunt la dispozitia Bisericii". Se distinge excomunicarea majora, "care priveaza de orice comuniune ecleziastica", si excomunicarea minora, "care nu priveaza decat de unele bunuri spirituale". Cei pedepsiti cu excomunicarea majora se impart in doua clase : tolerati (tolerati) "pe care credinciosii nu sunt opriti a-i evita etiam in divinis", si "non tolerati sau vitandi, pe care credinciosii trebuie sa-i evite". In Biserica Romano-Catolica au fost deci cunoscute doua forme de excomunicare - majora si minora. Excomunicarea majora lipseste pe crestin de toate legaturile sale cu Biserica. Ea se aduce la cunostinta Bisericii in chip formal (de episcopul locului sau de Papa). Daca este insotita de o solemnitate deosebita, capata caracterul unei anateme. Excomunicarea minora priveaza pe credincios "de participarea pasiva a Tainelor si de indreptatirea de a fi ales sau prezentat la vreun beneficiu sau vreo demnitate bisericeasca...". Dupa Bula Apostolicae Sedis, a Papei Pius IX, si a unei decizii a Sfantului Oficiu din 5 decembrie 1883, "excomunicarea minora nu mai exista". Excomunicarea majora "latae sententiae" este rezervata Papei pentru diferite cazuri, ca de exemplu, "immunitatem asyli", uzurpatorilor de bunuri bisericesti (usurpantes) etc. Constitutia Apostolicae Sedis a Papei Pius al IX-lea (oct. 1869) a limitat insa pedepsele latae sententiae. Aceasta Constitutie - care mai este inca in vigoare - a excomunicat si pe "schismatici, si pe cei care refuza cu incapatinare ascultarea de Papa care guverneaza atunci". Efectul excomunicarii consta deci in "privarea crestinului - romano-catolic, n.n. - de a participa la Taine, la rugaciunile publice, la faptele bune, la onorurile pe care ea (Biserica, n.n.) le da credinciosilor dupa moartea lor".

 

Dupa vechiul Drept canonic romano-catolic, era interzisa orice relatie cu clericul excomunicat "sive in divinis sive in humanis". Conform doctrinei canonice romano-ca-tolice, "excommunicatis non liceat communicari" (nu este permis a comunica cu cel excomunicat). Sinodul de la Tours, din anul 1238, a stabilit si procedura canonica in materie de excomunicare. Conform acestei proceduri, 12 preoti asista pe episcop cu o faclie in mina, pe care o arunca la pamant dupa anatematizarea vinovatului, in timp ce se suna clopotelul. Cu acest prilej, episcopul declara : "Se separa si se indeparteaza de comuniunea Bisericii si de la participarea la Trupul si Sangele lui Hristos, si se da puterii satanei, pentru a-l umili si pedepsi in trupul sau, in scopul ca, venind sa-si recunoasca greselile si sa faca penitenta, sufletul sau sa poata fi salvat in ziua venirii Domnului". In prezent, romano-catolicii inteleg excomunicarea ca o excludere totala din comuniunea Bisericii, adica "excommunicatus ab omni communione", "a communione sanctae Ecclesiae", "a communione christiana".

 

Canonistii romano-catolici contemporani amintesc de doua tipuri de excomunicati : a) "tolerati" si b) "vitandi". Credinciosii nu sunt pedepsiti daca iau contact cu "tolerati", pe cand pe "vitandi" trebuie intotdeauna sa-i ocoleasca. "Tolerati" pot fi excomunicati in doua feluri : a) in mod automat (latae sententiae) si b) "per sententiam" autoritatii legale. Codul canonic, in vigoare, prevede ca "apostatul de la credinta, eretic sau schismatic, se expune la o excomunicare latae sententiae...". Acelasi Cod canonic al Bisericii Romano-Catolice rezerva excomunicarile latae sententiae Scaunului apostolic (Can. 1354, paragraf 3 ; Can. 1366). Canonul 1372 prevede ca "cel care apeleaza la Sinodul ecumenic sau la Colegiul episcopilor impotriva unui act al Pontifului roman va fi pedepsit...", fiindca "Primul Scaun nu este judecat de nimeni" (Can. 1404). Canonul 1417 al aceluiasi Cod prevede ca "in virtutea primatului Pontifului Roman, orice credincios este liber sa apeleze la judecata Sfantului Scaun, sau sa-i inainteze orice caz contencios sau penal, indiferent de gradul de jurisdictie si de momentul procesului", deoarece "Pontiful Roman este judecatorul suprem pentru intreaga lume catolica ; el pronunta Dreptul prin el insusi sau prin tribunalele ordinare ale Scaunului Apostolic, sau prin judecatorii pe care i-a delegat" (Can. 1442).

 

La romano-catolici, "duhovnicul care violeaza in mod direct secretul marturisirii se expune la excomunicarea latae sententiae rezervata Scaunului Apostolic...". Pentru unii teologi romano-catolici, pedeapsa afurisirii (Can. 5 apost. ; 3 Ant.) este identica cu "suspendarea", si "suspendarea" cu "caterisirea". Pentru acesti teologi, "ceea ce deosebeste caterisirea de suspendare este durata depunerii, care, prin natura sa, este vesnica".

 

In Biserica din Africa, Galia si Spania au existat doua feluri de excomunicari ale episcopilor : a) "excommunicatio contemptorum", adica interdictia de a comunica cu autoritatea bisericeasca si de Stat, si b) "excommunicatio fraterna", care ii ingaduie exercitarea puterii bisericesti in propria eparhie, dar ii interzice sa comunice cu alti ierarhi.  Aceste pedepse se aplicau pentru lipsa nejustificata de la Sinoade sau plecarea din timpul Sinodului, incalcarea hotararilor sinodale, pentru hirotoniile necanonice etc.

 

Practica judiciara romano-catolica cunoaste si o alta forma de pedeapsa, numita "interdict", si care se aseamana, in continutul ei aplicativ, cu suspendarea si excomunicarea. Pentru romano-catolici, interdictul este o "pedeapsa bisericeasca care suspenda pe clerici din functiile lor, si care priveaza pe credinciosi de folosirea Tainelor, a serviciului divin si de mormantul bisericesc". Interdictul poate fi deci identificat "uneori... si cu excomunicarea". Canonistii romano-catolici afirma ca "pedeapsa celor care incalca interdictul este aceea de a cadea in excomunicare", fiindca "interdictul priveaza pe cel vinovat (cleric sau laic) de darul Tainelor si Ierurgiilor, precum si de alte bunuri spirituale".

 

Si in legislatia canonica a Bisericii Ortodoxe se poate identifica o. pedeapsa sub forma de interdict. De exemplu, conform dispozitiei canonului 4 al Sinodului VII ecumenic, episcopul nu trebuie sa inchida vreo Biserica si sa interzica a se face slujba in ea.

 

Dupa cum s-a precizat mai sus, romano-catolicii afirma ca "prima sedes a nemine judicetur". De aceea, Papa nu poate fi de nimeni excomunicat, exceptand cazul de erezie (nisi a recta fide exorbitaverit). Orice excomunicare, care este publica, este insa "rezervata Papei". Canonul 227 al Codului canonic - din anul 1917 - preciza ca, intrucat pocainta celui vinovat "nu poate fi determinata in prealabil", si excomunicarea este tot o pedeapsa vindicativa, data pentru un timp nedeterminat "ad beneplacitum nostrum".

 

La romano-catolici, excomunicarea poate sfarsi "prin casare sau revocare... sau prin simpla declarare a nulitatii sentintei, care adesea se cheama casatie".

 

Dupa cum se stie, romano-catolicii au atribuit Sfantului Isidor de Sevilla (1636) unele Decretalii care declara Primatul papal. Doctrina Primatului papal - formulata de-a lungul Evului Mediu - afirma ca Papa isi primeste jurisdictia universala "ipsomet iure divino...". De aceea si "capacitatea episcopului de a savarsi Taina Hirotoniei si a Ungerii cu Sfantul Mir este un atribut doar al Pontifului roman...". Reafirmand tezele acestei doctrine medievale, canonistii romano-catolici au declarat ca "...intreaga jurisdictie ecleziastica rezida in Papa si in episcopi... Papa are de drept divin plenitudinea jurisdictiei bisericesti...".

 

De aceea, "Suveranul Pontif, in calitate de succesor al Sfantului Petru, pe Scaunul Romei, are in Biserica Universala un primat nu numai de onoare si intaietate onorifica, ci o putere totala si suprema de autoritate si de jurisdictie. Aceasta este - declara un canonist romano-catolic, la sfarsitul secolului trecut - dogma credintei catolice". Din nefericire, aceasta asa-zisa dogma a fost revitalizata si de Conciliul II Vatican. Dupa parerea canonistilor apuseni, insusi "Sinodul de la Sardica a deferit Papei ultimul cuvant in cazuri de controversa, care pot duce la expunerea episcopilor,...".

 

Concluzionand, putem afirma ca excomunicarea mica se reduce la privarea de Euharistie si interdictum ab ingressu ecclesiae (interzicerea de a intra in Biserica). Privarea de Euharistie o impune preotul duhovnic, iar interzicerea de a intra in Biserica o aplica numai episcopul. Excomunicarea mare, sau excomunicarea propriu-zisa - din Biserica Ortodoxa - corespunde cu excomunicarea de "tolerati" si de "vitandi" din Biserica Romano-Catolica.

 

Initial, "excommunicatio", "segregatio" a avut sensul de excludere din comunitate. In secolul al IX-lea, Papa Nicolae I declara insa ca cei doi episcopi depusi din treapta "ab omni officio sacerdotali excommunicati sunt" (sunt exclusi de la orice oficiu sacerdotal).

 

In secolele IV-V, sanctiunile edictate de autoritatea imperiala - recte imparatul de la Roma Veche sau cea Noua - pentru delicte grave comise de crestini sau clerici, au fost cele ale Dreptului penal roman, adica, exilul, confiscarea averii si pedeapsa cu moartea. Sinoadele locale si ecumenice din aceste secole - sau de mai tarziu - nu au prevazut decat pedepse cu caracter penitential, corectiv-medicinal. In caz de neindreptare a penitentului, a fost prevazuta pedeapsa "excluderii din comuniune" , adica excomunicarea. Canonistii apuseni afirma ca, in Biserica, "pedepsele corporale nu au aparut decat la Sinodul de la Vannes (Can. 6 si 13) - din anii 461/491, in Galia, n.n. - si ele au ramas cazuri de exceptie si pentru secolele VI-VIII...".

 

In Biserica Ortodoxa, jurisdictia este un auxiliar al starii harice. In continutul notiunii de jurisdictie nu intra si actele de judecata sau de justitie. Cine are jurisdictie, acela face legi si le aplica, "iar prin ambele aceste acte conduce sau carmuieste, si anume conduce cu legea... Cine judeca, acela nu conduce, nu stabileste si nu aplica prin acte de conducere dreptul, ci el numai apara dreptul, savarseste o lucrare auxiliara a conducerii, ajuta conducerea".       
      

Parintele Nicolae V. Dura

 

 

 

                                            

09 Iulie 2012

Vizualizari: 4966

Voteaza:

Excomunicare - Afurisire 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE