Hristologia in lumina traditiei canonice a Bisericii Ortodoxe

Tema fundamentala si predilecta a teologiei patristice a fost intot­deauna taina persoanei Mantuitorului Iisus Hristos. De aceea, s-a afir­mat, indreptatit, ca "intreg sistemul credintei ortodoxe se poate deduce din doctrina fixata la Calcedon", si din insasi Eclesiologia Bisericii Orto­doxe, care "este insasi partea esentiala a Hristologiei".

Invatatura ortodoxa despre taina persoanei Domnului Iisus Hristos, propovaduita si pastrata de traditia dogmatica, cultica si canonica a Bisericii Ortodoxe, a fost exprimata de Parintii Bisericii, intr-un mod con­cis si lapidar, in acele "reguli de credinta", "simboale baptismale", in Simbolul niceo-constantinopolitan si in hotararile dogmatice ale sinoa­delor ecumenice. Aceasta invatatura despre persoana Domnului Iisus Hristos - trecuta ulterior in textul liturgic si al diferitelor catehisme si marturisiri de credinta - a fost predanisita si aparata de Biserica Orto­doxa si prin hotararile sale canonice, in baza carora a condamnat pe toti cei care au contestat fie divinitatea Mantuitorului fie omenitatea Sa, fie nasterea minunata din Fecioara Maria.

Dupa cum se stie, Biserica Ortodoxa Rasariteana "invata ca Domnul Iisus Hristos s-a intrupat mai presus de fire si s-a nascut din Fecioara Maria in chip minunat. Iisus Hristos este Dumnezeu adevarat si Om ade­varat, Dumnezeu-Om, avand doua firi, dumnezeiasca si omeneasca, intr-o singura persoana sau ipostas, persoana lui Dumnezeu Cuvantul. In baza unirii ipostatice, Iisus Hristos este, din clipa zamislirii Sale minunate, Dumnezeu-Om sau Persoana divina in doua firi, cea dumnezeiasca si cea omeneasca. Desi om adevarat, adica din aceeasi fiinta cu noi, totusi, Iisus Hristos, ca om, are unele prerogative fata de ceilalti oameni, si anume nasterea supranaturala si lipsa de pacat, impecabilitatea.

Desi Biserica a invatat dintru inceput dogma unirii ipostatice, ea a fost nevoita sa o formuleze de abia la Sinodul III ecumenic (Efes 431), condamnand nestorianismul si aproband cele 12 anatematisrne ale Sfantului Chiril din Alexandria. A dezvoltat-o si a precizat-o apoi la Sinodul IV ecumenic (Calcedon, 451), impotriva monofizitismului, si la al VI-lea Sinod ecumenic (Constantinopol, 680), impotriva monotelismului. La aceste sinoade s-a reafirmat ca in Iisus Hristos sunt doua firi - divina si umana - cu doua vointe si lucrari corespunzatoare, unite intr-o sin­gura persoana sau ipostas. Aceasta persoana este Dumnezeu-Cuvantul sau Fiul lui Dumnezeu, Care ramane singur subiect neimpartit al celor doua firi. Modul de unire este fara impartirea, despartirea, amestecarea sau schimbarea celor doua naturi.

Urmarile unirii ipostatice a celor doua firi au fost:
a) comunicarea insusirilor - in virtutea careia, data fiind unitatea persoanei in Iisus Hristos, firii dumnezeiesti i se atribuie in­susiri omenesti si firii omenesti insusiri dumnezeiesti.
b) indumnezeirea firii omenesti in Iisus Hristos, adica ridicarea ei la cel mai inalt grad de perfectiune posibila pentru ea, dar fara sa-si piarda calitatile proprii.
c) lipsa de pacat a lui Iisus. Hristos
d) atat dupa Divinitate cat si dupa Omenitatea Sa I se cuvine o singura inchinare
e) Fecioara Maria este adevarata Nascatoare de Dumnezeu.
In cele ce urmeaza, vom prezenta marturii ale traditiei canonice a Bisericii Ortodoxe referitoare la invatatura ortodoxa despre taina per­soanei lui Iisus Hristos, dar, evident, nu inainte de a preciza care este valoarea normativa a Traditiei bisericesti, inclusiv a celei canonice, privind hristologia.

I. Valoarea normativa a traditiei bisericesti referitoare la hristologie

Prin Traditie intelegem "toate dogmele care lipsesc sau se gasesc intr-o forma cu totul umbrita si neclara in Sfanta Scriptura. Existand in aceasta, in mod virtual, ele au trebuinta de lumina Sfintei Traditii pentru a dobandi claritatea cuvenita dogmei".

Aceasta "lumina datatoare de viata a traditiei", transmisa de Parintii Bisericii ai primelor opt secole, ne ajuta sa cercetam cu temei­nicie si marturiile scripturistice referitoare la a doua persoana a Sfintei Treimi, Mantuitorului Iisus Hristos. In traditia dogmatica, canonica si cultica a Bisericii Ortodoxe, aceste temeiuri scripturistice isi afla te­meiuri explicative, calauzitoare si intregitoare, de valoare egala cu Scriptura.

Traditia cuprinde nu numai invataturi dogmatice, dar si randuieli de cult si norme canonice. "Prin notiunea Sfanta Traditie - declarau de curand teologii ortodocsi - noi intelegem intreaga viata a Bisericii in Duhul Sfant". Aceasta traditie se exprima ea insasi in invatatura dog­matica, in cultul liturgic, in disciplina canonica si in viata spirituala. Aceste elemente impreuna vadesc singura si indivizibila viata a Bise­ricii". Traditia este deci "unitatea de credinta si randuieli cultice si de organizare".

In ceea ce priveste traditia dogmatica, aceasta ramane neschimbabila in substanta ei, dar terminologia si modul de exprimare trebuie sa poarte pecetea fiecarei generatii de crestini. Ea trebuie sa fie formulata deci "in eodem sensu et in eadem sententia patrum".
Desi, pentru Ortodoxie, intreaga traditie a Bisericii - sub aspec­tul ei intreit de manifestare, dogmatic, canonic si cultic - are un ca­racter unitar si o valoare normativa, totusi, "numai traditia dogmatica a primelor opt secole are caracter normativ de ultima autoritate", si in privinta dogmei hristologice.

Biserica Romano-Catolica confera traditiei bisericesti o "valoare normativa proprie numai revelatiei apostolice". Pentru protestanti, exista doua feluri de traditii: "traditie apostolica, care este normativa, si o traditie post-apostolica, care este un ajutor in intelegerea (traditiei apostolice), dar nu o norma". Protestantii n-au recunoscut traditiei post-apostolice valoare egala cu Sfanta Scriptura, pentru ca n-au admis Bise­rica. A admite traditia "inseamna a admite Biserica si invers". A nu admite Biserica inseamna a nu primi nici invatatura ei, inclusiv invatatura despre Iisus Hristos. Asa dupa cum adeverea si Sfantul Irineu, Biserica este aceea care "a primit de la Apostoli credinta intr-un Dumnezeu, Tatal Atottiitorul, si intr-unul Hristos Iisus, Fiul lui Dumnezeu, Cel ce s-a intrupat pentru mantuirea noastra, intru Duhul Sfant, Cel ce a predicat din prooroci iconomiile si venirile si nasterea din Fecioara si patima si invierea din morti si inaltarea cu trupul la ceruri".

Asadar, chiar daca Scriptura contine intreg continutul dogmei, aceasta nu se poate dezvolta fara o autoritate formala a traditiei vii, adica Biserica, care ramane pastratoarea tezaurului sacru transmis de Mantuitorul si propovaduit de Sfintii Apostoli si Sfintii Parinti. Tot Bise­rica este aceea care talcuieste textele Scripturii in lumina traditiei Parintilor.

Propovaduirile dogmei se fac cu autoritate doar cu girul Bisericii, singura in masura sa explice textul scripturistic. In aceasta privinta, Sfantul Vasile cel Mare afirma ca "dogmele se tac, iar propovaduirile se fac cunoscute public. Insa un fel de tacere este si neclaritatea, de cere se foloseste Scriptura, care face mintea sa vada cu greutate dog­mele, spre folosul celor ce le cerceteaza". Urmand cuvantul de invata­tura al acestui Sfant Parinte, continutul dogmei hristologice, definita la Calcedon, trebuie sa ramana acelasi pentru totdeauna. El se poate insa face public prin propovaduire, se poate comenta, interpreta si explicita "in eadem substantia", pentru fiecare generatie in parte. Acest proces in cunoasterea dogmatica a adevarurilor de credinta formulate la sinoa­dele ecumenice de Parintii Bisericii are un caracter declarativ si de explicitare si intelegere a dogmelor formulate. El isi gaseste expresia afir­marii in marturisirile de credinta, in lucrarile dogmatistilor si in cultul Bisericii Ortodoxe.

Sfantul Vasile cel Mare afirma ca insasi credinta in Sfanta Treime am primit-o prin traditia nescrisa a Bisericii. "Chiar marturisirea de credinta, a crede in Tatal si Fiul si Duhul Sfant din care Scriptura o avem? Daca adica din predania Botezului, potrivit consecventei dreptei cinstiri - afirma Sfantul Vasile cel Mare - trebuie sa si credem, asa cum ne botezam, facand marturisire asemenea botezului, apoi potrivit aceleiasi consecvente sa ne fie ingaduit sa dam credintei asemenea slava".

Formulele baptismale - primele marturisiri de credinta ale Bisericii apostolice - ni s-au transmis deci prin traditia nescrisa a Bisericii. Lipsa marturiilor scrise "ale marturisirii credintei" a fost suplinita de aceasta traditie, care a avut "atata tarie in taina bunei cinstiri" si "a ramas in Bisericile cele necorupte din obiceiul nemestesugit".

Biserica Ortodoxa vorbeste de "unitatea interna a Traditiei bazata pe unitatea credintei". Opiniile unor Parinti ai Bisericii si hotararile unor sinoade locale nu sunt cu autoritate si infailibile prin sine, ci numai intrucat sunt de acord cu invatatura Bisericii, care a fost formulata prin sinoadele ecumenice. In aceasta viziune a realitatii, traditiile locale reprezinta o unitate organica a adevarului revelat, pentru ca Bisericile respective au lasat pe Parinti sa vorbeasca in numele lor. Aceasta reali­tate o marturisea si un intaistatator al Bisericii anglicane care declara ca "acela care priveste din afara Sfanta Biserica Ortodoxa simte ca ve­chii Parinti traiesc inca in voi. Si in vreme ce aveti teologii vostri in toate epocile si pana in prezent, acestia s-au inchinat in fata vechii tra­ditii si au lasat Parintii sa vorbeasca prin ei". Intr-adevar, teologii or­todocsi s-au inchinat si se vor inchina cu veneratie in fata vechii tra­ditii, pentru ca ea ramane datatoare de lumina si cheia intelesului in cunoasterea, explicitarea si priceperea oricarei dogme a Bisericii.

Parintii Bisericii sunt cei care au hotarat "ca toate cele scrise si ne­scrise de traditia bisericeasca sa le pazim neschimbate", si tot ei sunt aceia care "marturisesc despre apostolicitatea traditiei". De aceea, toate opiniile, speculatia si creativitatea in gandirea teologica trebuie sa fie masurate "cu criteriul Sfintei Traditii", in totalitatea ei - dogmatica, canonica si cultica. Aplicand acest criteriu, Biserica Ortodoxa a teologhisit si teologhiseste "ad mentem Patrum".

La Conferinta de la Moscova din anul 1976, la care au participat teologi anglicani si ortodocsi, s-a reafirmat necesitatea ca Sfanta Traditie sa fie "retraita de fiecare generatie". Pentru un ortodox, preciza un ie­rarh al Bisericii Ortodoxe, cu acest prilej, "nu terminologia valoreaza, ci mesajul si cugetarea Parintilor". Fiecare generatie de crestini or­todocsi trebuie sa cunoasca si sa retraiasca mesajul si cugetarea Parin­tilor, si indeosebi cea privitoare la taina persoanei lui Iisus Hristos.

Cugetarea Parintilor despre taina persoanei lui Iisus Hristos ne-a fost pastrata si de traditia canonica. Traditia canonica ortodoxa - ca traditie intregitoare - confirmata si intarita de hotararile canonice ale sinoadelor ecumenice, aflate in acel "liber canonum", ne furnizeaza mar­turii pretioase despre crezul hristologic maturisit de Parintii Bisericii Ortodoxe.

II. "Urmand legiuirilor canonicesti ale parintilor"

A. Hristologia in lumina traditiei canonice apostolice

Literatura canonica, zisa apostolica, redactata in secolele III-IV, constituita din Didahia Apostolilor, Didascalia, Constitutiile Apostolilor, cele 85 canoane apostolice, Traditia apostolica a lui Ipolit si cele 127 de canoane ale Apostolilor - acestea din urma pastrate doar in versi­unile copta, araba si etiopiana - ne ofera pretioase marturii privind doctrina hristologica elaborata in epoca apostolica.

Facandu-se ecoul marturiilor biblice si al formularelor de credinta baptismale din epoca apostolica, traditia canonica apostolica a fost apa­ratorul lor, conferind traditiei dogmatice din vremea respectiva un caracter general-obligatoriu, prevazand, totodata, si pedepsele cuvenite pentru cei care proferau invataturi gresite despre Iisus Hristos.

Traditia canonica apostolica afirma ca ereziarhii "in loc sa patrunda gandirea intrinseca a Apostolilor, n-au voit sa urmeze decat propriei lor fantezii, facand ceea ce le placea si nu ceea ce trebuia".

1). Canoanele apostolice.

Canoanele apostolice prevad obligatia episcopului si a preotului de a invata pe crestini "ca Tatal nu a fost rastignit, ca El nu a fost nascut, nici nu s-a intrupat, ca Duhul Sfant nicidecum nu s-a facut om si nu a suferit, pentru ca Cel care s-a facut om si a eliberat lumea de pacat, Cel care s-a intrupat a fost Fiul unic. Acesta s-a intrupat intr-adevar din iu­bire pentru oameni si a luat trup din Fecioara, si a patimit calvarul crucii si prin ascultarea Sa, a rascumparat lumea din robia pacatului. Noi suntem botezati si in numele Fiului, pentru ca El s-a intrupat in persoana si a rabdat crucea, a suferit, a inviat".

Aceleasi canoane prevedeau depunerea din treapta a clericilor care botezau fara sa cunoasca aceasta invatatura apostolica a Bisericii des­pre Domnul Iisus Hristos, sau nu o faceau intocmai cunoscuta catehumenilor si crestinilor.
Referitor la ereziarhii din epoca apostolica, care raspandeau invata­turi eronate despre a doua persoana a Sfintei Treimi, canoanele aposto­lice afirmau ca "cel care neaga intruparea Unicului Fiu si suferintele Sale pe cruce este un adversar al lui Dumnezeu si un dusman al Sfintilor. Caci Fiul lucreaza cu Tatal, sta pe acelasi tron, imparateste cu El, este autorul invierii. Duhul Sfant ii este egal, caci cele trei persoane sunt egale in divinitate".

In Biserica primara, catehumenii erau obligati sa marturiseasca cre­dinta adevarata in cele trei persoane ale Sfintei Treimi.
In canoanele apostolice - cu fond dogmatic - aflam si o astfel de marturisire baptismala. Potrivit randuieiii apostolice, diaconul intreba, printre altele, pe catehumeni urmatoarele: "Crezi tu in Domnul nostru Iisus Hristos, Unicul Fiu al lui Dumnezeu-Tatal, crezi tu ca, printr-o mi­nune mai presus de fire El s-a facut om din Duhul Sfant si de la Fecioara Maria, fara parte barbateasca, ca El a fost rastignit in timpul lui Pontiu Pilat, a murit din propria Sa vointa pentru mantuirea noastra a tuturor, a inviat din morti a treia zi, a slobozit pe cei legati, s-a suit la ceruri, a sezut de-a dreapta Tatalui si va veni, in infatisarea vazuta a impara­tiei Sale, sa judece viii si mortii?"

Recomandarea ce se face crestinilor de a se ruga Domnului Iisus Hristos la ceasurile 3, 6 si 9 din zi isi afla un temei liturgico-doctrinal in textul traditiei canonice apostolice. "Te vei ruga si vei lauda pe Dumnezeu la ceasul al treilea - prevede un canon apostolic - pentru ca Hristos, la aceeasi ora a fost condamnat de Pilat".

Despre prefigurarea jertfei pe cruce a Mantuitorului Iisus Hristos in Vechiul Testament, acelasi canon apostolic ne adevereste ca "legea poruncea sa se aduca painea punerii-inainte la ceasul al treilea, care prefigura trupul si sangele preasfant al lui Hristos, si de a se injunghia mielul, tipul Mielului adevarat; pastorul, in fine, este Hristos, El este de asemenea painii pogorate din cer".

La ceasul al treilea, crestinul este dator a se ruga, "pentru ca, Hris­tos fiind rastignit pe lemn, ziua aceea s-a intrerupt, si s-a intunecat", iar la ceasul al noualea, intrucat "coasta Sa a fost strapunsa si a iesit sange si apa; dupa care, El dadu lumina celorlalti oameni, pana la venirea noptii".

Intruparea Domnului ramane pentru mintea omeneasca taina cea din veci ascunsa si de ingeri nestiuta. Aceasta taina "nu serveste de lectie la toti oamenii - adevereste un canon apostolic - ci numai celor smeriti; pentru ca numai pentru acestia Dumnezeu vrea sa infaptuiasca minuni, nu prin putere omeneasca, ci prin buna Sa vointa".

Acelasi canon apostolic adeverea ca Fiul, incepatorul si plinitorul credintei noastre (Evr. 12, 2) "este coetern cu Tatal Sau dinainte de veci, ca s-a nascut din Fecioara neprihanita, fara saminta barbateasca, ca a trait viata oamenilor, dar fara pacat, si a implinit toata dreptatea legii si, prin vointa lui Dumnezeu-Tatal, Cuvantul a suferit pe cruce si a dispre­tuit ocara ei, a murit, a fost pus in mormant, a inviat a treia zi din morti si a ramas, dupa invierea Sa, patruzeci de zile cu Apostolii si, dupa ce le-a dat toate poruncile Sale, s-a inaltat in prezenta lor spre Cel care L-a trimis, Dumnezeu-Tatal".

In conformitate cu marturia aceluiasi canon apostolic, credinta in Iisus Hristos, in intruparea, rastignirea, moartea, invierea si inaltarea Sa nu trebuie sa fie in afara de "tot ce este natural si fara ratiune, ci cu discernamant si deplin asentiment", pentru ca numai asa cel care crede cu adevarat "a obtinut dar din partea lui Dumnezeu" si "este lipsit de orice erezie". Credinta crestina este deci un dar de la Dumnezeu, un dar ce presupune atat un proces rational-cognitiv, cat si unul volitiv. Crestinul trebuie asadar sa cerceteze Scripturile, sa cunoasca marturiile dogmatice, canonice si cultice ale traditiei Bisericii celei Una, Sfanta, Apostolica si Soborniceasca - adica ale Bisericii Ortodoxe Rasaritene - si sa accepte invatatura formulata de aceasta in mod sinergetic - sub asistenta Duhului Sfant si lucrarea mintii omenesti - in soboarele ei ecu­menice in baza datului revelat. Acceptarea aceasta presupune deci atat o cunoastere temeinica si veridica a invataturii de credinta statornicita de-a lungul secolelor in Biserica cea adevarata, instituita de Hristos pe cruce si constituita la Cincizecime, cat si o adeziune totala trecuta prin filtrul ratiunii umane si al sentimentului uman. Prin urmare, un crestin nu poate fi un agnostic sau un om care sa creada fara sa cerceteze si sa inteleaga dogma fara sa o priceapa deoarece, pentru el nimic "nu este mai necesar decat a invata ca Hristos a murit si a inviat din morti".

Invatatura despre divinitatea si umanitatea Sa ne-a lasat-o insusi Domnul Iisus Hristos, "si fiecare dintre noi avem datoria de a ne con­forma la ceea ce Domnul ne-a revelat dupa vointa lui Dumnezeu-Ta­tal". Insasi cunoasterea noastra "prin credinta", nu este altceva decat a primi si a ne conforma la ceea ce Domnul ne-a revelat si ne-a invatat. Credinta insa in Revelatia biblica, in descoperirea facuta de Mantuitorul Sfintilor Apostoli, implica si o participare a ratiunii si vo­intei umane, a intregului proces de cunoastere si traire a datului revelat. Dar si credinta in cele marturisite de Sfintii Parinti despre Iisus Hristos presupune aflarea in comuniune cu acestia in cadrul Bisericii de succe­siune apostolica. Numai cei aflati intr-o astfel de comuniune de credinta si har se pot invrednici de teologhisiri despre a doua persoana a Sfintei Treimi.
Conform dispozitiei canonului apostolic, crestinii au obligatia de a cinsti zilele care comemoreaza evenimentele importante din viata pamanteasca a Mantuitorului Hristos, adica din istoria mantuirii noastre. Canonul apostolic prevede cinstirea Saptamanii patimilor "in care Domnul a fost rastignit"; a Saptamanii luminate, ca semn al bucuriei "Invierii Domnului din morti", a zilei inaltarii Domnului la ceruri, zi "care marcheaza im­plinirea misiunii lui Hristos"; a zilei Cincizecimii, "caci este ziua manifestarii Duhului Sfant care a pogorat peste cei care credeau in Iisus Hristos". Apoi, crestinul va cinsti "ziua Nasterii lui Hristos, pentru ca, in aceasta zi, s-a dat oamenilor harul, cand Dumnezeu-Cuvantul, Iisus Hristos, se nascu din Fecioara Maria pentru mantuirea lumii". Ziua bo­tezului Domnului este "ziua in care se manifesta divinitatea lui Hristos".

A expune invatatura Bisericii despre Iisus Hristos, inseamna a vorbi si despre preotia harica a Noului Testament instituita de insusi Mantuitorul, Arhiereu in veac dupa randuiala lui Melchisedec. Confirmand tra­ditia biblica din epoca apostolica, canoanele apostolice adeveresc ca "Fiul lui Dumnezeu, Marele Preot, Domnul nostru Iisus Hristos, a insti­tuit pe cei treisprezece Apostoli, si prin Apostoli, noi am fost stabi­liti". Succesiunea apostolica isi are deci izvorul la Hristos prin Sfintii Apostoli. Adeverind ca nimeni nu-si ia cinstea aceasta a preotiei, decat numai daca este chemat de Dumnezeu (Evr. 5, 4), canonul 71 apostolic - varianta araba - afirma ca insusi Hristos, "singurul preot suveran, nu si-a luat aceasta cinste El insusi, ci a fost instituit de Tatal Sau. Cand a devenit pentru noi preot suveran, El a oferit jertfa spirituala lui Dumnezeu-Tatal, inainte de a fi rastignit; si aceasta numai noua insine ne-a poruncit sa facem. Existau desigur si altii printre noi care credeau in El, dar El nu a daruit fiecaruia din adeptii Sai darul de a fi preot sau de a se invrednici de demnitatea preoteasca. Dupa inaltarea Sa - adeverea acelasi canon - noi am adus, din porunca Sa o jertfa sfanta, nesangeroasa si am instituit episcopi, preoti si diaconi".

Aceeasi traditie canonica a Bisericii primare ne adevereste ca Mantuitorul Hristos a savarsit minuni pentru a aduce neamurile a caror inima era invartosata in pacat, la cunoasterea adevarata a lui Dumnezeu. Prin aceeasi putere data de Mantuitorul ucenicilor Sai putem savarsi si astazi minuni, dar ele nu conditioneaza statutul de crestin si nici existenta noastra. Cel ce crede in Hristos nu devine ipso facto si un taumaturg. Referitor la aceasta realitate un canon apostolic preciza ca "a alunga demoni depinde de puterea Sa, dar ca numele noastre sa fie scrise in ce­ruri, aceea depinde de vointa noastra, de constiinta noastra, de invata­tura (doctrina noastra), si bineinteles de asistenta Sa. Acum, nu este necesar ca orice credincios sa alunge demoni sau sa invieze morti, sau sa vorbeasca in limbi; cel care merita aceasta favoare o obtine pentru o ratiune, adica pentru a fi un argument si o dovada pentru cei care nu cred. Pentru ca oamenii n-au acceptat descoperirea facuta prin cuvant -  adeverea acelasi canon apostolic - Dumnezeu a transmis puterea de a face minuni, pentru a-i pune in posibilitatea de a se mantui."

2. Constitutiile Apostolilor.

In textul Constitutiilor Apostolilor aflam numeroase marturii ale Bisericii din epoca apostolica privind invatatura despre Domnul Iisus Hristos. In lumina textului paulin (Evr. 6, 6), traditia apostolica a accentuat caracterul indelebil si irepetabil al Botezului crestin savarsit in numele lui Iisus Hristos, afirmand ca cei care se boteaza a doua oara necinstesc Sfantul Sange rascumparator al Mantuitorului. "Acei care incearca sa boteze a doua oara pe cei botezati - se spune in cartea a VI-a a Consti­tutiilor apostolice - rastignesc din nou pe Domnul, il omoara a doua oara, iau in ras cele dumnezeiesti, batjocoresc cele sfinte, insulta pe Sfan­tul Duh, Sfantul Sange il necinstesc ca pe ceva de rand, nu respecta pe Cel care a trimis pe Fiul Sau in lume, Care a patimit, Care s-a jertfit pe sine".

Aceeasi traditie canonica apostolica ne indeamna "sa-L cunoastem pe Dumnezeu prin Iisus Hristos", "caci unde este invatatura despre Dumnezeu, acolo si Dumnezeu este de fata". Aceasta invatatura despre Dumnezeu ne spune ca Domnul Iisus Hristos "s-a botezat, nu pentru ca avea trebuinta de curatire, El Care, din fire, este curat si sfant, ci ca sa incredinteze si pe Ioan de adevar si noua sa ne dea pilda. Asadar, Domnul nu s-a botezat in patima sau in moartea sau in invierea Sa, caci nu se intamplase inca nimic din acestea - ci spre  alta randuire".

Potrivit marturiei Constitutiilor Apostolilor, Dumnezeu "a creat lumea prin Hristos, Care pentru noi a suferit nasterea din femeie, s-a aratat in aceasta viata, invederindu-se la Botez, ca este Dumnezeu si om Cel ce s-a aratat, a patimit pentru noi prin invoirea Sa si a murit si a inviat cu puterea Sa. Din care pricina si noi praznuim sarbatoarea invi­erii, ne bucuram, Duminica, de Cel care a biruit moartea".

In cartea a doua a Constitutiilor apostolice se afirma ca Dumnezeu-Tatal "a trimis pe Fiul Sau pe pamant la oameni sa ia chip de om, pen­tru care a incuviintat sa se nasca din femeie El, facatorul barbatului si al femeii; pentru care, necrutand nici cruce, nici moarte si nici ingropare, a ingaduit sa patimeasca Cel ce prin firea Sa este nepatimitor, Fiul Cel iubit - Dumnezeu-Cuvantul, ca pe cei supusi mortii sa-i izbaveasca de moarte".

Dupa marturia aceleiasi traditii canonice apostolice, Epifania este ziua "in care Domnul a aratat dumnezeirea Sa". Aceeasi traditie pre­vede obligatia crestinilor de a praznui sarbatoarea inaltarii Domnului. "Serbati sarbatoarea Inaltarii Domnului - poruncesc Constitutiile Apostolilor - in care El, plinind toata iconomia si oranduiala, s-a inaltat la Dumnezeu si Tatal, care L-a trimis, sezand de-a dreapta puterii".
Traditia canonica apostolica ne marturiseste ca ereziile si schismele, inclusiv cele provocate de invatatura despre Iisus Hristos, au fost prici­nuite indeosebi din dorinta de stapanire a unor capetenii bisericesti. Constitutiile Apostolilor ne adeveresc ca "Dumnezeu a pedepsit indata pe cei care au pricinuit schisme din dorinta de stapanire - si - cu atat mai mult va pedepsi pe capeteniile ereziilor nelegiuite".

Biserica primara cerea episcopilor ortodocsi sa se pazeasca "de ereziile primejdioase, daunatoare si uricioase, fugind de ele ca de un foc, ce arde pe cei ce se apropie de el. De asemenea, feriti-va si de schisma, caci nu se cuvine nici a inclina mintea spre erezii impioase, nici a se desparti, din ambitie, de cei de aceeasi parere". Din ase­menea ambitie personala si dorinta de stapanire s-a despartit si Dioscor, patriarhul Alexandriei, in anul 451, de comuniunea cu Biserica Ortodoxa. Din aceleasi motive au aparut majoritatea ereziilor hristologice.

Fiind preocupata permanent de a invata dreapta credinta a Aposto­lilor, Biserica primara a randuit ca cel care urma "sa fie catehizat in in­vatatura pietatii, sa fie invatat inainte de botez cunostinta despre Dum­nezeu Cel nenascut, cunoasterea lamurita despre Fiul - Unul Nascut, in­credintarea deplina despre Sfantul Duh". Potrivit randuielii canonice a Bisericii primare, cel catehizat trebuia sa fie invatat dogma hristologica, adica "cele privitoare la intruparea Domnului, la patima Lui si la invierea din morti si la inaltare". Aceasta invatatura constituia, pentru crestinul Bisericii primare, crezul sau liturgic. Cunoasterea si marturisirea aces­tui crez dogmatic, marturisit in cadrul Sfintei liturghii, ramanea o dovada peremptorie ca respectivul crestin este ferit de doctrina ereziilor hristologice aparute in epoca apostolica, ca de exemplu, erezia ebionitilor, a saducheilor etc. Despre ebioniti, Constitutiile Apostolilor ne spun ca acestia "sustineau ca Fiul lui Dumnezeu este simplu om, Iosif si Maria nascandu-L din placere si impreunare trupeasca". Despre saduchei, aceeasi traditie canonica apostolica ne marturiseste ca acestia "nu mar­turiseau invierea mortilor", intrucat nu crezusera in invierea Dom­nului Iisus Hristos.

B. Hristologia in lumina hotararilor canonice ale Bisericii Ortodoxe

Dupa cuvantul Sfantului Vasile cel Mare, avem datoria de a cunoaste si respecta canoanele Bisericii, "pentru ca de la barbati sfinti s-au trans­mis noua legiuirile". In textul unora ni s-a dat si invatatura ortodoxa despre taina intruparii Domnului Iisus Hristos. Aceasta invatatura, pro­povaduita de Parintii Bisericii si exprimata in textul unor canoane cu fond dogmatic, are pentru noi putere de lege.

In cele ce urmeaza, vom cauta sa desprindem din textul unor astfel de canoane cuvantul de invatatura ortodoxa despre intruparea, botezul, patimile, rastignirea si invierea Domnului Iisus Hristos. Potrivit dispozitiei canonului 33 apostolic, clericii "straini" nu erau primiti la cuminecare fara sa se cerceteze daca erau propovaduitori ai dreptei credinte si cu privire la dogma intruparii Domnului si a pre­facerii reale a elementelor euharistice in Trupul si Sangele Sau.
Toti acei clerici care admiteau "botezul sau jertfa ereticilor", ori bo­tezau "din nou pe cel botezat dupa adevar" sau nu botezau "pe cel spur­cat de catre necinstitorii de Dumnezeu", nu se dovedeau a fi, in primul rand, propovaduitori ai dreptei credinte despre intruparea, botezul, ra­stignirea, inaltarea la cer a Domnului Iisus Hristos si prefacerea reala si substantiala a elementelor euharistice in Trupul si Sangele Domnului la Sfinta Euharistie. De aceea, Biserica primara a poruncit ca "unii ca acestia sa se cateriseasca", intrucat "isi bat joc de crucea si de moartea Domnului si nu deosebesc pe preoti de pseudo-preoti".

Despre cei care se dovedeau a nu fi propovaduitori ai dreptei cre­dinte cu privire la Domnul Iisus Hristos - clerici si mireni - Sfintii Parinti precizau ca unii ca acestia nu au nici un folos ca poarta nu­mele de crestini. "Daca cineva luand numele de crestin huleste pe Hristos - se prevede in canonul 45 al Sfantului Vasile cel Mare - nu are nici un folos din numire".

Episcopul si prezbiterul au avut dintotdeauna datoria sfanta de a purta grija de cler si credinciosi. Aceasta purtare de grija se manifesta in primul rand prin pastrarea si invatarea dreptei credinte, transmisa prin "invatatura scrisa" si prin "traditia Apostolilor comunicata noua, in taina" de catre Parintii Bisericii Ortodoxe. In conformitate cu dispo­zitia canonului 58 apostolic, "episcopul sau preotul, nepurtand grija de cler sau de popor, neinvatandu-i pe ei dreapta credinta, sa se afuriseasca; iar persistand in neglijenta si lenevie, sa se cateriseasca".
Asadar, cle­ricii care nu invata dreapta credinta despre taina persoanei lui Iisus Hristos, persistind in neglijenta si lenevie, sunt supusi pedepsei caterisirii. Confirmand aceasta dispozitie apostolica, Parintii Sinodului Trulan (692) au dispus ca predica si cuvantul de invatatura al intaistatatorilor Bisericii sa fie "in cuvintele dreptei credinte, culegand ideile si judeca­tile adevarului din Sfanta Scriptura si fara sa treaca peste hotarele puse deja sau peste traditia de Dumnezeu purtatorilor Parinti". Scriptura si Traditia Parintilor raman deci criteriul de masurare si validare a drep­tei credinte pe care trebuie sa o marturiseasca si sa o propovaduiasca clericii Bisericii Ortodoxe.

In conformitate cu prevederile canonului 19 Trulan, insusi textul scripturistic trebuie interpretat in lumina invataturii Parintilor, a tradi­tiei patristice, pentru a nu trece dincolo de hotarele puse deja. "Si daca s-ar intampla vreo controversa in privinta celor scrise - se precizeaza in canonul 19 trulan - aceasta sa nu se interpreteze altfel, decat precum au expus luminatorii si invatatorii Bisericii in scrierile lor; si sa se lau­de in acestea mai curand decat alcatuind parerile lor; ca nu cumva fiind nepriceputi sa greseasca de la ceea ce se cuvine". Ereziarhii vremu­rilor au gresit tocmai datorita faptului ca au alcatuit pareri personale, trecand peste hotarele puse deja sau peste traditia de Dumnezeu purta­torilor Parinti. Ereziile hristologice au fost deci si ele o consecinta nefe­ricita a refuzului de a urma traditia Parintilor Bisericii, cu privire la dogma hristologica.

In canonul 1, Parintii Sinodului II ecumenic - Constantinopol, 381 - au intarit "credinta celor trei sute optsprezece Parinti adunati in Niceea Bitiniei", condamnand totodata ereziile hristologice si cele cu privire la Sfanta Treime. Ei au hotarat ca "aceea - adica credinta niceeana - sa ramana valida si sa fie anatematizat tot eresul si cu deo­sebire cel al eunomienilor, cel al eudoxienilor, si cel al semiarienilor, adica cel al pnevmatomahilor, si cel al sabelianilor, si cel al marcelianilor, si cel al fotinianilor si cel al apolinaristilor". Aceiasi Parinti ai Sinodului II ecumenic conditionau primirea in comuniune euharistica a arienilor numai daca marturiseau "o dumnezeire a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh", si "dupa ce vor da scrisori si vor anatematiza tot eresul care nu invata ca sfanta, catoliceasca si apostoliceasca Biserica a lui Dumnezeu".

In canonul 7, Parintii Sinodului III ecumenic (Efes, 431) au hotarat "ca nimanui nu-i este permis sa propuna, sau sa scrie, sau sa alcatuiasca alta crednita, afara de cea hotarata impreuna cu Sfantul Duh de catre Sfintii Parinti, adunati in cetatea Niceenilor. In temeiul acestei hotarari, care interzicea in mod categoric alcatuirea sau introducerea in Biserica a altui simbol de credinta, afara de cel niceo-constantinopolitan, alexandrinii - al caror exponent a fost, la sinodul de la Calcedon, patriarhul Dioscur - au obiectat sinodalilor ca ar fi alcatuit alta mar­turisire de credinta, straina de cea hotarata de Parintii sinodului de la Niceea (325). In realitate, la Sinodul de la Calcedon (451), nu s-a alcatuit un alt crez hristologic, ci s-a formulat, dezvoltat si explicitat invatatura Bisericii despre intruparea Unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu. Formu­larea dogmei intruparii fusese motivata de erezia lui Eutihie si a adep­tilor sai, si nu din dorinta de a alcatui o alta credinta. De fapt, Dioscur si adeptii sai uitasera voit o alta realitate din viata Bisericii, si anume aceea ca o noua formulare a dogmei intruparii Domnului se prezentase si Parintilor participanti la Sinodul III ecumenic. Acestia au aprobat marturisirea de credinta prezentata de prezbiterul Harisiu din Filadelfia "referitor la intruparea unuia-Nascut Fiului lui Dumnezeu", dupa ce in prealabil poruncisera sa se citeasca simbolul de la Niceea. Crezul niceean a fost luat drept criteriu al invataturii ortodoxe despre intru­parea Domnului si de Parintii sinodului de la Calcedon. Inainte de a se da citire dogmei formulate, Parintii sinodali au cerut sa fie citit crezul niceo-constantinopolitan, pentru a se putea constata daca marturisirea lor de credinta este intru totul identica cu acesta. De altfel, Parintii Sinodului Trulan au confirmat si intarit "drept ortodoxa si credinta descrisa de cei sase sute si treizeci de Dumnezeu alesi Parinti din me­tropola Calcedon". Asadar, o dezvoltare, o explicitare si o formulare a invataturii Bisericii Ortodoxe despre Mantuitorul Iisus Hristos, impusa de necesitatea de a condamna invataturile ereziilor vremii respective, nu insemna alcatuirea unei alte credinte, "afara de cea hotarata de catre Sfintii Parinti, adunati in cetatea niceenilor". Evident, in cazul in care s-ar fi alcatuit o alta credinta, aceasta nu ar mai fi fost confir­mata si intarita de Parintii Sinodului Trulan. De altminteri, Parintii sino­dului de la Calcedon ne adeveresc ca "prea venerabilii episcopi ai Egiptului au intarziat pana acum a iscali scrisoarea prea sfintitului arhiepiscop, nu pentru ca ar fi adversari ai credintei catolicesti, ci zicand ca in dieceza Egiptului este obiceiul ca fara socotinta si ordinul arhiepiscopului sa nu faca nimic de acest fel". De fapt, nici Dioscur nu se dovedise a fi adversar fatis al credintei catolicesti, pentru ca el a fost condamnat si depus de sinodul de la Calcedon pentru neascultare, si nu din motive de erezie. Acestea i s-au atribuit de-abia de catre Parintii Sinodului Trulan, intrucat ucenicii sai ii revendicau paternitatea ereziei monofizite.

Parintii Sinodului Trulan au hotarat si ei, prin canonul 1, "ca cre­dinta transmisa noua de catre cei ce au fost martori si slujitori ai Cuvantului, adica de catre Apostolii alesi de Dumnezeu, sa se pastreze libera de inovatii si nevatamata, apoi si marturisirea de credinta a celor 318 sfinti si fericiti Parinti intruniti la Niceea; de asemenea intarim - precizau aceiasi Parinti - si credinta propovaduita pe timpul lui Teodosie cel Mare, condamnand si pe Apolinarie, tainicul rautatii, care in chip nelegiuit s-a exprimat ca Domnul s-a intrupat fara ratiune si fara suflet, fiind astfel si acesta de parerea ca mantuirea noastra nu este perfecta. Dar pecetluim inca si invataturile expuse de catre cei 200 de Dumnezeu purtatori Parinti adunati intaia data in cetatea Efesului, ca pe o intarire indestructibila a dreptei credinte, propovaduind pe un Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care s-a intrupat, si preaslavind pe Preacurata si pururea Fecioara, care L-a nascut fara de prihana cu ade­varat Nascatoare de Dumnezeu; si lepadand impartirea neroada a lui Nestorie, care invata ca Hristos cel Unul este om deosebit si Dum­nezeu deosebit. Dar intarim drept ortodoxa - marturiseau aceiasi Sfinti Parinti - si credinta exprimata de cei 630 de Dumnezeu alesi Parinti din metropola Calcedon, care credinta cu glas inalt a vestit in toate partile lumii ca in Hristos cel Unul Fiul lui Dumnezeu exista doua firi si este preaslavit in cele doua firi, si pe Eutihie, care credea ca taina cea mare a mantuirii s-a savarsit numai in aparenta, l-a scos din cuprinsul sfintit al Bisericii; si impreuna cu acesta si pe Nestorie si Dioscur, cel dintai fiind aparator si inainte luptator al impartirii, iar celalalt al amestecarii".
Aceiasi Parinti ai Sinodului Trulan prevedeau obligatia pastrarii si marturisirii dreptei credinte formulate de sfantul Sinod al VI-lea, care ne-a invatat lamurit a marturisi doua vointe firesti si doua lucruri firesti in iconomia intruparii Unuia Domnului nostru Iisus Hristos, a Dumnezeului adevarat si condamnand prin sentinta evlavioasa pe cei ce au alterat dreapta dogma a adevarului si au invatat ca intr-Unul Domnul nostru Iisus Hristos este o vointa si o lucrare, pastrand astfel nevatamat obstescul trup al lui Hristos, Dumnezeul nostru".

Pastrand si marturisind "mentionatele dogme ale dreptei credinte", vom urma predaniei Parintilor intruniti la Sinodul Trulan, care au hotarat "sa ramana statornica in tarie si neclintita pana la sfarsitul veacu­rilor credinta tuturor barbatilor care au fost proslaviti in Biserica lui Dumnezeu, fiind luminatorii lumii, pastrand cuvantul vietii, precum si scrierile si dogmele lor propovaduite noua de Dumnezeu, si lepadand si anatematizand pe toti, pe care ei i-au lepadat si anatematizat ca pe vrajmasi ai adevarului".
Dupa cum se stie, invatatura Parintilor Bisericii cu privire la dogma hristologica a fost rastalmacita de numerosi ereziarhi. Dar, cei care au fost indreptatiti "sa descopere in chip ortodox conceptia acelor Pa­rinti" au fost tot Parintii Bisericii, acei "luminatori duhovnicesti", care au pastrat si au ramas in cele propovaduite lor, conform "traditiei apostolice".
Impotriva ereziei hidroparastatilor - o alta manifestare ereziarha de natura hristologica - care la jertfa lor euharistica intrebuintau apa in loc de vin, precum si impotriva unei practici necanonice a armenilor, care savarseau jertfa cea fara de sange numai cu vin, Parintii Sinodului Trulan ne-au adeverit invatatura Parintilor anteriori, "ai alesilor nostri propovaduitori si invatatori", "care ne-au dat in scris tainica lucrare sfintita, randuind ca la Sfanta Liturghie sa punem in potir apa si vin - adica trupul si sangele Domnului, precum si insusi Domnul a savarsit, adica amestecand painea si vinul cu apa".

Parintii Sinodului Trulan au condamnat si alte obiceiuri supersti­tioase, printre care si cel referitor la nasterea Domnului. Impotriva celor care cinsteau "lauzia preacuratei Maice Fecioare", Parintii Sinodului Trulan au marturisit ca "dumnezeiasca nastere cea din Fecioara a fost fara lauzie, precum si ca fara de samanta s-a facut. Caci aceasta - adica obiceiul respectiv - nu este intru cinstea Fecioarei, care mai pre­sus de minte si de cuvant a nascut cu trupul pe Cuvantul Cel necuprins cu mintea, daca nasterea ei cea inexprimabila se determina si se ima­gineaza dupa cele comune si ale noastre raporturi".
Prin canonul 81, Parintii Sinodului Trulan au condamnat adaosul introdus la cantarea Trisaghionului, care se rostea, pe vremea lor, "in unele tinuturi". Dupa cum se stie, cantarea trisaghionului a fost intro­dusa in cultul liturgic in secolul V. Monofizitul Petru Gnafevs - monah din Constantinopol, in a doua jumatate a secolului V - a adaugat la Trisaghion cuvintele "Cel ce Te-ai rastignit pentru noi". Din cauza aceasta, el a fost expulzat din Constantinopol, dar sub protectia impa­ratului Zenon ajunge patriarh al monofizitilor din Antiohia. Prin acest adaos, Petru Gnafevs "exprima conceptia monofizita si anume ca in Hristos a patimit si s-a rastignit firea divina, iar nu cea omeneasca". Prin aceasta, acest ereziarh reactualiza de fapt, doctrina ereziilor vechi din secolele II-III - a patripasienilor, novatienilor si sabelienilor - rastalmacind doctrina ortodoxa despre Sfanta Treime. Totodata, cu acest adaos, Petru Gnafevs respingea definitia dogmatica a Sinodului IV ecumenic. De aceea, Parintii Bisericii au condamnat invatatura si per­soana ereziarhului Gnafevs la sinodul din Antiohia din anul 471 si la sinodul de la Roma din anul 485.

Parintii Sinodului Trulan precizeaza ca acest adaos "s-a lepadat din aceasta cantare de catre Sfintii Parinti cei de demult ca fiind im­potriva dreptei credinte, impreuna cu ereticul nelegiuit, care a inventat aceste cuvinte". Intarind "cele cu dreapta credinta mai inainte legiuite de catre Sfintii Parinti", Parintii Sinodului Trulan au anatema­tizat pe toti acei care vor primi "aceste cuvinte in Biserici sau in alt chip, deoarece le adauga la cantarea trisaghion".
In legatura directa cu prevederile canonului 81 Trulan sta si cunos­cuta formula hristologica a "calugarilor sciti", "unul din Treime a fost rastignit", pe care acestia au incercat sa o impuna la Roma si Constan­tinopol. Asa dupa cum preciza un erudit teolog roman, formula teopashita a calugarilor sciti - din Dobrogea de astazi - a fost "o simpla ipoteza de lucru in lupta contra monofizitismului, ipoteza, care, desi agreata de imparatul Justinian, n-a fost acceptata nici de episcopul mitropolit Paternus al Tomisului, nici de episcopul Hormisdas al Romei". Desigur, aceasta formula ramane inainte de toate o marturie elocventa a unei inalte teologii speculative elaborate pe meleagurile stramosilor nostri si o dovada a eforturilor depuse de inaintasii nostri pentru apa­rarea crezului hristologic formulat de Sfantul Chiril al Alexandriei. Atunci "cand calugarii sciti au propus un cadru oficial pentru folosirea formulei theopashite - afirma un teolog apusean - ei propuneau explicit un co­rectiv la expunerea nestorizanta a Calcedonului, iar corectivul propus era fatis cirilian".

Prin canonul 82, Parintii Sinodului Trulan au condamnat obiceiul care exista in unele Biserici, potrivit caruia pe icoane se picta mielul despre care vorbeste Ioan Botezatorul, in locul chipului lui Iisus Hristos. Ei au hotarat "ca de acum inainte chipul mielului Hristos Dumnezeul nostru, Cel ce a ridicat pacatul lumii, sa se picteze pe icoane dupa figura omeneasca, in locul mielului celui vechi; prin aceasta vom cunoaste - marturiseau Parintii - marimea umilirii lui Dumnezeu-Cuvantul si vom fi condusi spre aducerea aminte de petrecerea Lui in trup omenesc, de patimile Sale si de moartea Sa mantuitoare, si de mantuirea lumii savarsita prin acestea". Deci pictarea Mantuitorului Hristos in chip de om ne ajuta sa intelegem mai bine actul de chenoza al Mantuitorului, petrecerea Sa in trup, moartea Sa mantuitoare si de rascumparare a nea­mului omenesc.
Pentru ortodocsi, si modul in care cinstim icoana Mantuitorului constituie tot "o expresie a credintei in intrupare", pentru ca venera­rea icoanei Mantuitorului si adorarea Persoanei a doua a Sfintei Treimi implica marturisirea dreptei credinte despre Cel care s-a intrupat la pli­nirea vremii.

In amintirea actelor mantuitoare din viata Mantuitorului, "ni s-a poruncit noua prin traditie sa ajunam; pe de o parte miercurea din cauza sfatului facut de iudei pentru vinderea Domnului; iar pe de alta parte vinerea pentru ca a patimit El pentru noi; iar duminica o tinem zi de bucurie pentru Cel ce a inviat intru ea, in care am primit sa nu plecam nici genunchii".
Obligatia crestinilor de a cinsti praznicul Invierii Domnului in fiecare duminica a fost confirmata si de Parintii Sinodului trulan. Ei marturi­seau sa au primit canoniceste de la Parintii nostri de Dumnezeu purtatori sa nu plecam genunchii in duminici, cinstind astfel invierea lui Hristos".
In canonul 95, Parintii Sinodului trulan au fixat o randuiala cu carac­ter normativ, pentru intreaga Biserica Ortodoxa, si in privinta modului de reprimire a eterodocsilor la ortodoxie. Intre acesti "eretici, care se intorc la ortodoxie si la partea celor ce se mantuiesc", sunt enumerati si cei care au propovaduit, in scris sau oral, invataturi gresite despre persoana Mantuitorului Hristos, ca de exmplu: arienii, apolinaristii, eunomienii, nestorienii, eutihienii si severienii. In privinta modului de re­primire a acestora, Parintii Sinodului trulan au fixat "urmatoarea randu­iala si obicei: Si adica pe arieni si pe apolinaristi, ii primim, dupa ce vor da scrisori, si vor anatematiza tot eresul, care nu invata ca sfanta, ecu­menica si apostolica Biserica a lui Dumnezeu, pecetluindu-i, adica ungandu-i mai inainte cu Sfantul Mir pe frunte, si pe ochi, si pe nari, si pe gura, si pe urechi; si pecetluindu-i zicem: pecetea darului Duhului Sfant". Arienii care solicitau a fi reprimiti in Biserica Ortodoxa erau deci obligati doar a anatematiza doctrina ariana si a marturisi credinta in invatatura formulata de Parintii de la Niceea. Ritul ungerii cu Sfantul Mir s-a impus ulterior. Parintii Sinodului Trulan confirma aceasta ran­duiala, dandu-i un caracter universal-obligatoriu.
Aplicand principiul iconomiei divine, Biserica primeste deci pe arieni si apolinaristi prin mirungere dupa ce in prealabil au abjurat in scris crezul lor eretic si au depus o marturisire ortodoxa.

Pe eunomieni care se botezau "cu o singura afundare", Parintii Sino­dului Trulan au hotarat sa fie primiti ca elinii, adica "in ziua prima ii facem crestini, in a doua catehumeni, apoi in a treia zi ii supunem exor­cismului sufland de trei ori in fata si in urechi si asa ii catehizam si ii punem sa petreaca timp indelungat in Biserica, si sa asculte Scripturile, si apoi ii botezam".

Urmand traditia Sfintilor Apostoli si dumnezeiestilor Parinti, Biserica Ortodoxa a savarsit intotdeauna Botezul in trei afundari. Reafirmand ortodoxia acestei practici liturgice, sinodul constantinopolitan intrunit in anul 1756, pe timpul patriarhului Chiril al V-lea, a considerat nevalid Botezul savarsit printr-o singura afundare, intrucat era potrivnic dumnezeiestilor asezaminte apostolice. Desigur, aceasta abatere canonico-liturgica - adica practica Botezului cu o singura afundare - este inso­tita si de consecinte dogmatice nefericite, ale caror implicatii soteriologice si ecleziologice depasesc stadiul eforturilor actuale pentru restabilirea intercomuniunii in sacris.

Acelasi canon prevede ca "nestorienii si eutihienii si severienii, si cei din asemenea eresuri, trebuie sa faca scrisori, si sa anatematizeze eresurile lor, si pe Nestorie, si pe Eutihie si pe Dioscur si Sever, si ceilalti corifei ai acestor eresuri, si pe cei ce cugeta ale lor si asa se impar­tasesc de sfanta comuniune". Prin urmare, in conformitate cu dispo­zitia canonului 95 trulan, necalcedonenii pot fi reprimiti in comuniune cu Biserica Ortodoxa in urma unei marturisiri de credinta ortodoxa inso­tita de anatematizarea ereziei si a corifeilor ei.

Dupa cum se stie, in Biserica Ortodoxa exista trei ritualuri de repri­mire a celor ce vin la sanul ei dintre eterodocsi: pe unii ii primeste, ca pe pagani, prin Botez; pe altii prin Ungere cu Sfantul Mir; si in sfarsit, pe altii prin Pocainta. In cazul din urma, clericii sunt reprimiti in tagma lor. Dar ar fi zadarnic sa cautam vreo randuiala unica in aceasta privinta pentru ca, de fapt, este o mare varietate proprie Bisericilor Ortodoxe locale, pentru ca "nu exista nici un sistem si nici un fel de temeiuri dog­matice nu obliga Biserica sa intrebuinteze in loc de primul ritual pe al doilea sau pe al treilea. Biserica poate actiona in aceasta problema ab­solut liber, alegand, dupa aprecierea ei, ceea ce in imprejurarea data si in timpul dat este numai folositor din punctul ei de vedere". Rezol­varea cazurilor prin analogie cu cele solutionate de Parintii Bisericii ramane insa unicul criteriu sigur.

Este de dorit, insa, ca la viitoarele intruniri cu fratii nostri necalcedoneni sa se ajunga la o reformulare fericita a doctrinei calcedonene intr-un limbaj propriu ambelor parti, care sa constituie insa un crez hristologic ortodox. O noua formulare a hristologiei definita la Calcedon nu ar insemna insa o lepadare a credintei Parintilor. "Drept invatand cuvantul adevarului", Biserica are putinta de a explicita dogma hristologica in eadem substantiam pentru cei a caror intelegere necesita inca un progres in cunoasterea ei. De fapt, insasi definitia de la Calcedon nu era altceva decat urmarea unui progres in cunoasterea hristologiei ciriliene pe care o semnasera la vremea respectiva si fratii nostri separati la anul 451. Definitia de la Calcedon "confirma, in fond, hotararile Sinodului III ecumenic de la Efes (431), adica hristologia Sfantului Chiril, patriarhul Alexandriei, fara sa-si insuseasca insa si unii termeni proprii limbajului hristologiei ciriliene". Tinand seama de aceasta realitate, se poate deci afirma ca sinodul de la Calcedon "nu s-a disputat asupra credintei, ci se detesta pentru formule". Un astfel de crez - reformulat de ambele parti in spiritul doctrinei ciriliene - ar abroga desigur si procedura de reprimire a necalcedonenilor. Pana atunci insa, "sa se urmeze Parintilor, care au oranduit cele de cuviinta pentru noi".

Biserica Ortodoxa invata ca in Sfanta Euharistie este prezent real insusi Hristos, Dumnezeu intrupat, ipostatic si substantial, sub chipul painii si al vinului. De aceea, Biserica Ortodoxa a invatat a se aduce paine dospita si "a se amesteca vinul cu apa, cand trebuie sa se savarseasca jertfa cea fara de sange, referindu-se la amestecarea cea de sange si apa din cinstita coasta a Rascumparatorului si Mantuitorului nostru Hristos Dumnezeu, care s-a varsat spre viata de veci si spre mantuirea de pacate a lumii intregi".

Sfanta Euharistie a fost considerata de Parintii Bisericii drept taina unitatii si "chip al lui Dumnezeu", iar "cel ce a castigat vrednicia cereasca prin patima cea mantuitoare, fiind mai presus decat toata crea­tura simtitoare, mancand si band pe Hristos, prin toate se indreapta spre viata vesnica, sfintindu-si sufletul si trupul cu impartasirea dumneze­iescului Har". Dupa aceeasi predanie canonica a Parintilor, cel ce se impartaseste "cu Preacuratul Trup in timpul Liturghiei", devine "unul cu Acela prin impartasire", adica se impartaseste de Harul divin si se uneste cu Hristos pentru ca Hristos este prezent si real sub specia vi­nului si a painii.

C. Hristologia in lumina traditiei canonice consemnata de Iosif Egipteanul.

Parafraza araba a colectiei canonice a lui Iosif Egipteanul ne-a pas­trat pretioase informatii privind doctrina ereziarhilor anatematizati la primele patru sinoade ecumenice. Aceste informatii, pastrate de traditia canonica ortodoxa post-calcedoniana, ne ajuta sa cunoastem mai bine doctrina ereziilor hristologice si dogma ortodoxa stabilita de Parintii Bisericii la primele patru sinoade ecumenice.
In colectia canonica a lui Iosif Egipteanul ni se spune ca Arie a in­vatat "ca numai Tatal singur este adevaratul Dumnezeu, si ca Fiul este creat, facut si ca a existat o vreme cand nu a fost", si ca "trupul Dom­nului nu a fost insufletit, ci divinitatea l-a insufletit".

Despre Apolinarie, aceeasi traditie canonica consemnata de Iosif Egipteanul ne informeaza ca acest ereziarh invata ca Hristos "si-a asumat suflet, dar nu si intelect". Despre Nestorie, ni se adevereste ca "a zis ca in Hristos sunt doua naturi, si doua persoane si nu a marturisit ca Fecioara Maria, Maica Domnului, este Nascatoare de Dumnezeu". Aceeasi traditie canonica ne marturiseste ca Nestorie a afirmat ca "sunt doi fii, unul nascut de Dumnezeu Tatal si altul nascut de la Sfanta Maria. Omul Hristos este unit prin dragoste cu Fiul lui Dumnezeu si se numeste insusi Dumnezeu si Fiul lui Dumnezeu". Dupa marturia aceleiasi traditii canonice, Parintii Sinodului III ecu­menic (Efes 431) au marturisit ca "Hristos este unicul Fiu al lui Dumne­zeu, Care s-a pogorat din cer si s-a intrupat de la Duhul Sfant si de la Fecioara Maria si este in doua naturi (tablatain) si o singura persoana (knum)".

Despre sinodul din Alexandria, intrunit in anul 432-433, parafraza araba a lui Iosif Egipteanul ne informeaza ca Sfantul Chiril "a convo­cat un sinod in Alexandria la care a luat parte intreg poporul Egiptului, episcopi, mitropoliti si catolicosi, chiar si catolicosi ai Etiopiei (etcatholicis etiam Aethiopiae) si din insule si din intreaga Nubie intaistatatorii lor; si s-a adunat atunci un sobor mare; si a scris in prezenta sinodului o epistola lui Nestorie, repetand ca Hristos este din doua naturi unite intr-o singura persoana (mutahidan Knum)".

Acelasi izvor de informatii mentioneaza ca nestorienii - in frunte cu mitropolitul Barsuma de Nisibi - au afirmat despre Sfantul Chiril al Ale­xandriei ca ar fi marturisit ca Hristos "are doua naturi intr-un singur ipostas". Dupa cum se poate constata, cu precizarea prepozitiei "in", facuta de Parintii sinodului de la Calcedon, marturisirea Sfantului Chiril este identica cu dogma hristologica calcedoniana.

Despre Sinodul de la Calcedon (451), colectia canonica a lui Iosif Egipteanul ne informeaza ca a fost convocat impotriva lui Eutihie si Dioscur, care au refuzat sa admita ca "Hristos are doua naturi, divina si umana". Cei 630 de Parinti intruniti la Calcedon au adeverit ca cele doua naturi sunt unite "intr-o singura persoana fara amestecare sau se­parare" si au anatematizat pe "Eutihie, Dioscur si pe Thimarium, uce­nicul acestuia".

Aceeasi traditie canonica ne informeaza ca la sinodul talharesc de la Efes (449), intrunit sub presedintia lui "Dioscor, patriarh al Alexandriei, si Domnus al Antiohiei", la care au participat 450 de episcopi mono­fizitii au afirmat ca "inainte de intrupare a fost alcatuit din doua naturi (ex duabus naturis constitisse), si dupa intrupare a ramas o singura na­tura pentru ca prin intrupare s-a redus numarul".

Parafrazand crezul hristologic al Sfantului Chiril al Alexandriei, Iosif Egipteanul ne spune ca Sfantul Parinte ar fi marturisit dupa cum ur­meaza: "Credem ca Domnul nostru Iisus Hristos este unul, nu doi Hristosi dupa cum afirma Nestorie, si un ipostas (subsistentiam) si o persoana in doua naturi, nu are o singura natura dupa cum afirmau Eu­tihie si Dioscur, si este Dumnezeu si om, din fiinta Tatalui in dumnezei­rea Sa si din fiinta noastra in umanitatea Sa (de essentia Patris in divi­nitate Sua, et de essentia nostra in humanitate Sua)".

Aceeasi traditie canonica consemnata de grecul Iosif din Egipt ne adevereste ca sinodul de la Calcedon a declarat ca Hristos este "in doua naturi, neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite", iar despre insusirile celor doua firi a precizat ca acestea s-au pastrat "intr-o singura persoana si un singur ipostas (ogih)".

Traditia canonica consemnata de Iosif Egipteanul confirma traditia hristologica lasata noua de Parintii Bisericii Ortodoxe, aducand totodata noi elemente informative. Pentru cunoasterea traditiei hristologice con­firmata de Sinodul de la Calcedon, marturiile lui Iosif Egipteanul raman un izvor auxiliar pretios, de prima mana.

Concluzii.

Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic adevereau ca "alcatuirile ase­zamintelor canonicesti sunt spre marturie si spre indrumare celor ce au primit demnitatea ierarhiceasca", intrucat aceste asezaminte canoni­cesti au fost date "de catre Sfintii nostri Parinti. Caci dansii, fiind toti luminati de unul si acelasi Duh Sfant, au hotarat cele de folos".

Dupa cum s-a putut constata, Parintii Apostolici si Parintii Bisericii Ortodoxe au expus, reafirmat si explicitai invatatura hristologica defi­nita la Calcedon si in textul canoanelor cu fond dogmatic, anatematizand, totodata, si pe respectivii ereziarhi si doctrina lor, insotita de diferite practici si obiceiuri necanonice.

In textul canoanelor, Parintii Bisericii au precizat si obligatia celor care au primit demnitatea ierarhiceasca de a invata clerul si poporul crestin dogma ortodoxa despre taina persoanei lui Iisus Hristos, asa dupa cum aceasta invatatura a fost formulata si transmisa noua "caci fiinta ierarhiei noastre - precizau Parintii ultimului sinod ecumenic - sta in cuvantul lui Dumnezeu, adica cunoasterea adevarata a dumnezeiestilor Scripturi". Intr-adevar, doar "cei care sunt bine instruiti pastreaza traditia care a subzistat pana astazi".

Pentru acei crestini, care continua inca sa marturiseasca alt crez hristologic decat cel intocmit de Parintii Bisericii la Sinodul de la Calce­don (451) si la Sinodul de la Constantinopol (680-681), ne ingaduim sa reamintim cuvintele Parintilor Sinodului VII ecumenic - sinod ale carui hotarari sunt recunoscute si receptate, de altfel, si de fratii nostri necalcedonieni. "Pacat de moarte este cand unii pacatuind raman incorigibili. Dar mai rau decat aceasta este - precizau Parintii sinodului VII ecumenic - daca oarecare se ridica cu incapatanare impotriva dreptei credinte si a adevarului, netinand seama de canonicestile asezaminte".

Dupa cum se stie, de o astfel de atitudine au dat dovada episcopii Dioscur al Alexandriei si Sever al Antiohiei, care n-au tinut seama de canonicestile asezaminte. Urmarea unei astfel de atitudini din partea unor intaistatatori de Biserici, dornici de marire si autoritate, a fost aparitia schismelor si a ereziilor care au dus la sfasierea unitatii ecumenice a Bisericii. Prin aceasta atitudine, astfel de intaistatatori au dqvedit ca "n-au vrut sa se conduca dupa porunca Apostolilor, ci au facut ceea ce vroiau dupa bunul lor plac, si nu ceea ce trebuia".

Cercetarea hristologiei in lumina traditiei canonice a Bisericii Orto­doxe are darul sa ne furnizeze informatii pretioase despre invatatura or­todoxa referitoare la persoana Mantuitorului Hristos, invatatura lasata noua de Sfintii Parinti. Adeverind invatatura ortodoxa despre intruparea Domnului Iisus Hristos, formulata la sinodul de la Calcedon, traditia ca­nonica confera hristologiei transmise de traditia dogmatica si liturgica a Bisericii Ortodoxe si un temei legal. Coroborate cu marturiile oferite de traditia dogmatica si liturgica, informatiile documentare furnizate de traditia canonica ne ajuta, totodata, sa reconstituim crezul hristologic al ereziilor vremii.

Parintele Nicolae V. Dura