Obiceiul ca izvor in dreptul romano-bizantin si in traditia patristico-canonica a bisericii ortodoxe

Obiceiul ca izvor in dreptul romano-bizantin si in traditia patristico-canonica a bisericii ortodoxe Mareste imaginea.


Obiceiul ca izvor in dreptul romano-bizantin si in traditia patristico-canonica a bisericii ortodoxe

Este admis astazi, in mod unanim, ca inaintea aparitiei celor XII Table, comunele romane au fost conduse de obiceiuri in mod exclusiv. Aceste obiceiuri au fost legate in epoca antica de credintele religioase. In perioada republicii, unele institutii, ca familia si casatoria, au fost reglementate prin obiceiuri vechi care urcau pana la originea cetatii sau provinciei. Oamenii au trai convinsi ca astfel de reguli sunt nemodificabile, asa cum sunt naturale, ca drepturile si obligatiile lor sunt determinate de aceste reguli, izvorate din traditia stramosilor. Aceasta convingere a fost insa modificata odata cu schimbarea conditiilor de viata a societatii umane. Incetul cu incetul, legea a luat locul obiceiului, iar vointa monarhului a luat locul vointei poporului. Rolul obiceiului a devenit neinsemnat, iar domeniul lui foarte restrans. In studiul de fata vom incerca sa trasam liniile principale ale evolutiei prin care a trecut doctrina romana a obiceiului, apoi influenta pe care a avut-o aceasta doctrina asupra invataturii despre obicei in traditia patristico-canonica a Bisericii Ortodoxe.

I. Obiceiul dupa dreptul romano-bizantin

Dupa traditia romana, dreptul ar fi decurs din institutiile celor doua orase: Lacedemonia si Atena. In primul oras, oamenii atribuiau memoriei, adica obiceiurilor, ceea ce observau ca legi, iar in al doilea, legile scrise erau in schimb pazite. Pe baza acestei traditii, Ulpian imparte dreptul in drept nescris sau cutumiar, si in drept scris sau pozitiv. Dreptul nescris, confirmat de uzul celor care se foloseau de el, este un izvor de drept deoarece obiceiurile vechi confirmate prin consimtamant imita legea.

Originea acestui drept nescris poate fi urcata pana la stabilirea stapanirii asupra pamantului de catre membrii aceleiasi familii sau comunitati, precum si a raporturilor determinate de aceasta stapanire intre membrii familiei. Iar in mod general, putem spune ca sub influenta nevoilor umane, colectivitatile omenesti si-au stabilit anumite obligatii, care cu timpul s-au constituit in uzuri. Aceste uzuri au devenit la randul lor obiceiuri, ca fiind izvorate dintr-un comportament mai complex el popoarelor, comportament care poarta numele de "moravuri".

Obiceiurile vechi izvorate din moravuri sunt pastrate ca o lege, iar legea obliga pentru ca era intarita de ratiunea poporului. Jurisconsultul Iulian spune ca prescriptiile aprobate de popor fara a recurge la vreun text scris, pe buna dreptate trebuie pazite de toti, caci poporul isi manifesta vointa sa prin consimtamantul, faptele si gesturile sale.

Vointa poporului, ca fundament al obiceiului, a constituit la inceput singura conditie necesara pentru validitatea obiceiului, dupa care a urmat conditia vechimii lui, conditie care a luat locul celei dintai, spre sfarsitul perioadei clasice a dreptului roman. In sensul acesta, practica intrebuintata in mod indelungat si continuu, era considerata deja un obicei, din cauza aprobarii tacite a poporului, aprobare manifestata prin uzul lung si continuu. Aceasta o spun Jurisconsultii Iulian si Ulpian ".

Justinian, in secolul al VI-lea, justifica pastrarea unui obicei maritim in codificarea sa pe motivul ca este folosit de timp indelungat. Oamenii marii avand obiceiul de a percepe impozite mai ridicate, de foarte multa vreme si fara schimbare, dupa cum dovedesc marturiile vechi, cum n-ar fi drept ca aceasta percepere de impozite mai mari sa aiba putere juridica din moment ce asa a fost ? .

Astfel de obicei, al carui uz este vechi, nu este numai pazit, ci se recomanda sa nu fie contrazis cu nici un fapt posterior. In modul acesta, Ulpian citeaza porunca unui monarh adresata Intaistatatorului unei provincii in care ii porunceste sa nu se permita sa se introduca ceva impotriva unui obicei vechi.

Prin urmare, un asemenea obicei, care are ca fundament vointa tactica a poporului, si a carui manifestare s-a facut printr-un uz vechi si permanent, are ca functiune sa imite legea, sa creeze obligatii adevarate ca si legea scrisa. Dupa Iulian, in cazurile pentru care lipsesc legile scrise, trebuie pastrat ceea ce este introdus de moravuri (mores) si de obicei, si daca si acestea lipsesc, trebuie considerat ceea ce este apropiat si consecvent, iar daca nici asa ceva nu apare, trebuie aplicat dreptul de care se foloseste orasul Roma.

Aceasta jurisprudenta arata ca creatia dreptului se inspira in primul rand din moravuri si obiceiuri, in al doilea rand din jurisprudenta stabilita, iar in al treilea rand prin analogia cu regula aplicata la Roma cand posibilitatile precedente lipsesc.

Aceasta este procedura in lipsa unui drept scris. In prezenta acestuia din urma, obiceiul poate fi folosit numai pentru a interpreta sensul legii, cand sa afla un conflict printre autori in aceasta privinta. Jurisconsultul Paulus ne informeaza ca daca e vorba de a interpreta o lege, trebuie examinat mai inainte care este dreptul de care s-a folosit odinioara orasul in astfel de cazuri : caci obiceiul este cel mai bun interpret al legilor.

In consecinta, uzul cetatii este normativ cand exista in alte locuri un conflict asupra interpretarii unei legi, deoarece practica constanta a locuitorilor orasului este socotita drept criteriu sigur pentru intelegerea si aplicarea acestui uz. Daca obiceiul este interpretul prin excelenta al unei legi, el poate si abroga legea, cand vointa poporului si consimtamantul tuturor socotesc necesara disparitia ei. Iulian ne informeaza ca era admis in mod comun ca legile pot fi abrogate nu numai prin decizia celui care le-a promulgat, ci si prin desuetudine, cu consimtamantul tacit al tuturor.

Prin urmare, incetarea aplicarii unei legi de catre popor este suficienta pentru a o abroga prin desuetudine sau prin incetarea uzului. Aceasta situatie n-a durat mult, deoarece cu cat evolutia clanurilor si triburilor s-a facut in folosul gruparilor sociale mai complexe, ca orasul si gruparile rurale cu atat mai mult guvernul se inclina spre o centralizare mai accentuata, care vede in unitatea puterii mijlocul cel mai sigur pentru organizarea eficace a imperiului, devenit vast in urma cuceririlor succesive. Imparatii au inceput atunci sa emita constitutii imparatesti, ceea ce a dus la micsorarea influentei poporului in crearea dreptului. S-a mers si mai departe, impunandu-se conditii riguroase formarii obiceiurilor, pentru ca s-a gasit destul de odioasa abrogarea legilor prin obiceiul cutarei sau cutarei provincii. Imparatul Constantin cel Mare spunea - atragand atentia lui Produs, unul dintre guvernatorii lui, ca autoritatea obiceiului si uzului vechi nu este dispretuita, insa nu-i este ingaduit sa ajunga la biruirea ratiunii sau legii. Cu aceasta hotarare imparateasca, in care conformitatea cu ratiunea intra pentru prima data intr-un text juridic, nu s-a mai ingaduit ca obiceiul local sa abroge o lege scrisa in mod frecvent. Obiceiurile generale din tot imperiul au continuat totusi sa abroge o lege scrisa.

In urma acestei constitutii, doua conditii au fost adaugate in mod oficial in vederea formarii unui obicei: conformarea sa cu ratiunea si armonia sa cu legea in vigoare. Traditia romana insa neavand o definitie a cuvantului "ratio", era foarte greu de a aprecia valoarea unui obicei impotriva ratiunii. Insa, atunci cand cazul se prezenta, obiceiul era sau respins, in mod simplu, sau tolerat, dupa situatii. Un lucru este sigur, anume ca obiceiul nu trebuie intemeiat pe o eroare, sa nu fie introdus in afara ratiunii si in mod inutil, deoarece dupa o regula a dreptului roman, ceea ce n-a fost introdus de ratiune, ci prin eroare, nu se retine, in alte cazuri asemanatoare.

In ce priveste conditia de armonie a obiceiului cu legea avem un exemplu in procedarea lui Justinian. In novela 106, acest imparat a stabilit un drept particular in favoarea oamenilor marii, drept pe care l-a fundamentat pe obiceiurile in vigoare, facand observatia ca a confirmat acest drept cutumiar, pentru ca nu este impotriva unei legi anterioare.

Aceasta arata cat erau imparatii de neingaduitori fata de obiceiurile inradacinate contra legii. Justinian insusi cand a poruncit revizuirea legislatiei anterioare lui procedarea la o codificare noua, a publicat instructiunile in lumina carora aceasta codificare trebuia facuta. Iata ce indicatii a dat el lui Tribonian, in anul 530 d.Hr., in vederea redactarii Digestelor : "Legile care sunt cuprinse in colectiile vechi, si care au cazut in desuetudine, nu ingaduim sub nici un mod sa fie introduse in noua codificare, deoarece vrem sa acoperim cu autoritatea noastra, sau ceea ce a fost intarit cu sentinte frecvente, sau ceea ce obiceiul orasului Romei a aprobat".

In perioada postiustiniana si pana la Leon al VI-lea Filozoful, doctrina romano-bizantina despre obicei a capatat o alta pozitie in stiinta dreptului. Problema a inceput sa fie pusa in interiorul unui sistem de drept scris care presupune suprematia legii fata de obicei. In acest sistem, obiceiul era aplicat in urma unei trimiteri facute de o lege, nu ca de la un drept cutumiar de sine statator si opus dreptului scris.

Sub Leon al VI-lea, pozitia obiceiului fata de lege s-a schimbat din nou. Obiceiul a constituit inca odata un sistem de drept cu fundament propriu in afara sferei legii scrise. Aceasta se datoreste schimbarilor sociale produse in imperiu in ultimele doua secole ale primului mileniu, schimbari care au inclinat echilibrul spre un nou prestigiu al poporului fata de puterea monarhica. Cu toate acestea, imparatul Leon al VI-lea a reactionat impotriva acestei tendinte a obiceiului de a se forma intr-un cod nescris autonom, prin primirea unor obiceiuri in dreptul scris, dandu-le forma si puterea legii. In modul acesta, el a anulat pentru totdeauna functia obiceiului de a crea dreptul, rezervand legii acest rol, in mod definitiv. In novelele lui, imparatul Leon Filozoful primeste opt obiceiuri, codificandu-le, si respinge alte patru, lucru care arata o greutate notorie in infruntarea realitatii sociale.

Din cele aratate pot fi retinute urmatoarele linii generale ale conceptiei romano-bizantine despre obicei. Pentru jurisconsultii romani, obiceiul a fost in prima etapa dreptul nescris, dreptul introdus prin moravuri si intarit prin uzul lung. E dreptul constituit de popor fara a recurge la suveran. Mai tarziu, la un stadiu mai dezvoltat al vietii sociale, acest drept nescris a fost inlocuit cu niste masuri de ordin general, mai precis, masuri promulgate de imparati a caror autoritate a luat in mod treptat, locul poporului ca factor de inducere a obiceiului. Obiceiul, nemaipastrand puterea sa juridica in prezenta legii, a ramas in vigoare totusi in domeniile in care legea scrisa lipsea. De atunci a devenit foarte rar ca un obicei general sa abroge o lege pozitiva.

II. Obiceiul dupa traditia patristica

In timp ce pentru jurisconsultii romani, nevoile naturale dau nastere la obiceiuri prin intermediul moravurilor si in urma unui uz continuu, pentru scriitorii bisericesti, Sfanta Traditie, care vine de la Mantuitorul prin Sfintii Apostoli, este izvorul obiceiurilor. Traditia, spune Tertulian, se prezinta ca autor al practicilor, iar obiceiul este cel care le confirma, si credinta cea care le pazeste. Cel care zice traditie zice si predicare orala transmisa unde obiceiul - deci uzul continuu - este asigurat de credinta care a mentinut intact ceea ce a fost de la inceput. O traditie este cu atat mai puternica cu cat vine de la o biserica infiintata de Sfintii Apostoli. Un obicei, prin urmare, capata mai multa autoritate cand credinta l-a pastrat intr-o biserica apostolica. Aceasta autoritate este si mai mare atunci cand obiceiul a fost pastrat o lunga perioada, fiind observat in mod continuu.

Pentru prima data in istoria patristicii, Tertulian a fundamentat autoritatea obiceiului pe ratiune, zicand : "Tineti seama de autoritate, adica de fundamentul rational, si in mod principal de autoritatea obiceiului ; caci, obiceiul trebuie respectat numai in masura in care este interpretul ratiunii".

Dupa temeiul ratiunii, Tertulian adauga, in tratatul sau despre valul fecioarelor, temeiul adevarului pe baza Sfintei Scripturi identificand regula credintei cu ce adevarului. Mantuitorul Hristos a spus : "Eu sunt Adevarul" si nu eu sunt obiceiul. Prin urmare, orice invatatura sau practica in viata bisericeasca trebuie filtrata prin invatatura Mantuitorului, singurul criteriu al adevarului.

In urma lui Tertulian, Sfantul Ciprian, influentat de el, fundamenteaza obiceiul pe conformitatea sa cu adevarul. In perioada discutiei asupra validitatii botezului ereticilor din secolul III, Sfantul Ciprian, comentand obiceiul in vigoare de a nu reboteza pe eretici cand se intorc in sanul Bisericii, afirma ca adevarul trebuie sa biruiasca, nu obiceiul in vigoare, caci un obicei fara continut de adevar este "o eroare veche". In alt loc, el adauga ca nu este dat obiceiului sa prescrie, ci adevarului sa invinga. Rationamentul Sfantului Ciprian este acesta : un obicei poate sa fi existat de demult fara sa fi fost contestat; cand se trateaza insa de adevar, acel obicei trebuie sa-i cedeze locul, daca nu poate sa-l infrunte. In sine, obiceiul care nu este intemeiat pe adevar, este o eroare care nu poate dobandi nicidecum autoritate.

Aceasta tema a intemeierii obiceiului pe adevar, in relatie cu botezul ereticilor, va fi reluata de Firmilian al Cezareei Capadociei, in termeni mai tari, aratand obligatia trecerii de la obiceiul bazat pe eroare la adevarul unul, transmis de Mantuitorul Hristos prin Sfintii Apostoli. Acestui pseudo-obicei, Firmilian ii opune un alt obicei care are garantia timpului si unitatii Bisericii, zicand : "Puteti sa spuneti impotriva lui Stefan, in favoarea voastra, ca voi, africanii, in fata cunoasterii adevarului, ati parasit eroarea obiceiului; sau mai degraba spuneti ca noi imbinam obiceiul cu adevarul, si opunem obiceiului romanilor obiceiul adevarului, pentru ca am tinut de la inceput ceea ce a fost transmis de Mantuitorul Iisus Hristos si Sfintii Apostoli. Nu ne amintim cand a inceput la noi aceasta practica, dr stim ca totdeauna a fost observata, dat fiind, faptul ca nu cunoastem decat o singura Biserica a lui Dumnezeu si n-am considerat decat botezul sfant al Sfintei Biserici".

Repzentantul cel mai de seama al invataturii despre obicei din secolul al IV-lea este fara indoiala Sfantul Vasile cel Mare. Sfantul Parinte, in capitolele 27 si 29 din scrierea sa despre Sfantul Duh, indreptata impotriva adversarilor Sfantului Duh, demonstreaza in mod temeinic primirea formulei "impreuna cu Sfantul Duh" pe cale de obicei de la Sfintii Apostoli. In aceste doua capitole, el se straduieste sa dovgedeasca ca aceasta formula, nefiind cuprinsa literal in Sfanta Scriptura, a fost totusi randuita de cei de la inceput si predanisita urmasilor, si sporind ea pururea cu timpul prin intrebuintare, a fost inradacinata in biserici prin obiceiul indelungat. Ca sa fundamenteze aceasta explicare cu un text scripturistic, Sfantul Vasile citeaza Sfantul Apostol Pavel, in textul din II Tes. II, 15, unde Apostolul indeamna pe destinatarii epistolei sa tina predianiile pe care le-au primit de la el, ori prin cuvant, ori prin -scrisoare. Sfantul Parinte sustine ca formula rostita de el ar fi fost randuita prin cuvant de catre Sfintii Apostoli si ar fi ajuns pana la el in taina. El aduce, in sprijinul acestei explicatii, multe dovezi din traditia Bisericii, fara ca aceste dovezi sa aiba vreun text scripturistic pe baza : insemnarea catehumenilor cu semnul Sfintei Cruci si trecerea lor in randul celor luminati, lepadarea catehumenilor de satana si toti ingerii lui, binecuvantarea apei la botez, binecuvantarea mirului, insasi formula de credinta rostita la botezul catehumenilor, si in fine, afundarea de trei ori in apa sfintita. Sfantul Vasile a mai adus alte exemple privitoare la taina sfintei euharistii si la modul cum crestinii trebuie sa se roage in Biserica, anume indreptati catre rasarit si stand in picioare duminica si in toata perioada cincizecimii. Sfantul Vasile afirma ca aceste invataturi au venit de la "oameni sfinti" si de aceea au capatat caracterul de obligativitate, iar obiceiul prin care s-au transmis a capatat la randul lui puterea de lege. Aceste obiceiuri nu trebuiesc in nici un caz minimalizate pe motivul ca n-au un text scris la baza lor, deoarece daca am proceda astfel, am sapa insasi baza Sfintei Scripturi care a venit si ea din Sfanta Traditie. In consecinta, Sfantul Vasile da acestor invataturi numele de "traditie nescrisa", "invatatura nescrisa", si "obiceiuri nescrise", punand in evidenta caracterul de nescris al obiceiului sau modul dupa care a fost transmis. Dupa acelasi Sfant Parinte, el are aceeasi tarie ca traditia scrisa.

Unii autori ca Amand de Mendieta, Batiffol si P. S. sa episcopul Pierre l'Huillier au contestat originea apostolica a catorva dintre obiceiurile amintite de Sfantul Vasile sub pretextul ca cei vechi aveau deseori impresia ca obiceiurile existente in vremea lor ar fi existat de la inceput, si, prin urmare, ar fi avut o origine apostolica. De Mendieta si Batiffol sustin ca modul de "scerit" sau in "taina" in care ar fi fost transmise acele obiceiuri, dupa Sfantul Vasile, apare ca o influenta a disciplinei arcane, dezvoltata la randul ei in secolul al patrulea, si dupa care unele invataturi din doctrina crestina trebuiesc transmise si predate in "taina", departe de adunarile paganilor si in lipsa catehumenilor. Episcopul l'Huillier, la randul lui, se bazeaza pe faptul ca cei vechi n-au avut sensulexigentei in relatarile istorice, cum il au criticii contemporani, si, prin urmare, fiecare afirmare a lor trebuie analizata in mod obiectiv.

Chiar daca am admite ca unele obiceiuri, cum sunt cele care s-au inradacinat in paralel cu dezvoltarea disciplinei catehumenatului, precum sunt cele privitoare la ritualul botezului, ar putea sa n-aiba o origine apostolica, ca fiind mai tarzie, sunt insa obiceiuri, cum sunt cele privitoare la indreptarea spre rasarit in timpul rugaciunii sau la savarsirea rugaciunii in picioare duminica si in perioada cincizecimii, a caror origine apostolica este neindoielnica, deoarece sunt aratate ca vechi de autori in secolul al II-lea, cum este Sfantul Iustin, iar mai tarziu de Clement Alexandrinul.

Trecand de la Sfantul Vasile cel Mare, din sec. IV, la Sfantul Ioan Damaschin (sec. VII-VIII), amintim ca acest sfant Parinte afirma, in aceasta privinta, ca crestinii cinstesc Sfanta Cruce, iar aceasta cinstire a venit printr-o traditia nescrisa. In acelasi mod Evanghelia a fost propovaduita in lume fara a recurge la scriere in mod anticipat. Toata lumea a primit propovaduirea ca Hristos Dumnezeu s-a intrupat, iar sfintii vor fi reprezentati in icoane, fara ca toate acestea sa fie scrise undeva. Cinstirea sfintei Cruci si obiceiul de a ne ruga indreptati catre rasarit au fost propovaduite in acelasi mod .

Dupa Sfantul Ioan Damaschin amintim pe Sfantul Nichifor al Constantinopolului ( 828) care aduce unele lamuriri pretioase invataturii despre obicei din vremea sa. El merge in aceasta invatatura pana a spune ca traditia nescrisa este cea mai valida dintre toate, si ea serveste ca o coloana si o baza a uzurilor in viata omeneasca. Aceasta traditie nescrisa, prin durata ei lunga, devine un obicei inradacinat.. Obiceiul, la randul lui, intarit printr-un uz lung, capata forta naturii insasi. Evanghelia insasi a fost transmisa fara scriere, iar cultul bisericesc ii datoreaza traditii nescrise multe dintre riturile sale precum sunt cinstirea sfintei cruci si serbarea pastilor la o data fixa. Obiceiul de a rosti crezul in public n-a fost introdus in biserica in scris. Toate aceste practici, care sunt in vigoare si care decurg din traditia nescrisa, sunt admise, cinstite si retinute ca niste practici care au fost sanctionate in scris, deoarece valoarea unora si altora decurge din autoritatea apostolilor. Din acest motiv, cand legile scrise sunt neglijate, aceasta se datoreste faptului ca un obicei contrar este in frunte, caci obiceiul este cel care le confirma pe toate, opera fiind mai eficace decat cuvantul. Legea, in ultimul instanta, nu este decat un obicei scris, iar obiceiul o lege nescrisa. Prin urmare, traditia scrisa si cea nescrisa au aceeasi autoritate din punctul de vedere al credintei. Nimeni sa nu afirme contrariul, deoarece daca obiceiurile sunt respinse sau li se acorda o putere minima, se aduce atunci paguba esentei insesi a Evangheliei si toata doctrina Bisericii se reduce la un simplu cuvant lipsit de sens.

Rezumand ceea ce am constatat la Sfintii Parinti din epoca patristica cu privire la obicei, putem spune ca pentru perioada primelor trei secole, Sfintii Parinti mai traiesc in prospetimea perioadei apostolice si le este inca usor de a stabili genealogia unei practici, invocand traditia binecunoscuta din epoca lor, in fiecare Biserica. Daca au cerut conditii pentru receptarea unei obicei, e tocmai pentru a putea distinge un adevarat obicei de un pseudo-obicei. Un obicei intemeiat pe adevar si ratiune are mai multa posibilitate de a se incadra in traditie si de a urca la o perioada destul de veche. In perioada secolelor urmatoare, pentru a arata valoarea obiceiurilor in - viata bisericeasca contemporana cu ei, Sfintii Parinti procedeaza la stabilirea importantei care obiceiurile au avut-o la predecesorii lor. Departandu-se insa din ce in ce mai mult de perioada apostolica, ei isi fac convingerea ca obiceiurile in vigoare in vremea lor au existat si la inceput. De aceea ei pun originea lor in vointa apostolilor, se identifica cu traditia nescrisa a Bisericii, lucru care a facut ca acele obiceiuri sa capete cu timpul si puterea si garantia Sfintei Traditii insesi. Deseori, din importanta aceasta acordata lor, obiceiurile ajung sa abroge legile scrise, cum a aratat Sfantul Nichifor al Constantinopolului. In acest sens, dezvoltarea doctrinei despre obicei la Sfintii Parinti n-a suferit influenta asteptata din partea doctrinei romano-bizantine care in perioada aceea consacra biruinta legii asupra obiceiului, ci s-a dezvoltat aparte, in directia Sfintei Traditii cum a fost pastrata si transmisa pana la perioada aceea.

III. Obiceiul dupa traditia canonica

Prin traditia canonica intelegem colectia de canoane si legi bisericesti care s-a format de la intemeierea Bisericii pana la anul 883 cand colectia a aparut in forma nomocanonului in 14 titluri. Aceasta colectie cuprinde canoanele Sfintilor Apostoli, ale sinoadelor ecumenice, ale celor 11 sinoade locale si canoanele celor 13 Sfinti Parinti. Ea este in buna parte opera Sfintilor Parinti, fie prin hotarari luate in sinoade ecumenice sau locale, fie sub forma de raspunsuri date la unele intrebari.

In aceasta colectie nu gasim expuse sistematic elementele unei invataturi despre obicei - invatatura care se afla in scrierile Sfintilor Parinti - ci o aplicare a ei la cazuri concrete. Aceasta aplicare consta, in general, in pledarea pentru adevaratele obiceiuri care au fost, fie neglijate, fie contestate, si readucerea lor la deplina putere. Aceasta apologie a fost exercitata de catre Sfintii Parinti, precum si de catre unii comentatori ai traditiei canonice. In capitolul de fata, vom cerceta in ce masura aceasta aplicare a fost facuta in lumina principiilor stabilite de Sfintii Parinti, si in ce masura ea s-a inspirat de principiile romano-bizantine cuprinse in comentariile juristilor de mai tarziu.

Traditia canonica a Bisericii nu cuprinde o definitie a obiceiului, in care s-ar evidentia toate insusirile sale. Aceasta va trebui propusa odata ce toate elementele principale vor fi adunate la un loc. Cuvantul folosit in textul canoanelor pentru a reda sensul de obicei este cuvantul ethos. Sensul de obicei fiind stabil in acest cu il vom desemna ca pe un obicei inradacinat printr-un uz lung si neincetat (consuetudo juris). Un alt cuvant, sinithia, are si sensul de obicei, insa in mod variabil intre obicei si uz. Ii vom desemna ca pe obiceiul care nu este inca inradacinat (consuetudo facti). Ca motivare a acestei distinctii invocam canonul 2 al Sin II Ecum. (381), care foloseste termenul sinithia, si care este totdeauna citat de marii comentatori bizantini ca paralel la con. 6 al Sin. I Ecum. (325), in care este folosit cuvantul ethos. In plus, can. 15 al aceluiasi sinod cuprinde termenul sinithia in sensul obiceiului, insa neinradacinat (consuetudo facti) sau hrisisadica uzul Apropiati de acesti termeni mentionam pe aceia de traditie de invatatura nescrisa, de taine nescrise, termeni care i-am citat la Sfantul Vasile, si care exprima atat notiunea de obicei cat si cea de uz.

Daca comparam termenii ethos cu sinithia, termeni de altfel apropiati unul de altul, ne dam seama ca al doilea n-are acelasi grad de validitate cu primul. Poate avea aceasta validitate insa numai in doua cazuri: daca este confirmat printr-o hotarare a unui organ de legiferare bisericeasca, sau dupa o aplicare lunga si vasta. Sfantul Nichifor al Constantinopolului, comentand acest fapt, spune ca traditia nescrisa devine prin durata ei lunga un obicei stabilit.

Pentru a intelege mai clar importanta obiceiului, observam ca obiceiul poate fi local sau general. Un obicei este local cand este in vigoare intr-o episcopie, mitropolie sau intr-o Biserica autocefala. Este, in schimb, general cand este in vigoare in toata Biserica Ortodoxa. Uzul insa este totdeauna local si mai recent, altfel ar deveni un obicei inradacinat, printr-o perioada lunga.

Pe langa legea scrisa, obiceiul este considerat in traditia Bisericii Ortodoxe ca un izvor de drept, tot atat de important ca si legea scrisa tocmai pentru ca se intemeiaza pe autoritatea celor de la care vine. El impune aplicarea de pedepse cand nu este observat.

Obiceiul ca izvor de drept, trebuie deosebit de lege sub mai multe aspecte, printre care cel al originii : in constiinta indivizilor ca drept, si in urma unui uz si unei intrebuintari lungi si permanente. Originea lui e convingerea nemijlocita a membrilor unei societati ca ceva, socotit ca absolut necesar, pentru societate, trebuie pastrat si exercitat continuu. Legea, impotriva, isi are originea in vointa legislatorului.

In ce priveste originea convingerii nemijlocite a membrilor, unii parinti, ca Sfantul Vasile si Sfantul Nichifor, o pun in predica apostolilor, iar altii in Sfintii parinti care au urmat apostolilor. In ambele cazuri, obiceiul are aceeasi tarie ca cum ar fi provenit de la acelasi izvor. Alte conditii au fost impuse pentru primirea obiceiului, mai ales cand a devenit foarte veche si greu de identificat. In primul rand cerea sn nu fie in contradictie cu Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ; sa aiba un scop care sa coincida cu scopul Bisericii, sa fie in vigoare de o vechime mare, fiind intrebuintat in mod continuu si fara intrerupere, sa fie ratificat de un organ al autoritatii bisericesti sau tolerat in mod tacit.

Uzul care a reusit sa indeplineasca aceste conditii este de fapt stabilit ca obicei. Insa, cum obiceiul nu ramane in vigoare daca nu slujeste scopului Bisericii, aceasta arata ca obiceiul are efecte controlabile. In prima perioada a Bisericii, legile scrise au fost aproape inexistente. Obiceiul, in schimb, a avut un caracter juridic decisiv si a jucat rolul de a certifica invatatura orala, rol pe care Tertulian ni l-a aratat clar. Insa aceasta stare n-a durat mult, deoarece necesitatea de a scrie si cataloga obiceiurile, ca si promulgarea anumitor norme de drept pozitiv, au modificat raportul intre legile scrise si obiceiurile nescrise. Obiceiul nescris, cu puterea de lege, nu s-a mai impus, in mod general, decat in lipsa unei legi, data fiind bogatia de legi la care a ajuns legislatia bisericeasca de mai tarziu.

In mod general putem distinge urmatoarele raporturi intre obicei si lege. In cazul cand obiceiul este inradacinat inaintea aparitiei legii, aceasta din urma poate atunci sau sa-l confirme sau sa-l abroge. Pentru primul caz avem can. 6 al Sinodului I Ecumenic, unde printr-un canon se recunosc unor scaune vechi, privilegiile primite prin obiceiuri. In cazul acesta obiceiul este confirmat de lege si redactat in scris cu puterea lui obligatorie de odinioara. In cazul al doilea, legea abroga obiceiul, desfiintandu-i puterea si inlocuindu-l in mod definitiv.

In cazul cand obiceiul se inradacineaza dupa aparitia legii, el o interpreteaza in modul cel mai potrivit. Exemplul il avem ori de cate ori un tribunal bisericesc invoca un obicei pentru a arata modul aplicarii unei pedepse cuprinsa intr-o lege. Obiceiul in acest caz poate uneori sa abroge legea. Abrogarea unei legi de catre un obicei fiind totusi foarte rara, ea se prezinta in felul urmator: Dreptul canonic al Bisericii, avand ca scop calauzirea sufletelor spre mantuire, in cazuri exceptionale a permis totusi abrogarea legii oneroase de catre un obicei mai uman. In celelalte cazuri, cand aceasta apreciere nu putea fi facuta legea ramanea in vigoare in prezenta obiceiului contrar. In practica insa lucrurile se desfasoara altfel, dupa cum spune Sfantul Nichifor al Constantinopolului, zicand "Cand legile scrise sunt neglijate, aceasta se datoreste faptului ca un obicei contrar este in frunte, caci obiceiul este cel care le confirma pe toate, opera fiind mai eficace decat cuvantul". Din comentariul acesta se poate vedea ca in principiu nu este permis unui obicei sa abroge o lege. Insa, daca un obicei, trecand prin situatiile schimbatoare ale vietii bisericesti, ajunge, prin necesitate, a se impune legii, obiceiul acesta devine mai presus decat legea, din cauza caracterului sau de regulator al situatiilor concrete. In felul acesta, binele Bisericii este mai bine realizat prin caracterul docil al obiceiului decat prin rigiditatea unei legi care nu mai raspunde exigentelor unei anumite situatii. Cuvintele Sfantului Nichifor, "Opera este mai eficace decat cuvantul", par a confirma cele afirmate mai sus. Pentru o putere mai mare, citam in continuare observatia pe care o face dintr-un domeniu exterior Bisericii spunand : "Aceasta este verificata in afara domeniului locurilor sfinte. Cand gramaticii observa ca un cuvant scapa regulei stabilite, se scrie altfel decat il vrea regula, insa conform unui obicei care invinge, acesti gramatici invoca traditia prezentandu-o ca regula regulei".

Pentru ca un obicei care este odios in ochii legislatorului sa abroge totusi o lege, trebuie sa indeplineasca unele conditii de fond. In fruntea lor vine conformitatea lui cu dogmele Bisericii pe de o parte (in afara conditiilor amintite mai sus), iar pe de alta parte nu trebuie sa contrazica vreun articol al legislatiei din tara unde Biserica are o jurisdictie spirituala, caci, promitand sa tina seama si sa pastreza dispozitiile legii civile referitoare la ordinea publica, Biserica nu este autorizata sa tolereze ca un anumit obicei sa contrazica aceasta ordine. Aceasta se bazeaza pe invatatura traditionala a Bisericii Ortodoxe care considera obiceiul ca unul dintre izvoarele fundamentale ale Dreptului bisericesc, venind in ordinea urmatoare: Revelatia, Sfintele Canoane, Dreptul cutumiar si legile fundamentale ale Statului.

Tinand seama de toate elementele pe care le-am mentionat pana acum, credem ca e posibil sa stabilim obiceiul ca un act sau un mod de a fi cu caracter obligatoriu, stabilit de un uz lung si neintrerupt, nefiind in contrazicere cu Sfanta Scriptura, Sfanta Traditie, legea pozitiva a Bisericii si Legea Fundamentala a Statului.

In incheierea acestui capitol (dupa ce am dat o definitie a obiceiului juridic dupa traditia canonica) observam ca aplicarea invataturii despre obicei la cazurile concrete cuprinse in sfintele canoane s-a facut printr-un imprumut de cuvinte din terminologia romana, fara ca invatatura bisericeasca sa se supuna intru toate normelor doctrinei romane. In aceasta privinta. imprumutul s-a facut numai la nivelul tehnicii, fara sa atinga vreodata fondul si de la ei duhul.

Raportul dintre obiceiul bisericesc si canoane n-a urmat intru totul raportul obiceiului cu legea din doctrina romana. In aceasta din urma, legea a luat pentru totdeuna primul loc al obiceiului din timpurile preclasice. In Biserica, in schimb, obiceiul pastreaza un rol propriu, fara sa fie absorbit de lege. El poseda o oarecare autonomie prin faptul ca nu este un simplu produs al vointei credinciosilor.

In pofida imprumutului unor elemente din dreptul romano-bizantin cu privire la obicei, dreptul bisericesc pastreaza totusi un statut specific, dat fiind organismul in care functioneaza.

Biserica a avut de la inceput fundamente cutumiere care n-au disparut nici cand a adoptat dreptul scris. Apararea acestor fundamente s-a facut datorita mijloacelor ei speciale, mai mult decat datorita mijloacelor romano-bizantine. Dimpotriva, cand insusirea de vechime nu mai era suficienta in fata pseudo-obiceiurilor, Statul roman a imprumutat de la scriitorii crestini elementul conformitatii cu adevarul pe care l-a inlocuit cu notiunea suprema de atunci, cea a ratiunii.

Biserica, la randul ei, a imprumutat terminologia romano-bizantina a obiceiului si unele directive legate de raportul lui cu legea. Insa odata cu aceste elemente au patruns in dreptul ei cutumiar, ele au suferit influenta invataturii ei care calauzeste acest drept. In acest sens, s-a simtit o deosebire fundamentala intre pozitia Bisericii si cea a Statului fata de obicei, in timpul reformei din secolele VIII si IX. Pe cand Leon VI facea elogiul legii, Biserica insista asupra egalitatii celor doua forme de drept. Iar cand Basilicalele incununau biruinta legii asupra obiceiului, Biserica in teorie subscriind basilicalelor, in fapt mentinea pe cat se poate armonia intre cela doua izvoare, lucru care i-a pastrat si vitalitatea traditiei si evitarea caderii in juridism. De aceea pana astazi, Biserica Ortodoxa pastreaza obiceiului locul lui de cinste printre izvoarele dreptului ei.

Samir Ohola

09 Iulie 2012

Vizualizari: 6860

Voteaza:

Obiceiul ca izvor in dreptul romano-bizantin si in traditia patristico-canonica a bisericii ortodoxe 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE