Organizarea penitentei potrivit canoanelor Sfantului Vasile cel Mare

Organizarea penitentei potrivit canoanelor Sfantului Vasile cel Mare Mareste imaginea.

Alegerea acestei teme se datoreaza, in primul rand, faptului ca anul 2009 a fost consacrat in Biserica Ortodoxa Romana pomenirii Sfantului Vasile cel Mare si celorlati sfinti capadocieni. Pe de alta parte, avand ca punct de plecare comentariile Sfantului Fotie, patriarhul Constantinopolului, dar mai ales pe cele ale marilor comentatori bizantini ai secolului al XII-lea, mai toti canonistii din veacurile care au urmat, pana in zilele noastre, au citit si interpretat canoanele Sfantului Vasile, ca de altfel toate celelalte canoane mai vechi, prin prisma hotararilor ulterioare care, in anumite privinte, nu doar au completat, ci chiar au modificat unele dintre randuielile mai vechi, inclusiv anumite prescriptii intalnite in canoanele Sfantului Vasile. Este cat se poate de firesc ca pastorii Bisericii sa ia hotarari nuantate, uneori chiar diferite de cele ale predecesorilor lor, tinand cont de contextul in care traiesc, de mentalitatea si obiceiurile societatii si de legislatia civila a vremii lor; tratarea si solutionarea diferita a anumitor situatii nu trebuie privita ca fiind o impietate, pentru ca nici Sfantul Vasile nu a ezitat, atunci cand a simtit ca este necesar, sa hotarasca altceva decat stabilisera predecesorii lui.

De remarcat faptul ca Sfantul Vasile, poate mai mult decat oricare alt Sfant Parinte autor de canoane si decat oricare sinod, ecumenic sau local, apeleaza cu insistenta la ceea ce s-a hotarat deja de Parintii veacurilor anterioare, in anumite privinte, si la ceea ce aparea ca fiind deja un obicei.

Prin urmare, ne propunem sa evidentiem cat mai exact modul in care Sfantul Vasile cel Mare a reactionat fata de anumite pacate ale crestinilor, in contextul social-politic si cultural al provinciei bizantine in care a pastorit in a doua jumatate a secolului al IV-lea, chiar daca unele dintre normele canonice edictate de marele capadocian au suferit ulterior completari si modificari, acestea avand tocmai rolul de a adapta prescriptiile din veacul al IV-lea la contextul de mai tarziu. In anul comemorativ dorim, deci, sa aprofundam analiza stricta a prescriptiilor Sfantului Vasile, asa cum au fost ele edictate si aplicate la vremea aceea de marele capadocian, cu scopul de a intelege apoi mai exact cum au servit acestea drept baza pentru dezvoltarea ulterioara a modului de administrare a Tainei Pocaintei.

I. Ordinul penitentilor. Etapele penitentei - Dintre toate canoanele ce alcatuiesc Colectia canonica a Bisericii Ortodoxe, canoanele Sfantului Vasile cel Mare ofera cele mai multe si mai detaliate informatii privind penitenta publica in Biserica primelor veacuri.

Verbul grec "exomologeo" intalnit in Noul Testament cu sensul de a consimti, a promite, este folosit si cu sensul de a marturisi, a recunoaste; de aici a derivat in perioada de inceput a crestinismului un nou sens: acela de a face penitenta sau de a fi penitent, nu atat cu intelesul de a te pocai, de a regreta, de a incerca pareri de rau pentru faptele reprobabile savarsite, cat cu cel de a indeplini un anumit ritual de penitenta in public, intrand pentru aceasta intr-un grup sau ordin al penitentilor. Intrarea in acel ordin se facea fie in urma marturisirii din proprie initiativa a faptei savarsite, fie convins de episcop sau preotul duhovnic, atunci cand pacatul comis era cunoscut de comunitate sau cel putin de unii membri de la care a putut afla si episcopul sau preotul duhovnic, ca respectiva penitenta trebuie implinita pentru a ramane madular al Bisericii lui Hristos.

Marturisirea pacatelor necunoscute de comunitate se facea, de regula, episcopului sau preotului penitentiar (duhovnic); unii dintre cei care se pocaiau pentru pacatele lor, impinsi de o evlavie deosebita si de dorinta de a fi primii si cei mai aspri acuzatori ai pacatelor lor, in momentul intrarii in ordinul penitentilor (sau chiar mai tarziu) reluau marturisirea, facuta deja episcopului sau preotului penitentiar, in fata comunitatii, public. Acea marturisire publica a pacatelor era insa facultativa, dovada ca arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului chiar ajunge sa o interzica, in ultimul deceniu al secolului al IV-lea, din pricina tulburarilor pe care le putea aduce comunitatii. Publica insa era, si a ramas pentru destul de multa vreme, implinirea epitimiei, adica petrecerea timpului impus de episcop sau de preotul penitentiar in ordinul penitentilor, penitentii fiind obligati sa ramana fie afara din biserica, fie in interiorul ei intr-un anumit loc, si sa se manifeste diferit pentru un anumit timp, in functie de locul (etapa penitentei) in care se aflau; dupa fiecare etapa incheiata li se permitea penitentilor sa se apropie din ce in ce mai mult de sfantul altar, pana cand erau reprimiti la Sfanta Impartasanie.

Se remarca faptul ca traducerea aproape invariabila a verbului grec "exomologeo" si a derivatilor sai prin a (se) marturisi, marturisire si nesocotirea sensului de a face penitenta, a fi penitent, au dus la confundarea penitentei publice din Biserica veche cu marturisirea publica a pacatelor, care, asa cum s-a precizat, nu a fost niciodata un act obligatoriu, ci lasat la latitudinea celor ce intrau in ordinul penitentilor, pana cand a fost interzisa categoric de arhiepiscopul Nectarie.

Pe de alta parte, atunci cand un crestin savarsea o fapta grava, precum un omor, sau chiar un pacat de o gravitate mai mica, insa in vazul unora dintre membrii comunitatii, astfel incat pacatul ajungea cunoscut de intreaga comunitate, nu se mai astepta niciun fel de marturisire din partea acelui crestin, ci simpla acceptare de catre el de a intra in ordinul penitentilor pentru perioada indicata de episcop sau de preotul penitentiar, potrivit canoanelor, inlocuia marturisirea, era o dovada a pocaintei, a regretului pentru pacatul savarsit si, totodata, un angajament de indreptare prin consimtirea la implinirea penitentei impuse.

In ordinul penitentilor, mai ales cand era vorba de un pacat foarte grav, cunoscut si de comunitate, erau acceptati doar cei care se caiau sincer pentru pacatul savarsit, dovedind ca doreau cu adevarat sa se indrepte. Drept urmare, in cazul in care cineva se afla intr-o greseala continua sau continuata, i se cerea mai intai sa inceteze, sa se abtina de la a o mai savarsi, sa iasa din acea stare deplorabila; si numai dupa aceea era primit in ordinul penitentilor pentru a implini epitimia prescrisa pentru respectivul pacat.

Din canoanele Sfantului Vasile cel Mare reiese cu claritate ca in secolul al IV-lea timpul de penitenta era impartit, de regula, in patru etape:

1. Etapa plangerii sau a tanguirii
, in care penitentii, numiti plangatori, erau obligati sa ramana in afara bisericii, in apropierea intrarii, tanguindu-se pentru pacatul lor si implorandu-i pe credinciosii care intrau sa se roage si pentru ei;

2. Etapa ascultarii
, in care penitentii, numiti ascultatori, erau primiti in biserica pentru a asculta in special lecturile biblice (Apostolul si Evanghelia) si predica, insa mai departe la rugaciune nu li permitea sa ramana; locul ascultatorilor era in nartex, la intrare, unde puteau ramane numai pana la rugaciune pentru catehumeni;

3. Etapa prosternarii sau a ingenuncherii
, in care penitentii, numiti ingenunchetori, erau primiti in interiorul bisericii, in naos, dar erau nevoiti sa se retraga odata cu catehumenii;

4. Etapa starii impreuna
, in care penitentii, numiti impreuna-statatori, ramaneau alaturi de credinciosi pana la sfarsitul Sfintei Liturghii, fara insa a se impartasi cu Sfintele Taine.

De asemenea, canoanele Sfantului Vasile ne furnizeaza informatii si despre marturisirea secreta, in taina, a pacatului, la sfarsitul careia era prescrisa epitimia obisnuita pentru respectivul pacat, dar care urma sa fie implinita in taina, ca si marturisirea, fara a intra in ordinul penitentilor.

II. Fapte condamnate; o clasificare a lor in functie de legaturile dintre ele si de durata epitimiilor prescrise


1. Lepadarea de Hristos sau apostazia este indicata de Insusi Mantuitorul ca fiind o fapta care atrage consecinte deosebit de grave: „de cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor si Eu Ma voi lepada de el inaintea Tatalui Meu, Care este in ceruri” (Mt 10, 33; cf. Lc 12, 9). Evident, si in canoanele Sfantului Vasile cel Mare lepadarea de Hristos se afla in capul listei, neexistand un pacat mai grav. De aceea, timpul de penitenta pentru cei care ar reveni de la apostazie este stabilit pentru intreaga viata, si nu oricum, ci fara a fi primiti in biserica, ci tanguindu-se la usile ei, in ceata plangatorilor, si cerand credinciosilor care intra sa se roage pentru ei; fiind primiti la Impartasanie doar inainte de a trece din aceasta viata (can. 73). Tratamentul stabilit de Sfantul Vasile pare mult mai riguros decat cel prevazut in unele hotarari mai vechi. Totusi, Sfantul Vasile stabileste aici regula generala; apoi, in aceeasi scrisoare – a treia, cuprinzand can. 51-85 – adresata episcopului Amfilohie de Iconiu, revine cu anumite nuantari pentru cazurile speciale, prescriind tratamente diferite in functie de circumstantele in care s-a ajuns la apostazie.

Astfel, pentru apostazia in timpul incursiunilor barbare, asociata cu facerea de juraminte pagane si consumul de idolotite, Sfantul Vasile face trimitere expresa la "canoanele deja asezate de parintii nostri” si distinge doua situatii:

a) Apostazia provocata de constrangere, insa nu prea mare: 11 ani, 3+2+3+3 (can. 81, partea finala). Se remarca faptul ca Sfantul Vasile reduce cu un an timpul total de penitenta prescris de canonul 11 al Sinodului I Ecumenic, insa Parintii de la Niceea au avut in vedere lepadarea de credinta „fara sila sau luarea averilor sau punere in pericol sau ceva de felul acesta”; in timp ce Sfantul Vasile are aici in vedere o oarecare constrangere, dar nu exagerata. De asemenea, trebuie remarcat ca Parintii de la Niceea nu mentioneaza etapa tanguirii sau a plangerii, cei 12 ani de penitenta pe care-i prescriu impartindu-i pentru ultimele trei etape ale penitentei publice;

b) Apostazia in urma constrangerii si a torturilor: 8 ani, 3+2+3 (can. 81, prima parte). Se remarca faptul ca Sfantul Vasile imparte cei 8 ani pentru primele trei etape ale penitentei, nefacand nicio mentiune despre cea de-a patra, a starii impreuna. Totusi, este greu de presupus ca Sfantul Vasile ingaduie primirea directa la Sfanta Impartasanie, dupa opt ani in care penitentul nu a putut asista la intreaga slujba a Liturghiei, fiind nevoit sa iasa din biserica cel tarziu odata cu catehumenii. Pare nefiresc ca un penitent sa fie „dezlegat” si impartasit cu Sfintele Taine dupa opt ani, fara sa participe mai intai, insa fara a primi Sfanta Impartasanie, macar la o Liturghie pana la final. Printr-o interpretare sistematica a canoanelor, marele canonist bizantin Zonara (sec. XII) ajunge la concluzia ca atunci cand Sfintii Parinti nu indica nimic in privinta etapei a patra a penitentei, cea a starii impreuna, inseamna ca ei au lasat la aprecierea episcopilor, pentru ca ei cunosteau mai bine cainta si indreptarea fiecarui credincios, timpul pe care penitentul trebuia sa-l petreaca si in aceasta etapa inainte de a se invrednici de Sfanta Impartasanie;

2. Uciderea semenului a fost dintotdeauna privita ca fiind o fapta abominabila. Cain a fost pedepsit pentru uciderea fratelui sau, Abel (Fc 4, 11-12); apoi, Dumnezeu l-a asigurat pe ucigas ca „tot cel ce va ucide pe Cain inseptit se va pedepsi” (Fc 4, 15). Mai tarziu, uciderea este categoric interzisa prin Decalogul: „Sa nu ucizi!” (Ies 20, 13). Pe de alta parte, Mantuitorul extinde, intr-un fel, sensul uciderii, afirmand ca si o insulta adusa fratelui este la fel de condamnabila ca si varsarea de sange (Mt 5, 21-22).

Mai multe canoane ale Sfantului Vasile cel Mare trateaza problema uciderii, pacatul acesta fiind sanctionat diferit, in functie de dispozitia sufleteasca a savarsitorului. In primul rand, in canonul 8, Sfantul Vasile face distinctie intre uciderea fara voie/involuntara, fara intentie sau din culpa si uciderea cu voie/voluntara sau cu intentie/intentionata. Oferind mai multe exemple de ucideri involuntare, Sfantul Vasile se refera si la fapte carora mai tarziu stiintele juridice le vor face o incadrare mai nuantata, precum: loviturile cauzatoare de moarte si legitima aparare; insa reactia disproportionata a celui ce se apara o enumera intre uciderile cu intentie. Apoi, in alte cateva canoane, Sfantul Vasile indica timpul de penitenta, si totodata de oprire de la Sfanta Impartasanie, pentru diferitele forme ale uciderii:

a) Uciderea cu voie/voluntara sau cu intentie/intentionata (omorul): 20 ani, 4+5+7+4 (can. 56);

b) Uciderea fara voie/involuntara, fara intentie sau din culpa: 10 ani, 2+3+4+1 (can. 57);

c) Lepadarea fatului sau avortul: 10 ani (can. 2). Prin canon se stabileste de fapt ca „cea care prin mestesugire isi leapada fatul din pantece se pedepseste pentru ucidere”. Insa nu se precizeaza care ucidere este vizata: cea voluntara sau cea involuntara. Cuvantul „mestesugire” indica clar ca se are in vedere lepadarea intentionata a fatului; deci nu poate fi vorba de accident sau boala. Totusi termenul de penitenta indicat expres in canon este cel de 10 ani, ca pentru uciderea involuntara. S-ar parea ca Sfantul Vasile a considerat ca femeile nu au reprezentarea exacta a faptei lor si nu constientizeaza ca fatul este deja o fiinta umana, cu trup in formare si suflet. De fapt Sfantul Vasile nu face decat sa confirme si sa intareasca canonul 21 Ancira prin care s-a diminuat considerabil sanctiunea prevazuta de o hotarare mai veche in privinta femeilor care isi leapada fatul din pantece, anume de a le opri de la Impartasanie pentru tot restul vietii, lasandu-le posibilitatea de a o primi numai la iesirea din aceasta viata. S-ar parea ca episcopul Amfilohie de Iconiu era tentat sa aplice vechea si dura sanctiune. Insa Sfantul Vasile, desi remarca ca raul consta nu doar in uciderea fatului, ci se adauga si primejduirea propriei vieti a femeii care comite acest pacat, hotaraste explicit ca „nu trebuie sa se intinda pocainta lor pana la moarte, ci sa se primeasca dupa un termen de 10 ani; iar vindecarea se apreciaza nu dupa timp, ci dupa chipul pocaintei”.

3. Vrajitoria si farmecele au fost condamnate inca din Vechiul Testament. In Noul Testament, Apostolul Pavel il numeste pe Elimas vrajitorul „fiu al diavolului si vrajmas a toata dreptatea”

(FAp 13, 10); iar Dreptul Judecator este categoric: „Afara cainii si vrajitorii si desfranatii si ucigasii si inchinatorii la idoli si toti cei ce lucreaza si iubesc minciuna!” (Apoc 22, 15).

Sfantul Vasile ii incrimineaza si el, atat pe cei ce fac vraji si farmece sau se ocupa cu ghicitul, cat si pe crestinii care apeleaza la serviciile unora ca acestia.

a) Practicarea vrajitoriei sau a farmecelor se canoniseste de Sfantul Vasile ca si uciderea (can. 65). Insa nici in acest caz, nu se precizeaza care ucidere este vizata: cea voluntara sau cea involuntara. Pornind probabil de la dispozitia canonului 8 al Sfantului Vasile, unde femeia care incearca, prin administrarea unui preparat magic sau prin descantece sau vrajitorii, sa-l faca pe un barbat sa se indragosteasca de ea, provocandu-i moartea comite o ucidere considerata a fi voluntara, nu pentru ca ar fi urmarit acest deznodamant, ci pentru faptul de a fi recurs la vrajitorie, magie sau practici asemanatoare, unii comentatori sustin ca aceste fapte se pedepsesc ca si uciderea voluntara sau premeditata, adica cu penitenta de 20 ani. Totusi, un timp asa de lung ar fi in contrast prea mare cu penitenta prevazuta expres pentru asemenea fapte, atat de canoanele anterioare, cat si de cele posterioare epocii Sfantului Vasile, si chiar cu cea propusa de Sfantul Vasile intr-un caz particular (a se vedea, mai jos, lit. b);

b) Apelul la vrajitori, prezicatori si altii asemenea lor se canoniseste de Sfantul Vasile ca si uciderea (can. 72). Prin urmare, si vrajitorii si prezicatorii si cei asemenea lor, precum si toti cei ce apeleaza la ei se pedepsesc la fel. Totusi, intr-un alt canon, pe cei ce apeleaza la prezicatori (ghicitori) sau urmeaza obiceiurile pagane, Sfantul Vasile ii supune unei epitimii de 6 ani, 1+1+3+1 (can. 83). Se naste, deci, intrebarea: chiar admitand ca, atunci cand stabileste prin analogie – atat pentru practicarea vrajitoriei, cat si pentru apelul la vrajitori sau altii asemenea lor – aceeasi penitenta ca si pentru ucidere, Sfantul Vasile are in vedere uciderea involuntara, fara intentie sau din culpa, adica penitenta de 10 ani, cum se explica canonisirea diferita, mai intai cu 10 ani (can. 72), apoi cu 6 ani (can. 83), pentru aparent aceeasi fapta: apelul la vrajitori, prezicatori si cei asemenea lor? Raspunsul se pare ca-l gasim in canonul 3 al Sfantului Grigore de Nyssa, fratele Sfantului Vasile. Abordand problema celor ce apeleaza la vrajitori, prezicatori si la altii asemenea lor, Sfantul Grigore de Nyssa insista asupra necesitatii unei cercetari atente a cauzei unui astfel de apel. In cazul celor pentru care cauza este dispretul total fata de adevarul revelat si pierderea credintei in Dumnezeu cel adevarat, se va aplica pedeapsa pentru apostazie. Insa daca vreo mare nevoie, covarsindu-le micimea de suflet, i-a impins pe unii catre aceasta speranta desarta, „li se va arata si lor aceeasi ingaduinta ca si celor care n-au putut rezista chinurilor din vremea in care ar fi trebuit sa-si marturiseasca credinta”. Prin urmare, cei ce apeleaza la vrajitori si la altii asemenea lor sunt canonisiti de Sfantul Vasile, fie cu 10, fie cu 6 ani, dupa cat sunt de constransi sa faca acest lucru si de constienti de gravitatea lui.

4. Adulterul
in Vechiul Testament era pedepsit cu moartea (Lv 20, 10 si 14; Dt 22, 22-24; In 8, 4-5); iar in Noul Testament, se atrage in repetate randuri atentia ca adulterul il impiedica pe om sa ajunga in imparatia lui Dumnezeu: „Nu stiti, oare, ca nedreptii nu vor mosteni imparatia lui Dumnezeu? Nu va amagiti: Nici desfranatii, nici inchinatorii la idoli, nici adulterii...” (1 Cor 6, 9; cf. Gal 5, 19-21).

Ca regula generala, Sfantul Vasile prescrie pentru adulter (preadesfranare) o penitenta de15 ani, 4+5+4+2 (can. 58). Un tratament aparte este stabilit pentru femeia care a comis adulter, dupa care si-a marturisit pacatul sau pacatul ei a ajuns pe alta cale la cunostinta episcopului (duhovnicului), nu insa si la cunostinta comunitatii (can. 34). In acest caz, Sfantul Vasile deroga de la penitenta publica, ingaduindu-i femeii „sa ramana printre credinciosi fara a se impartasi, pana la implinirea timpului de penitenta”, motivand aceasta atitudine ingaduitoare prin grija de a nu o expune pericolului de moarte. Se pare ca desi legea imparatului Constantin cel Mare care prescria pentru adulter pedeapsa cu moartea, adica pedeapsa prevazuta pentru aceasta fapta si in Legea veche, ii viza teoretic pe toti, femei si barbati deopotriva, practic, in aplicarea ei, autoritatile imperiale nu s-a putut debarasa de obiceiul din Vechiul Testament potrivit caruia doar femeile erau sanctionate pentru o asemenea fapta.

De altfel, Sfantul Vasile se arata critic fata de inegalitatea de tratament generata de obiceiul vechi-testamentar, nefiresc, care se pastrase intrucat a avut suport si in legislatia romana, pana la un anumit moment. Astfel, Sfantul Vasile consemneaza cu surprindere ca barbatul casatorit care avea relatii in afara casatoriei, atunci cand intretinea relatii cu o femeie necasatorita era socotit desfranat; si neexistand niciun canon care sa-l supuna vinovatiei adulterului, i se prelungea doar timpul de penitenta pentru desfrau (can. 21). Insa femeia casatorita care avea relatii in afara casatoriei era socotita adultera, indiferent de situatia barbatului cu care avea relatii. Caci „femeia care se va impreuna cu alt barbat, nu se va intoarce la sotul ei, ci va ramane in necuratia ei”; Sfantul Vasile citeaza liber din cartea profetului Ier 3, 1 (atat in can. 9, cat si in can. 21, insa nuantand diferit), mentionand expres ca o astfel de femeie este adultera (can. 21); si continua cu o parafrazare a textului din Pilde 18, 22: „Iar cel ce tine o sotie/femeie adultera este fara de minte si nelegiuit” (atat in can. 9, cat si in can. 21, aproape identic). De fapt, abordand aceasta problema, Sfantul Vasile precizeaza dintru inceput ca, urmand sensul cuvintelor Domnului (si nu altor obiceiuri) referitoare la adulter si la desfacerea casatoriei (Mt 5, 32; 19, 9), se constata ca “hotararea este aplicabila, deopotriva, atat barbatilor, cat si femeilor, nefiind ingaduita desfacerea casatorie decat pe motiv de desfranare”.

Drept urmare, mai multe dintre canoanele Sfantului Vasile trateaza diferitele forme ale adulterului:

a) Parasirea (definitiva a) sotului/-iei pentru a lua pe altul/-a (can. 9). O mentiune aparte se face pentru femeia care si-a parasit sotul “fara niciun motiv” (can. 35); ea trebuie pedepsita ca adultera, iar sotul parasit “este vrednic de iertare”. Apoi, in cea de-a treia scrisoare catre episcopul Amfilohie de Iconiu, revenind asupra problemei parasirii sotiei legitime si intrarii in relatie cu alta, desi califica aceasta fapta, „potrivit cuvintelor Domnului”, ca fiind adulter, Sfantul Vasile mentioneaza o penitenta de numai 7 ani: 1+2+3+1, care a fost stabilita „de Parintii nostri” (can. 77). Cum penitenta de 7 ani pentru adulter a fost confirmata si de sinoadele de mai tarziu (can. 87 Trul., care chiar il citeaza pe Sf. Vasile), nu se poate trage alta concluzie decat ca penitenta de 7 ani, fiind preluata de Sfantul Vasile de la Parintii de dinaintea lui, a fost randuita de marele capadocian pentru cel/cea care isi paraseste definitiv sotia/sotul pentru o alta femeie/un alt barbat. Iar penitenta de 15 ani, ca regula generala, Sfantul Vasile a stabilit-o pentru cei care, fara a-si parasi sotia/sotul, au avut legaturi, mai mult sau mai putin ascunse, cu o alta femeie/un alt barbat.

b) Vietuirea cu cel/cea care si-a parasit sotia/sotul (can. 9, final). In privinta femeii care convietuieste cu un barbat adulter, se precizeaza ca ea ramane adultera tot timpul cat nu va pune capat respectivei relatii, chiar daca ea va implini epitimia prescrisa pentru adulter, fie de 15 ani, fie de 7, in functie de situatia in care se afla (can. 39);

c) Vietuirea cu o fecioara consacrata care si-a incalcat votul (can. 18). Fapta celui ce vietuieste cu o fecioara sau monahie care si-a incalcat votul este calificata ca fiind adulter, la fel ca si fapta fecioarei sau monahiei insesi de a-si fi incalcat votul;

d) Recasatorirea inainte de a se incredinta de moartea sotului disparut (can. 31). O mentiune aparte se face in privinta sotiilor ostasilor; acestora li se acorda “oarecare iertare, deoarece exista mai multa banuiala de moarte” (can. 36);

e) Casatoria intre rude aflate intr-un grad pentru care este interzisa se canoniseste ca si adulterul (can. 68).

5. Incestul, adica vietuirea fratelui cu sora lui, se canoniseste de Sfantul Vasile ca si uciderea (can. 67). Nici in acest caz nu se specifica la ce fel de ucidere se face referire; insa aici trebuie inteleasa uciderea intentionata sau premeditata, adica o penitenta de 20 de ani, pentru ca incestul fiind o fapta mai grava decat adulterul, nu poate primi o epitimie mai blanda. Tot aici trebuie mentionate si alte relatii sexuale intre rude foarte apropiate, penitenta pentru acestea fiind mai aspra decat pentru desfraul oarecare:

a) Incestul cu sora vitrega, dupa mama sau dupa tata: 11 ani, 3+3+3+2 (can. 75);

b) Desfraul cu cumnata este canonisit la fel ca si incestul cu sora vitrega (can. 76);

c) Incestul cu mama vitrega este canonisit la fel ca si pornirea patimasa asupra surorii (can. 79). Insa Sfantul Vasile nu specifica daca e vorba de sora buna sau de cea vitrega; fiind vorba de mama vitrega, deci fara nici o legatura de sange, pare mai logica referirea la incestul cu sora vitrega (can. 75), cu care exista totusi o legatura de sange, fie prin mama, fie prin tata.

6. Desfraul, adica vietuirea unui barbat cu o femeie fara a fi casatoriti, este canonisit de Sfantul Vasile cu 7 ani, 2+2+2+1 (can. 59). Daca unul dintre ei este casatorit cu o alta persoana, situatia aceluia este mai grava, fiind vorba pentru el nu doar de desfrau, ci de preadesfranare sau adulter. O mentiune aparte se face pentru femeia care vietuieste cu un barbat fara a sti ca el este temporar parasit de sotie (can. 46). Aici este locul potrivit de prezentat si situatia celor ce se recasatoresc:

a) Poligamia succesiva desemneaza „fiecare casatorie dupa a treia”; desi recunoaste ca
Parintii au trecut sub tacere poligamia, „ca pe o fapta dobitoceasca si straina de neamul omenesc”, si desi o numeste a fi un pacat mai mare decat desfraul, Sfantul Vasile pare a ingadui nunta a patra, considerand-o, totusi, mai acceptabila decat desfraul nestapanit. Pentru faptul de a te fi casatorit a patra oara, Sfantul Vasile prescrie aparent aceeasi penitenta ca si pentru desfrau, adica 7 ani, 1+3+3 (can. 80). Totusi, cei 7 ani sunt impartiti pentru primele

b) c) d) trei etape ale penitentei; despre cea de-a patra nu se spune nimic. Se pare ca Sfantul Vasile a lasat la aprecierea episcopilor, care cunosteau mai bine chipul pocaintei fiecarui penitent, cat timp trebuie sa petreaca fiecare penitent in etapa a patra.

Casatoria a treia a fost si ea canonisita, chiar de Parintii dinaintea Sfantului Vasile, cu 3-4 ani. Sfantul Vasile, invocand un alt obicei opteaza pentru o penitenta de 5 ani (can. 4); Casatoria a doua a fost canonisita de predecesorii Sfantului Vasile cu 1-2 ani; Sfantul Vasile se opreste la peniteta de 1 an (can. 4);
Casatoria unei fecioare fara incuviintarea parintilor ei este considerata de Sfantul Vasile a fi o forma de desfrau; „iar daca se impaca cu parintii, se pare ca lucrul ia vindecare”. Dupa impacarea cu parintii, cele care s-au casatorit fara ingaduinta lor, sunt supuse unei penitente de 3 ani si abia apoi sunt primite la impartasire (can. 38).
7. 8.

Profanarea de morminte este canonisita de Sfantul Vasile cu 10 ani, 2+3+4+1 (can. 66).

Sperjurul este canonisit, de regula, tot cu 10 ani, 2+3+4+1 (can. 64). Insa Sfantul Vasile revine asupra canonisirii sperjurului si face distinctie, ca si in cazul apostaziei, intre cauzele care l-au provocat (can. 82):

a) Cei care fara constrangere si-au calcat juramantul si au lepadat credinta se supun penitentei de 11 ani, 2+2+5+2 (can. 82, parte finala);

b) Cei care au fost constransi si torturati sunt tratati cu oarecare ingaduinta, fiind supusi unei penitente de 6 ani (can. 82, prima parte);

9. Furtul este si el canonisit diferit de Sfantul Vasile:

a) Daca este reclamat de cineva, hotul va fi supus unei penitente de 2 ani, 1 an ingenunchind si 1 an stand impreuna cu credinciosii (can. 61, parte finala);

b) Daca furtul este marturisit de faptas, inainte de a fi reclamat de altcineva, penitenta se reduce la doar 1 an oprire de la impartasirea cu Sfintele Taine (can. 61, prima parte).

III. Epitimiile – In general, in canoane se vorbeste de epitimii, la plural. Acestea au un dublu caracter. Pe de o parte, de masuri duhovnicesti, medicinale, care nu pot fi aplicate fara ca cel vizat sa consimta a fi canonisit; si chiar daca sunt aplicate fara consimtamantul penitentului, ele nu isi ating scopul. In astfel de cazuri epitimia este una si aceeasi: oprirea de la Sfanta Impartasanie (afurisirea sau excomunicarea); ceea ce variaza este durata opririi, care se stabileste in functie de gravitatea pacatului si de chipul pocaintei faptuitorului. Pe de alta parte, epitimiile au si un caracter juridic, in special atunci cand se prezinta ca pedepse aplicate membrilor clerului si celorlalte persoane cu un statut aparte in Biserica, cum ar fi monahii. In acest caz, ele se aplica indiferent de consimtamantul celui sanctionat; si chiar daca nu determina o indreptare a aceluia, aceste pedepse au rolul de a proteja comunitatea bisericeasca.

IV. Rolul duhovnicului. Posibilitatea lui de a reduce sau de a prelungi timpul de penitenta –

Penitentului care se arata plin de zel pentru implinirea epitimiei prescrise, cel care prin iubirea de oameni a lui Dumnezeu a primit puterea de a lega si dezlega, ii poate reduce din timpul epitimiei, "caci din istoria Scripturilor noi invatam ca cei care se pocaiesc cu mai mare durere, intalnesc degraba iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (can. 74). Pentru ca roadele pocaintei, adica „vindecarea, se apreciaza nu dupa timp, ci dupa chipul pocaintei” (can. 2; cf. can. 84). Pe de alta parte, cu cei care „se lasa cu greu smulsi din naravurile lor si prefera sa fie sclavi placerilor trupului decat sa slujeasca Domnului si nu accepta sa vietuiasca potrivit Evangheliei, nu vom avea nimic
comun” (can. 84). Sfantul Vasile ajunge, deci, la aceeasi recomandare intalnita de mai multe ori in paginile Scripturii, in cuvinte diferite: „sa-ti fie tie ca un pagan si vames” (Mt 18, 17); „cu unul ca acesta nici sa nu sedeti la masa” (1 Cor 5, 11); „sa va feriti de orice frate care umbla fara de randuiala” si „sa nu mai aveti cu el nici un amestec” (1 Tes 3, 6 si 14). Si concluzioneaza Sfantul Vasile: „Caci in privinta poporului neascultator si impotriva graitor am invatat a urma indemnul: «Mantuind, mantuieste-ti sufletul tau»” (can. 84, final; cf. Fc 19, 17).

Totusi, ca si Apostolul Pavel care se straduieste sa-i sensibilizeze pe tesaloniceni chiar si fata de cel exclus din comunitate: „Dar sa nu-l socotiti ca pe un vrajmas, ci povatuindu-l ca pe un frate” (1 Tes 3, 15), in mod asemanator, in privinta celor persistenti in greseli, si Sfantul Vasile indeamna: „dar sa nu ne lasam atrasi in rautatile lor, ci mai vartos sa ne rugam ca sa-i castigam pe ei si sa-i scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea aceasta, sa ne sarguim a mantui macar sufletele noastre de vesnica osanda” (can. 85).

V. Dezlegarea si impartasania la iesirea din viata pamanteasca - Mai multe dintre canoanele Sfantului Vasile reflecta constiinta marelui capadocian ca Dumnezeu „voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina” (1 Tm 4, 2). Astfel, Sfantul Vasile este preocupat si de soarta ereticilor, chiar si de a celor care si-au petrecut intreaga viata in ratacire, considerand ca si acestia trebuie primiti in Biserica inainte de a trece din aceasta viata „insa, fireste, nu fara chibzuinta, ci cercetandu-i daca arata adevarata pocainta si daca faptele lor dovedesc sarguinta spre mantuire” (can. 5).

Pr. Prof. Dr. Alexandru Gherasim

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 6984

Voteaza:

Organizarea penitentei potrivit canoanelor Sfantului Vasile cel Mare 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE