4 in 1: smerenia instant!

4 in 1: smerenia instant! Mareste imaginea.

Cu adevărat, trăim vremuri în care omul nu mai are răbdare, ci vrea să obţină totul foarte repede, instantaneu, dacă se poate. Este vremea celor stau cu telecomanda în mână, a celor ce fac dintr-un simplu click poartă către împlinirea dorinţelor sau a celor ce sorb cu nesaţ din cafele solubile obţinute instant, din plicurile „3 în 1”. Nu e de mirare, aşadar, că şi în plan spiritual sunt unii care ar dori să guste din tehnici sau formuleinstant. Slăbiciune exploatată de tot soiul de amăgitori care se angajează să ghideze pe căi (pseudo)spirituale de „iluminare”, de accesare a „puterilor divine”. Totul nu durează, uneori, decât câteva zile, prin cursuri intensive (contra cost, cum altfel).

La asemenea (nerăbdătoare) cerinţe şi la astfel de „oferte” de „supermarket religios”, Biserica pare a fi neputincioasă: ea cultivă stăruinţa în rugăciune, permanenta înfrânare, îndelunga răbdare. Şi totuşi, chiar şi în aceste condiţii, creştinismul are ceva de spus, de oferit. Chiar şi celor mai grăbiţi, şi celor ce vor rezultate obţinute instantaneu, dar fără prea mari eforturi. Reper? Chiar pilda vameşului şi fariseului, ce a fost aleasă spre a deschide inegalabila perioadă liturgică a Triodului. Mâine, în bisericile ortodoxe, se vor face auzite, în cadrul Sfintei Liturghii, următoarele versete:

„Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”(Luca 18, 10-14).

Această parabolă este rostită de Mântuitorul pentru a ne arăta cum se poate smeri omul, dar şi cum poate rata această virtute indispensabilă celui ce caută mântuirea. Despre smerenie avem, adesea, o falsă percepţie. Plecând de la un mod incomplet, ca să nu spun strâmb, de a înţelege smerenia vameşului, ajungem să fim convinşi că, spre a o dobândi (spre a fi smeriţi), e musai ca să ne plasăm ultimii, în orice situaţie, să plecăm mereu privirea în pământ, să ne vădim păcatele în faţa tuturor. Că un astfel de comportament/ atitudine nu denotă neapărat smerenie reiese din multele situaţii concrete. Spre exemplu, cel ce are o funcţie, în stat sau în Biserică, nu e smerit dacă nu-şi respectă rolul şi nu-şi asumă locul unde este pus – chiar şi în fruntea tuturor. Cel ce nu priveşte în ochi pe fratele său atunci când vorbeşte cu dânsul, poate să o facă şi din lipsă de respect, din viclenie, pentru că are ceva de ascuns (un gând de judecată asupra interlocutorului) etc. Cel ce nu conteneşte a spune tuturor cât de păcătos este şi că nu are nici o virtute, poate lesne să dea în mintea celui ce „e smerit şi vrea ca lumea să ştie asta despre el”.

În ultimă instanţă, smerit, cu adevărat, este – cum zice românul – omul care este „la locul lui”. Smerenia este locul geometric al existenţei mele care îndeplineşte, cumulat, următoarele patru condiţii: 1) mă ajută să cuprind în inima mea pe toţi oamenii; 2) îmi oferă perspectiva corectă asupra realităţii în care trăiesc şi a situaţiei în care mă aflu; 3) îmi deschide uşa către adâncul fiinţei mele, către întâlnirea cu mine însumi, cel zidit „după chipul lui Dumnezeu” şi 4) în primul şi în primul rând, mă pune în relaţie directă cu Dumnezeul Cel viu. Astfel înţelegând, da!, se poate spune că vameşul s-a smerit. Căci: 1) îl vedem „departe stând”– adică se ştia pe sine nevrednic a fi alături de un om cu atâtea virtuţi/ fapte bune cum chiar era fariseul; se vedea pe sine mai păcătos decât toţi; ultimul fiind, aşadar, îi putea cuprinde pe toţi cei din faţa sa; 2) „nu voia nici ochii să-şi ridice către cer” – cu adevărat, fiind robit de cele lumeşti, privea spre pământ, locul unde se afla, deocamdată, spiritual vorbind, şi pe care şi-l asuma, dar ca un punct de decolare spre cer; 3) „îşi bătea pieptul” – ca să spargă zidul „învârtoşării inimii”, ce l-a înstrăinat de Dumnezeu şi de el însuşi; îşi conştientiza nelegiuirile săvârşite, se vedea om plin de păcate, dar. 4) „zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” – avea credinţa că-l poate „contacta” pe Dumnezeu, că Acesta îl iubeşte şi are puterea de a-l scoate din condiţia aceasta, de om robit pământeştii gândiri şi vieţuiri. Cu alte cuvinte, deşi petrecuse ani mulţi, anterior, în multe şi mari păcate, cu totul departe de Dumnezeu, vameşul reuşeşte, doar în puţine clipe – practic, instant! – să se smerească, plasându-se pe sine în locul în care cele patru condiţii sunt împlinite. Dacă în articolul trecut vorbeam de dinamica mântuirii, iată că acum putem identifica şi o topică a mântuirii. Zaheu, spre exemplu, despre care s-a vorbit săptămâna trecută, a găsit punctul smereniei în sicomorul în care se căţărase „căutând să vadă cine este Iisus”. Maria Egipteanca – sfânta minunată din pustiul Iordanului – s-a smerit într-o clipă, conştientizând că cei 17 ani de permanentă desfrânare în care trăise o împiedicau să intre în biserica din Ierusalim, în care se afla, spre închinare, Crucea Domnului. Tot aşa, fiecare dintre noi avem a căuta acum, în această clipă, acel punct al smereniei care să ne fie atât de propriu pe cât de unici suntem fiecare şi pe cât de personală este relaţia fiecăruia dintre noi cu Dumnezeu. Vameşul s-a coborât „mai îndreptat” la casa sa – adică această experienţă spirituală, duhovnicească, l-a ajutat să fie mai bine (în mod corect) orientat în viaţă.

Să mai constatăm că fariseul ratează smerenia, chiar dacă împlinise, cu vădită sârguinţă, poruncile lui Dumnezeu. Să ne cutremurăm şi noi, conştientizând că „simpla” (sau mecanica) împlinire a poruncilor evanghelice nu are ca efect dobândirea „automată” a smereniei. Mai e nevoie şi de a căuta acel punct de smerenie, în care să fim cât se poate de vii şi de prezenţi. După cum se cuvine, de asemenea, să fim realişti şi să ne aşteptăm ca smerenia cea dobândită instant să se ia de la noi. tot instant!, dacă nu ne străduim, în fiecare clipă, să o „adâncim”. Despre cum putem provoca fiinţa noastră să se deschidă spre acest punct de „început bun” şi despre cum putem să stăruim în smerenie, vom avea ocazia să vorbim în perioada imediat următoare, când cerem, cântând, în slujbele bisericeşti, să ni se deschidă nouă „uşile pocăinţei”.

pr. Constantin Sturzu

Sursa:doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

04 Februarie 2015

Vizualizari: 780

Voteaza:

4 in 1: smerenia instant! 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE