Temeiurile teologice ale iubirii crestine

Temeiurile teologice ale iubirii crestine Mareste imaginea.

Temeiurile teologice ale iubirii crestine

Lucrarea de fata incearca sa precizeze intelesul adevarat al acestei energii dumnezeiesti, si calitatea ei specifica, in taria, lumina si frumusetea ei, deosebita de alte afectivitati sau manifestari sentimentale, cunoscute de persoana crestina umana. Dar iubirii crestine, greu i se poate da o definitie, care sa o poata cuprinde deplin. "Iubirea nu se poate defini, ea este tot atat de misterioasa ca si viata". Sfantul Maxim Marturisitorul incearca totusi sa o caracterizeze astfel : "iubirea e o dispozitie buna si afectuoasa a sufletului, datorita caruia el nu cinsteste nici unul din lucruri mai mult decat cunostinta lui Dumnezeu". Ea este o energie treimica, ce se revarsa asemenea unei raze binefacatoare a soarelui, inscriindu-se ca o lege in inima (Rom. II, 14) ca o trasatura dumnezeiasca ce lasa urme adanci in ea.

Iubirea crestina este o frumusete mai presus de minte si de cuvant (Filip. IV, 7) "o bunatate frumoasa" (o kalokagathie) "o frumusete mai absoluta decat cea a artei". Cei ce o experiaza, patrunsi de frumusetea luminii ei, exprima : "Doamne, bine e sa fim aici" (Matei XVII, 4).

Teologul Paul Evdochimov declara cu indrazneala: "Fiti desavarsiti precum Tatal vostru desavarsit este, insemneaza de asemenea, fiti frumosi precum Tatal vostru frumos este".

I. Intelesurile iubirii

a) Iubirea ca afectiune dintre sexe. - Nu se poate spune ca pana la venirea crestinismului, sau dupa aceea lumea nu ar fi cunoscut nimic despre iubire. Cunostea iubirea in mai multe intelesuri. Daca "Schopenhauer si Nitzsche au socotit ca iubirea dintre barbat si femeie n-ar avea alt rost decat acela a unui mijloc, de care specia umana s-ar folosi pentru a-si subordona mai usor persoana omeneasca, in vederea realizarii printransa a perpetuarii generatiilor", altii, dimpotriva, o separa cu totul de acest act. Soloviev scrie : "Actul procreatiei la om nu reclama deloc iubirea. Parerea aceasta nu este numai a lui Soloviev ci o impartasesc si altii dintre care si Berdeiaeff". In general omul, in orice forma de iubire, nu e angajat numai cu o parte a fiintei sale, "ci cu intreaga lui personalitate: cu trup si simtiri, cu suflet si spirit". Asadar iubirea dintre sexe nu vizeaza numai inmultirea cantitativa a oamenilor, ci mai ales promovarea lor calitativa.

b) Iubirea ca eros in sens platonic. - Aceasta iubire este tema de temelie a filozofiei platonice. Ea se caracterizeaza printr-o continua dorinta, ce nu poate fi implinita de ceva din lumea aceasta, e o tensiune catre o lume a ideilor, o nostalgie dupa o lume pierduta. Caracteristicile acestui fel de iubire sunt dupa Platon : "Constiinta unei lipse actuale, fara de care iubirea n-ar putea fi trezita, actiunea de inlaturare a acestei lipse, printr-o ridicare catre realitatile valoroase".

c) Iubirea numita de cei vechi "filia". - Pe langa iubirea, ca afectiune dintre barbat si femeie, pe langa eros, ca dorinta spre lumea de sus a adevarului, se cunoaste si un alt fel de iubire "filia", "caracterizata ca o afectiune fireasca, binevoitoare dintre oameni". Acest fel de iubire, ca sa dureze trebuie sa fie bazata pe virtute. Dar despre "iubirea dintre un om virtuos si unul nevirtuos Aristotel nu stie nimic. Nu trebuie sa iubesti un om rau, scrie el, deoarece trebuie sa te pazesti de a incerca o inclinatie la fel de pervertita".

d) Iubirea crestina. - Dar exista si o altfel de iubire decat cele amintite mai sus. Aceasta este iubirea crestina (agape). "Ceea ce constituie caracteristica acestei noi comuniuni religioase realizate de crestinism, este pe deoparte aratarea unei iubiri covarsitoare din partea lui Dumnezeu catre om, catre orice om "Iudeu sau Elin, barbat sau femeie, drept sau nedrept, bun sau pacatos".

Dupa pilda lui Dumnezeu, care cauta cu bunatate spre cel credincios si spre cel pacatos, spre toate fapturile Sale, iar cel credincios e dator sa caute spre semenii sai si spre fapturi cu aceeasi iubire curata si dezinteresata. Crestinismul duce la desavarsire iubirea si aceasta desavarsire curata consta deci in descoperirea, ca "Dumnezeu este iubire" (Ioan IV, 8).

Incercand o comparatie intre eros si agape, se poate constata ca "daca erosul isi are obarsia in lipsurile si dorintele omului, agape isi are izvorul in Dumnezeu insusi, in insasi fiinta si hotararea lui libera de a se apleca ocrotitor si darnic asupra creaturii Lui. Erosul este tensiunea omului catre Dumnezeu. Agape este coborarea lui Dumnezeu catre om".

Iubirea de care se vorbeste in alte religii e si ea mai mult erosul natural. "Cand inteleptul chinez se retrage in singuratatea muntilor, cand ascetul budist se singularizeaza in efortul lui de patrundere in Nirvana, cand Platon si adeptii lui uimiti de stralucirea lumii ideilor se lasa absorbiti de contemplarea lor, ei marturisesc ca nimic din ceea ce viata si lumea aceasta le pune la indemana nu-i satisface deplin si in acelasi timp isi dau pe fata neostoita lor sete de infinit". Cu totul altceva este agape crestina. "Agape se deosebeste prin aceea ca nu paraseste pe cel mai putin desavarsit, ci dimpotriva, revarsandu-se darnic asupra celor mai putin nevrednici, se revarsa si mai imbelsugat asupra celor cufundati in singuratatea si tristetea morala a pacatoseniilor lor". Din aceasta desigur, ca nu trebuie trasa concluzia, cum ca crestinismul incurajeaza nepasarea si pacatosenia pentru ca "nu lipsurile, slabiciunile, uratenia pacatului, constituie obiectul iubirii dumnezeiesti. Daca Dumnezeu isi revarsa mai din plin iubirea sa asupra celui pacatos, o face nu de dragul pacatului, ci de dragul persoanei pacatosului". Si aceasta o face numai atunci, cand pacatosul se caieste de pacatele sale.

Cu toate aceste deosebiri, intre eros si agape, nu se anuleaza orice posibilitate de impreuna-vietuire. Iubirea crestina a increstinat sensul erosului platonic. In sanul crestinismului eros si agape sunt doua forte, ce se conditioneaza reciproc. "Prin creatie agape insasi, sadeste in inima fapturii rationale tendinta catre Creatorul, erosul ca tanjire permanenta dupa izvorul bunatatilor". Acest fapt il sesizeaza si Sfantul Grigorie de Nisa care spune, ca "erosul infloreste in agape si in dragostea aproapelui", iar Sfantul Maxim zice: "Dumnezeu este generatorul agapei si al erosului".

 

Daca Sfantul Apostol Ioan ne infatiseaza pe agape in textul "ca asa de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca si pe Fiul Sau Unul-Nascut L-a dat ca tot cel ce crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan II, 16), erosul crestinului poate zice cu Psalmistul, "cum doreste cerbul izvoarele de apa, asa Te doreste sufletul meu pe Tine Dumnezeule, insetat este sufletul meu dupa Dumnezeu cel tare si viu" (Psalm. XII, 1-2).

II. Sfanta Treime ca temei al iubirii crestine

Temeiul teologic al dragostei crestine este Sfanta Treime. "Treimea pentru Biserica Ortodoxa este fundamentul neclintit al intregii vieti spirituale, a intregii experiente". Taina Sfintei Treimi este mai presus de minte si de cuvant. Ca sa intelegem totusi ceva din aceasta taina, sa incercam sa pornim de la persoana crestinului credincios, cu toate ca si persoana credinciosului e greu de definit. "Patrunderea naturii umane e una dintre cele mai vii preocupari ale omenirii din toate veacurile, atat in filozofie, cat si in literatura, cat si in viata practica. Ea e chipul intelepciunii la Socrate si cheia tragediei la Eschil, misterul dupa care se framanta mintea lui Faust si leitmotivul din dramele lui Shakespeare sau din romanele lui Dostoievski. Cunoasterea omului e fara indoiala, conditia de baza a oricarei incercari umane" .

Crestinul credincios nu este numai ratiune, sentiment, vointa suprapuse sau adaugate, ca sa formeze un intreg din diferite parti, persoana crestinului credincios e ceva cu mult mai adanc. Se cunosc sute de definitii date persoanei umane, unele negand pe celelalte. S-au incercat si unele asemanari. "Shakespeare spune ca omul si muntele se aseamana, numai ca pana ce muntele tinde spre cer, omul cauta sa aduca cerul pe pamant". Unul dintre teologii ortodocsi marturiseste ca "in ce ma priveste, trebuie sa marturisesc ca pana in prezent eu nu am intalnit, ceea ce s-ar putea numi o doctrina intocmita despre persoana umana in teologia patristica . Nivelul la care se pune problema persoanei crestinului ortodox depaseste pe cea a existentei, asa cum se intelege de obicei. Si daca este vorba de o metaontologie, singur Dumnezeu poate sa o cunoasca, acest Dumnezeu pe care referatul Genezei ni-L arata,, oprindu-se din lucrare, pentru a zice in sfatul celor trei ipostasuri : "Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra. Deci numai persoanele Sfintei Treimi pot intelege in toata adancimea, inaltimea, lungimea si latimea persoana umana".

Din punct de vedere religios, persoana celui credincios va ramane in planul antinomicului, adica, creata si necreata (dupa energiile divine ce o penetreaza), vazuta si nevazuta, inteleasa si tainica. "O persoana nu este o parte dintr-un intreg, ea contine in ea totul. Eul uman este mai complet, mai bogat, contine mai multe posibilitati decat fiintele ingeresti". Un teolog roman sustine ca "crestinismul revendica totalitatea omului. El nu se adreseaza numai mintii sau sentimentului, ci intregii fiinte omenesti". Persoana celui credincios este o realitate unde se intalneste indeosebi creatul cu necreatul. Tocmai pentru aceasta, persoana celui credincios e greu de definit, greu de patruns de ratiune, deoarece planul rational este numai o parte din persoana umana. Din punct de vedere religios, se scoate in evidenta partea cea mai adanca a persoanei, inima. Despre inima, ca adancul cel mai intim al persoanei vorbeste insusi Mantuitorul zicand: "Sa iubiti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau, din toata puterea ta si din tot cugetul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Luca X, 27). Tot Mantuitorul fericeste "pe cei curati cu inima". Psalmistul se roaga : "Inima curata zideste intru mine Dumnezeul meu" (Psalm L, 11). Teologul ortodox Paul Evdochimov, citand pe Nicolae Cabasila, zice : "Inima omeneasca a fost creata ca o imensa vaza de bijuterii, destul de cuprinzatoare ca sa cuprinda chiar si pe Dumnezeu". Acelasi teolog, intr-o alta lucrare a sa, zice : "Inima indica nepatrunsul adanc al omului ascuns si aceasta este acea treapta unde se situeaza centrul imparatiei personale: persoana. Aceasta adancime explica pentru ce, nici chiar personalismul filozofic cel mai viguros, nu a ajuns niciodata la o definitie satisfacatoare a persoanei". Tot despre acest adanc al persoanei, un alt teolog ortodox spune : "Inima pentru traditia ascetica a orientului crestin, este eul centrului uman, radacina facultatilor active, ale intelectului si ale vointei, punctul de unde vin si catre care converge toata viata spirituala, izvorul tuturor miscarilor psihice si spirituale, inima dupa Sfantul Macarie Egipteanul, este o camara: a dreptatii si nelinistei, un vas ce contine toate viciile, dar in acelasi timp, aici se gaseste Dumnezeu, ingerii, viata, imparatia, lumina, apostolii, comorile darului".

Parintele profesor Staniloae, intr-un studiu recent Despre natura si har in teologia bizantina, adauga, "Inima la Sfantul Grigorie Palama, are un rol asa de mare" tocmai pentru ca ea este centrul, in care sunt concentrate toate puterile si toate gandurile sufletului si toate simtirile trupului. Sfantul Grigorie Palama isi intemeiaza opinia despre pozitia centrala a inimii, in special pe textul urmator al lui Macarie Egipteanul: "Inima carmuieste tot organismul si cand harul pune stapanire pe carma inimii, imparateste peste toate cugetarile sufletului".

Persoana celui credincios este singura realitate care poate intelege si primi inauntrul sau iubirea ce se revarsa din Sfanta Treime. Aceasta confirma invatatura, ca ea e "dupa chipul Sfintei Treimi". Persoanele Sfintei Treimi se pot cugeta printr-o oarecare asemanare cu persoana celui credincios. Asa cum realitatea persoanei umane e greu de patruns, cu toate ca o experiem in fiecare zi, tot asa persoanele Sfintei Treimi sunt in esenta lor, mai presus de minte si de cuvunt. Intelegand aceasta taina de nepatruns a persoanelor Sfintei Treimi, Sfantul Apostol Pavel, zice plin de o evlavioasa admiratie: "O, adancul intelepciunii lui Dumnezeu, mintea lui: Dumnezeu cine o va patrunde ?" (Rom. XI, 34). In acelasi timp, Sfantul Ioan Evanghelistul zice : "Pe Dumnezeu nimenea, niciodata nu L-a vazut" (Ioan I, 18). In fiinta lui Dumnezeu, niciodata nu vom putea patrunde, pentru ca "unitatea lui Dumnezeu este o unitate de ocean, unitar, dar nesfarsit in nuantele, in puterile, in aspectele manifestarilor Lui". Intr-una din lucrarile sale Lossky citand pe Sfantul Grigorie Palama zice : "Natura mai presus-de esenta (supraesentiala) a lui Dumnezeu, nu poate fi nici zisa, nici gandita, nici vazuta""; Iar in alt loc, citand pe Sfantul Grigorie de Nazianz, zice : Chiar umbrele confuze ale Treimei, ma umplu de emotie".

Din revelatie, noi stim ca in Dumnezeu sunt trei Persoane, deofiinta si totodata-fiecare personal deosebita, adica Tatal cel nepricinuit, Fiul nascut din Tatal, mai inainte de toti vecii si Duhul Sfant, purces din Tatal. Toate trei sunt impreuna-lucratoare cand este vorba de iconomia fata de lume, dar se deosebesc in modul subsistentei.

Ca si persoanele umane, Sfanta Treime nepatrunsa dupa esenta, este cunoscuta din manifestarile ei. In ordinea manifestarilor iconomiei Sfintei Treimi in lume "toate energiile provin din Tatal, se comunica prin Fiul, in Duhul Sfant.

Aceste manifestari sunt energii ce provin din esenta. De aceea cand zicem Dumnezeu este intelepciune, Viata, Adevar, Iubire, noi intelegem energiile ce vin dupa: esenta, manifestarile Sale naturale, dar exterioare Persoanei Sfintei Treimi. Traditia Bisericii orientale nu desemneaza niciodata relatiile intre persoanele Treimii, prin numele atributelor. Nu se va zice niciodata de exemplu, ca Fiul se naste prin modul: inteligentei si Duhul Sfant purcede prin modul vointei. Duhul nu va fi niciodata asimilat cu dragostea Tatalui si a Fiului. Sfantul Maxim Marturisitorul refuza de a admite in Treime calificatii de ordin psihologic". Oricat am incerca sa filozofam despre esenta Sfintei Treimi, filozofarea noastra se izbeste de portile de netrecut "Hotar ai pus, peste care nu se trece" (Psalm CIII), pentru ca "toate cele ale lui Dumnezeu, sunt mai presus de cuget si de cuvant".

Cu toate acestea, nu ramanem fara nici o cunostinta despre Sfanta Treime. Cunostinta consta in aceea ca "Dumnezeu este iubirea" (Ioan IV, 8). Daca Dumnezeu este iubire, iubirea nu este necunoscuta persoanei celui credincios. Iubirea isi are izvorul in Sfanta Treime, unde "toate insusirile dumnezeiesti provin din dragoste si slujesc ei". Aceasta insusire a lui Dumnezeu, o cunoaste, printr-o adanca traire inima omeneasca si in mod cu totul deosebit, inima traitorilor energiilor divine. Despre aceasta iubire, intr-una din catehezele sale, Sfantul Simeon Noul Teolog, zice: "Tu esti invatatoarea profetilor, insotitoarea de drum a Apostolilor, taria mucenicilor, inspiratia parintilor si a didascalilor, desavarsirea tuturor sfintilor". Maretia iubirii ce se revarsa din izvorul Sfintei Treimi, o sesizeaza si Clement Romanul zicand : "Cine poate descrie legatura iubirii lui Dumnezeu. Cine poate spune indeajuns maretia frumusetii Sale". Aceasta iubire ce se revarsa din Sfanta Treime pentru Sfantul Ioan Gura de Aur "este un zid mai solid decat diamantul". Ea patrunde toate facultatile persoanei umane, intreaga persoana, pentru ca "in iubirea cea mai curata si mai pura, toate functiunile activeaza deodata; ele se sustin reciproc, nici una din ele nu lucreaza separat, ele se patrund si formeaza unitatea constiintei noastre".

Aceste maretii si frumuseti ale iubirii, ne ajuta sa intelegem in parte ce este Dumnezeu si adevarul Sfintei Treimi. Pe drept cuvant, scrierile filocalice sustin ca "cine a dobandit iubirea, are pe Dumnezeu in sine si mintea lui e de-a pururi la Dumnezeu". Ne dam seama, ca, Sfanta Treime e eternitatea personalitatii, cu o fiinta sursa de energii inepuizabile.

Afirmatia "Dumnezeu este iubire" poate fi inteleasa dupa taria cu care e traita ca realitate. De aceea, Karl Barth spune ca, insasi existenta lui Dumnezeu este iubirea, mai precis a spune ca Dumnezeu exista, insemneaza a spune, ca Dumnezeu este iubitor si este iubit. Nu se poate merge dincolo de persoana iubitoare si iubita. Deci nu se poate merge dincolo de Sfanta Treime, pentru a gasi o existenta superioara. Nu se pot cugeta persoane fara actul desavarsit, etern al iubirii, nici actul iubirii fara persoane, asa cum in fizica nu se poate cugeta energie fara corpuscul, sau corpuscul fara energie. Existenta fara iubire, insemneaza existenta uscata, nedeplina".

Reiese deci ca iubirea treimica este ontologic constitutiva lui Dumnezeu, fiind in acelasi timp, constitutiva persoanei ; deci nu exista persoana fara iubire, nici viceversa. Reiese de asemenea greutatea de a defini persoana si iubirea. Dealtfel mult mai necesar e a intelege marile binefaceri, pe care aceasta dumnezeire iubitoare le revarsa prin energiile divine asupra intregii fapturi. Penetrata de aceste energii dumnezeiesti iubitoare, plina de putere, lumina si frumusete persoana celui credincios, dandu-si seama ca toate acestea isi au izvorul in Sfanta Treime, va zice cu Sfantul Apostol Pavel: "Cine ne va desparti pe noi de iubirea lui Hristos" (Rom. VIII, 35). Invaluita in aceasta cunostinta launtrica de putere, de lumina si frumusete, persoana crestina va avea destula cunostinta despre Dumnezeu si va zice cu Sfanta Biserica : "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este deajuns spre lauda lucrurilor mainilor Tale" (Rugaciune la slintirea apei celei mari).

Mai inteleapta e de aceea, silinta ravnitoare ca sa sporim aceste raze in noi, pe care le impiedica in cresterea lor, pacatele, precum norii impiedica razele soarelui. Dar pacatele desi impiedica sporirea energiilor sau lucrarilor dumnezeiesti in noi, totusi nu le pot opri cu totul. Ele raman ca un fundament permanent, dat persoanei umane. Cantarile noastre de cult, intaresc aceasta : "Chipul maririi Tale, celei negraite sunt, macar desi port ranele pacatelor" (Troparele mortilor). Chipul este o realitate constitutiva persoanei, cu menirea ca, intarit prin botez si desavarsit in celelalte Sfinte Taine, cu impreuna-lucrare a omului credincios, sa-si ajunga menirea, pentru care a fost lasat, adica varsta "barbatului desavarsit in Hristos Iisus" (Efes. IV, 13). Chiar, daca uneori este umbrit de lucrarea patimilor, acest chip tinde sa devina tot mai multa lumina. "Scoate din temnita sufletul meu, ca sa se marturiseasca numele tau" (Psalm CXLI).

III. Dragostea treimica aratata noua in Fiul lui Dumnezeu intrupat.

Nepatrunsa taina a Sfintei Treimi ni se descopera noua, in Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat. Venirea Sa, are ca scop descoperirea dumnezeiestii iubiri si a infierii noastre. Pentru ca "zamislirea si nasterea dupa trup a Cuvantului, au creat din nou lumea, au innoit-o, au indumnezeit-o". S-a facut asemenea noua ca sa ne facem si noi asemenea Lui. "Fiul cel nestricacios a lui Dumnezeu, unul fiind cu toti prin asemanare, i-a imbracat pe toti dupa fire cu nestricaciune, prin fagaduinta vietii". Rostul acestei veniri este de a lega si mai trainic de Dumnezeu, persoana crestina prin chipul dumnezeiesc restaurat in ea "Pentru ca inainte de Hristos exista nu numai arvuna", dupa chipul, "dar nu era realizata unirea ipostatica. Unitatea nu se aratase inca ca trupul lui Hristos actual in Biserica si potential in afara de Biserica".

Aceasta este invatatura Bisericii ortodoxe despre chipul lui Dumnezeu in om, contrar afirmarii lui Karl Barth, ca in om nu se mai afla nici un rest din chipul lui Dumnezeu "de care sa se incopcieze darul credintei". Iubirea lui Dumnezeu vine deci la noi deplin, prin Iisus Hristos, pentru ca "Dumnezeu cel in Treime, a intins iubirea Sa spre noi, nu numai prin actul creatiei ci si prin actul restabilirii tuturor in iubire, prin intruparea Fiului lui Dumnezeu, ca om, prin rastignirea Lui, pentru noi, prin invierea Lui ca om, ca sa fie un centru vesnic de iradiere a iubirii nesfarsite in unanimitate". Hristos este inceputul mantuirii noastre, deoarece "primul pas pentru extinderea vietii treimice in umanitate sau pentru ridicarea umanitatii in lacasul Bisericii ceresti l-a facut Fiul, prin intruparea Sa".

Patruns inlauntrul sau de aceasta dragoste dumnezeiasca, Sfantul Simeon Noul Teologul zice : "O adanc al tainelor. O coborare negraita a iubirii lui Dumnezeu fata de noi, ca ne fagaduieste, daca voim, ca va avea dupa noi dupa har, aceiasi unire pe care o are El cu Tatal dupa fire. O fagaduinta infricosatoare ca aceeasi slava pe care a dat-o Tatal, Fiului, ne-o da noua Fiul dupa har. Si ceeace este mai mult, e ca precum este Fiul in Tatal si Tatal in Fiul, asa si Fiul lui Dumnezeu este in noi si noi in El, dupa har".

Prin Mantuitorul, iubirea crestina departe de a ramane obiectul unei teorii, devine viata da puteri purtatoare. "In acest sens, Dumnezeu prin nesfarsita Sa iubire pronietoare, "agape", coboara la noi si ne vindeca, prin insasi introducerea vietii Logosului divin, in organismul suferind al fapturii noastre". Caci dragostea dumnezeiasca nu putea suferi. Aceasta dragoste a lui Dumnezeu fata de neamul omenesc n-a fost inteleasa nici de ingeri, deoarece ei "nu si-au putut inchipui ca in sanurile lui Dumnezeu se ascunde din veci impreuna cu fiinta Lui, o atat de mare dragoste fata de lume. Nimeni pana la intruparea Fiului lui Dumnezeu, nu a fost in stare sa dea atata insemnatate lumii si in special omului".

Intelegand astfel coborarea lui Dumnezeu, nu ne vom pierde prin teorii ca acelea "Cur deus homo". Dealtfel, crestinismul rasaritean a vazut totdeauna in actul coborarii, iubirea divina, puterea divina sub acoperamantul smereniei divine". Intruparea din dragoste s-a aratat in toate lucrarile Mantuitorului, incat El ramane modelul crestin de viata. Aceasta il face pe Sfantul Ioan Gura de Aur, sa zica credinciosilor sai : "Luati-va de acolo modelul. Iata un chip perfect. Lui asemanati-va in fiecare zi". Insusi Hristos Mantuitorul ne ajuta la indeplinirea acestei realizari a modelului Sau, pentru ca "Hristos ne uneste cu Dumnezeu si intre noi. Dar cel ce actualizeaza aceasta unire este Duhul Sfant. Aceasta nu inseamna ca Iisus Hristos este pasiv. Hristos, Domnul, lucreaza, dar lucreaza prin Duhul Sau cel Sfant. Numai unde lucreaza deplin Duhul, acolo este prezent deplin Hristos si numai unde este deplina prezenta lui Hristos, acolo numai e deplin actualizata si Biserica". Mantuitorul stapaneste afectele conform firii. "Nu cauta sa distruga afectele care au intrat in firea noastra prin caderea in pacat. Iisus a satisfacut afectele din placere numai in limitele impuse de durata pamanteasca a firii".

Omul credincios stapanit de patimi, cauta insa placerea singura, inlaturand iubirea ; in aceasta consta dezechilibrul subiectului uman stapanit de patimi. In starea de patima, omul credincios iese din cadrul invataturii sanatoase a iubirii. Apostolul insa ne indeamna : "Toate ale voastre cu dragoste sa fie" (I Cor. X, 31); "ori de mancati, ori de beti, ori de altceva faceti, toate in numele Domnului sa le faceti" (Col. III, 17). Frumosul si solidul echilibru, penetrat de iubirea dumnezeiasca se pastreaza numai in Hristos. La incercarile pe care ispititorul, le aduce insistent pentru rasturnarea valorilor, Mantuitorul rezista categoric: "inapoia Mea satano" (Matei IV, 10). Astfel El ramane peste veacuri modelul "barbatului desavarsit".

Mantuitorul, ca cel ce voieste sa aseze iubirea la locul ei, in inima, ii indeamna pe Apostoli : "cel ce vrea sa fie mai mare sa-i slujeasca pe toti" (Matei XXII, 26). Si ca sfatul sa nu ramana o teorie vaga, El, Domnul si invatatorul, incingandu-se cu stergarul le spala picioarele (Matei XX, 27). Cand intalneste pe tanarul bogat, dezechilibrat, pentru ca asezase dorul dupa avutii in inima, Mantuitorul cauta sa-l aduca la starea de echilibru : "Mergi de vinde tot ce ai si da saracilor" (Matei XIX, 21), caci bogati sunt aceia ce-si pun averile lor in mainile saracilor. Fata de poftele legate de trup, crestinismul restabileste echilibrul prin infranare. "Bine este ca prin har sa se intareasca inima, iar nu prin mancari si bauturi" (I Cor. VIII, 8). Fata de toti Hristos se poarta cu iubire. "Trestia strivita nu o frange si festila fumeganda nu o stinge" (Matei XII, 20). In toate acestea s-a aratat iubirea dumnezeiasca a Treimii, in Fiul lui Dumnezeu intrupat. Sfantul Chiril al Ierusalimului zice in una din catehezele sale : "Dumnezeu iubeste pe oameni, ii iubeste mult. Sa nu spui am pacatuit greu si nu o data, ci de multe ori. Oare ma va ierta?". Mantuitorul i-a iubit pe ai Sai pana la capat. "Hristos s-a oferit fiintelor umane pacatoase. De aceea si suferinta Lui a atins gradul cel mai inalt, pentru ca unei astfel de iubiri i s-a raspuns cu un refuz. Cu cat iubirea oferita a fost mai mare cu atat rezultatul ei a fost simtit mai dureros. Totusi numai printr-o astfel de coborare putea ea castiga pe oameni". Plata pacatului este moartea. Si in iubirea Sa cea fara asemanare Mantuitorul ia din pacat ce e mai greu, nu placerea, ci durerea, suferinta pana la moartea pe cruce. Plineste dreptatea pentru noi, pe nedrept. "La cruce, Atotputernicia se face simtita in Hristos in forta spirituala a rabdarii, a blandetii, a smereniei in formele supreme ale acestei virtuti umane". Din biruinta in biruinta, iubirea se arata pana la moarte. "Crucea ne arata ca "agape" este o iubire care pentru salvarea celuilalt nu se da inlaturi de la nici o suferinta, nu precupeteste nici un sacrificiu". Moartea nu-L putea tine, pentru ca nu era numai om adevarat, ci si Dumnezeu adevarat. Ca Dumnezeu fiind plin de iubire coboara pana la iad, pana acolo unde nu licareste strop de iubire, ca sa duca iubirea si umilirea pana acolo. Prezenta Sa e pretutindenea : "in mormant cu trupul, in iad cu sufletul ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun ai fost Hristoase cu Tatal si cu Duhul toate umplandu-le Cela ce esti necuprins" (Tropar la Sfanta Liturghie). Biruinta asupra mortii s-a aratat in inviere: "Caci daca Hristos nu a inviat, zadarnica este propovaduirea noastra, zadarnica si credinta voastra" (I Cor. XV, 14). Credinta crestinilor nu este insa zadarnica ; ei pot canta : "Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din mormanturi viata daruindu-le" (Troparul Invierii). "Intruparea si Rascumpararea ne apar astfel ca doua momente ale unuia si aceluiasi act de restaurare, de innoire si desavarsire a omului in comuniune cu Dumnezeu, care nu sunt savarsite unul pentru altul, ci ambele pentru Hristos si prin Hristos pentru Tatal. Intruparea apare astfel "intrupare rascumparatoare, proprie teologiei ortodoxe".

Pleaca de la noi, dar ramane cu noi si dupa inaltare. "Nu va voi lasa pe voi orfani. Voi trimite voua de la Tatal Duhul Adevarului care de la Tatal purcede" (Ioan XV, 26). Ne ia cu El de-a dreapta Tatalui. In sanul Sfintei Treimi ne gasim recapitulati toti prin firea omeneasca indumnezeita. "Trebuie sa fim atenti la aceasta viziune a Parintilor, indumnezeirea omului este in functie de umanizarea lui Dumnezeu", zice Sfantul Grigore de Nyssa.

Incepe acum o actiune mai intensa a altei persoane a Sfintei Treimi, este actiunea Sfantului Duh, cea impreuna-lucratoare cu Tatal si cu Fiul, in Sfanta Biserica.

IV. Iubirea Sfintei Treimi lucratoare in Sfanta Biserica.

Biserica, trupul lui Hristos, al carei cap este El Mantuitorul, este o realitate antinomica, vazuta si nevazuta, creata si necreata. E vazut trupul omenesc ca madular al Bisericii, e vazuta materia Sfintelor Taine. Nevazut este sufletul, nevazute sunt energiile divine ce se revarsa prin Sfanta Treime, dar se fac vazute in efectele lor. Sfanta Biserica este un trup, in ale carei artere duhovnicesti curg valurile harului, din capul Hristos prin Duhul, cu bunavointa Tatalui. "Biserica, zice Homiacov, nu este o doctrina; Ea nu este un sistem si nu este nici o institutie. Biserica este un organism viu al adevarului, al slujirii, sau mai exact, adevarul si iubirea ca organism".

Biserica nu este in legatura numai cu o persoana a Sfintei Treimi, ci Biserica decurge atat de mult din Treime, incat se poate spune ca Treimea insasi este radacina si modelul Bisericii. "Biserica absolula a Treimii" este un model normativ, cauza eficienta si finala a Bisericii oamenilor, comunitatea iubirii reciproce de sus, se face modelul si forta intrinseca a comunitatii iubitoare de jos". Din acest izvor se revarsa dragostea ca "un dar necreat singur capabil de a sfinti sufletul, infuzand acestuia energiile indumnezeitoare".

Biserica este una pentru ca Unul este capul ei. "Dintr-un sange a facut Dumnezeu neamul omenesc" (Fapte XV, 26) ; dar suntem nu numai dintr-un sange, ci suntem si "din neamul lui Dumnezeu" (Fapte XVII, 29). De aceea Hristos "s-a intrupat de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria", deci a luat firea noastra, a neamului omenesc si ne-a recapitulat virtual pe toti in Sine. Suntem madulare diferite, caci Duhul Sfant coboara aparte peste fiecare in chip de limbi de foc, intarind persoana fiecaruia. Dar, desi limbile erau diferite, erau ale aceluiasi Duh. Tot asa persoanele sunt diferite, dar unite in acelasi Duh. Suntem mai multe madulare dar ale aceluiasi trup si recapitulate in acelasi Hristos. "Aceasta legatura de unire in Hristos si in Duhul, ne duce la concluzia ca iubirea de Dumnezeu si de semeni sunt asa de strans legate, incat plinirea uneia nu-i satisfacuta, decat numai daca e plinita cealalta". Iar daca in aceasta iubire lucreaza energiile Duhului Sfant, prin ea suntem sfintiti si noi, deci in comuniune cu Sfintii. "Sa nu ne prinda mirarea ca omul poate fi urmator lui Dumnezeu. Poate daca vrea. Dumnezeu insa nu asculta pe fratii care se dusmanesc impreuna pe nedrept, purtand manie unul altuia, chiar daca se vor ruga de trei ori pe ceas". Comuniunea Sfintilor e bazata pe sobornicitatea Bisericii care e si ea o expresie a iubirii. Biserica e zidita pe temelia Apostolilor, temelie asezata pe "piatra cea vie, care este Hristos" (I Cor. X, 5).

Aceasta putere a iubirii s-a continuat in Sfanta Biserica prin Sfintele Taine, a ajuns pana la noi si va fi izvorul nesecat pana la sfarsitul veacurilor. Impartasiti cu Trupul si cu Sangele lui Hristos si tinandu-l in lucrare, printr-o continua impreuna-lucrare, Sfintii Apostoli s-au aratat plini de puterea treimica, care "da alta cunostinta, decat cunostinta din lucrurile create. Lumina aceasta e singura lumina adevarata, eterna, neschimbata prin care devenim si noi lumina ca niste fii ai luminii". Sfantul Pavel v-a intelege in urma acestei luminari, ca iubirea treimica intrece toata mintea. De aceea canta aceasta minunata dragoste in I Corinteni 13: "Dragostea rabda mult si se milostiveste", dragostea nu pizmuieste, dragostea nu se trufeste, nu se mandreste, nu se poarta cu necuviinta, nu cauta ale sale foloase, nu se manie, nu gandeste raul, nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar". Toate aceste puteri ale dragostei sunt necesare pentru o buna vietuire pe pamant. La fel si celelalte roade ale Duhului Sfant : dragostea, bunatatea, bucuria, pacea, facerea de bine, indelunga rabdare, blandetea, credinta, infranarea poftelor. Stapanit de aceste puteri, Sfantul Pavel poate invinge "necazuri, ispite, primejdii, foame" (II Cor. VI, 6); le poate invinge pe toate in Hrislos care-l intareste. Sirul vaselor, acestor puteri treimice ale iubirii continua. Sfantul Policarp raspunde stapanit de iubire : "cum sa ma despart de binefacatorul meu". Si dragostea Lui se indreapta spre toti oamenii ca "dupa ce-si sfarsi rugaciunea se ruga pentru toti cati vreodata se vor fi intalnit cu El".

Sfantul Ignatie Teoforul s-a aratat cu adevarat purtator de Dumnezeu. Chinurile muceniciei le-au primit primii crestini cu dragoste, caci, numai cel ce a fost ranit in inima sa de dragostea lui Hristos s-a putut invrednici de acestea". Iubirea treimica nu e un simplu sentiment, ea umple toata persoana umana. Sfantul Efrem Sirul zice : "Cel necuprins de orice minte, patrunde in inima noastra si locuieste in ea. Cel ce ramane ascuns ingerilor isi face lacas in inima noastra. Pamantul nu-i poate purta pasii, dar o inima curata il poarta in ea". Acesti purtatori de Dumnezeu, plini de caldura duhovniceasca, voiesc sa realizeze prin lumea lucrurilor relatia cu celelalte persoane, ca factori deosebiti de lumea lucrurilor. O astfel, de lucrare a facut Sfantul Vasile cel Mare. Vasiliada este un rod al caldurii inimii Sfantului Vasile cel Mare, care a inteles ca drumul catre Dumnezeu trece prin iubirea aproapelui. Asezamantul acesta nu era numai un spital, ci avea si case pentru batrani, pentru straini, calatori si scoli, in care se invata carte si meserii, mai ales pentru infirmi. Iata o descriere a acestui asezamant data de Sfantul Grigore de Nazianz : "Iesiti din oras, deci putin dincolo de zidurile cetatii si priviti acel nou oras, monument al evlaviei, comoara noastra a tuturora, in care se aduna nu numai prinosul bogatiilor, ci dupa indemnul lui Vasile, tot felul de lucruri de neaparata trebuinta, pentru ca acolo sunt ferite de molii si aparate de furi. Priveste orasul, in care boala se indura cu rabdare. Nenorocirile sunt de-atatea ori binecuvantate si milostenia curge din belsug". Pentru toate acestea "impresioneaza si astazi informatia data de Sfantul Grigore de Nysa, cum la moartea Sfantului Vasile cel Mare, multimea considerabila a poporului alcatuita din pagani, evrei si crestini, jeleau pe marele ierarh, numindu-l parintele nostru". Sirul celor luminati de dragostea treimica, ajunge pana la noi prin Sfantul Simeon Noul Teolog, Sfantul Grigorie Palama, Sfantul Serafim de Sarov, Sfantul Iosif de la Partos, Sfantul Calinic fie la Cernica s.a.

In Biserica Ortodoxa Romana, e destul sa amintim de scolile manastiresti, de bolnitele lor, de oamenii bisericii, care s-au straduit pentru promovarea culturii, a bunei intelegerii intre neamuri si pentru unitatea neamului nostru. Dar, din Biserica nu fac parte numai cei de pe culmile inalte ale sfinteniei. In istoria vietii sale pamantesti, persoana celui credincios trece prin multe abateri si caderi. Dar, de cele mai multe ori, persoana acestuia ajunge la cainta si la o viata de generoase sacrificii. Bunatatea iubirii dumnezeiesti primeste si pe acestia prin pocainta. Imbratiseaza pe fiul cel ratacit si il indeamna sa intre ; nu cauta numai spre cei buni, ci alearga si dupa oaia cea ratacita si o pune pe umerii sai. Chiar daca suntem cazuti in talharii patimilor, care ne lasa abia vii, Hristos ne da viata, ne spala cu apa si cu Duh, ne unge cu untdelemn si cu Duh. Ne duce la o casa de oaspeti. Ne hraneste cu paine si cu vin si cu Duh ca sa ne inzdravenim puterile. "De o suta de ori de cadeti intr-o zi, de o suta de ori sa va ridicati, ne indeamna Sfantul Ioan Gura de Aur. Acelasi Sfant in noaptea invierii ne zice "intrati toti in bucuria Domnului nostru: si cei dintai si cei de-ai doilea luati plata" (Cuvant din noaptea Invierii). Puterea iubirii se arata si astazi prin Biserica, valorificandu-se nu numai pe plan intern, ci si extern, interconfesional si interuman.

Incercand o comparatie calitativa si cantitativa intre iubirea ca dar al Sfintei Treimi si diferite forme de afectiuni sufletesti, se poate constata o gradatie, in ceea ce priveste taria, lumina, si frumusetea intre acestea.

a) Taria iubirii treimice, ca energie cunoscuta de crestinul credincios, este incomparabil mai puternica, ca acele afectiuni sentimentale, caci Sfanta Scriptura ne opune : "Fiind inradacinati si intariti in dragoste puteti sa patrundeti cu toti sfintii latimea si lungimea si adancimea si inaltimea dragostei Lui" (Efes. III, 18).

b) Aceasta putere a iubirii treimice este plina de lumina. "Dumnezeu este lumina si nici un intuneric nu este intru El" (I Ioan I, 5). Aceasta lumina zice Losski "e fara declin, fara schimbare, inalterabila, niciodata nu e eclipsata, ea transforma in lumina pe cei pe care ii lumineaza si continua apoi, "aceasta lumina umple inteligentele si simtirile si se descopera omului credincios intreg, nu numai unei singure dintre facultatile sale". E in acelasi timp putere si lumina. "Puterea face sa iradieze din ea lumina, mai presus de fire dar si din lumina iradiaza o putere mai presus de fire". Pe drept cuvant dam slava Sfintei Treimi cantand : "Slava tie celui ce ne-ai aratat noua lumina" (Psalm XXXV, 10), pentru ca "am vazut lumina cea adevarata si am luat duhul cel ceresc".

c) Ca frumusete launtrica, iubirea crestina intrece orice frumusete palida, a afectelor pur sentimentale. Ea e "ceea ce ochiul n-a vazut, urechea n-a auzit si. la inima omului nu s-a suit" (I Cor. II, 9). Iar Sfantul Maxim Marturisitorul zice : "Fericita este mintea care trecand peste toate cele ce sunt, se bucura neincetat de dumnezeiasca frumusete" . In acelasi inteles Sfantul Grigore Palama continua : "Frumusetea divina vine de sus si devine originea unica a unei teologii sigure".

In incheiere, se pot trage urmatoarele concluzii :

Iubirea crestina (agape) se deosebeste de afectiunea dintre sexe, de filie sau eros. Nici una dintre acestea, nu se poate asemana cu ea. Izvorul ei este in Sfanta Treime in care se revarsa neincetat, precum se revarsa raza din soare, imbogatind prin lumina, caldura si frumusetea ei, lumea creata si in mod deosebit persoana celui credincios fiinta "dupa chipul si asemanarea" lui Dumnezeu. Iubirea aceasta s-a aratat noua in Fiul lui Dumnezeu, cel intrupat, "Calea, adevarul si viata". Se continua in sfanta Biserica, prin lucrarea Sfantului Duh pana la sfarsitul veacurilor, iar din Biserica se revarsa in lume. "Se constata cu bucurie ca omenirea este astazi prinsa, nu numai intr-un elan nemaiintalnit al cunoasterii adevarului, ci si intr-un elan al realizarii binelui cu bunatate si fratietate impresionabila. El vrea sa realizeze azi in mod sincer cuvantul lui Hristos : "Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti", adica sa te ingrijesti de aproapele tau ca de tine, sa suferi pentru el ca pentru tine, sa te bucuri de bucuriile lui ca de ale tale, sa se impartaseasca de bucuriile vietii egal cu tine, realizand adevarata dreptate, si inlaturand orice distanta spirituala intre el si tine. Aceasta este iubirea absoluta".

Pr. Drd. Ioan Mihaltan

Pe aceeaşi temă

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 11910

Voteaza:

Temeiurile teologice ale iubirii crestine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE