Casatorie sau monahism relatia casatorie sau celibat?

Aceasta a fost, este si va continua sa fie una din preocuparile majore care framanta omenirea in mersul ei catre Dumnezeu. Este dilema corintenilor, pe care apostolul Pavel o combate, dar nu numai a lor. Monahismul apare de vreme in viata Bisericii ca un rezultat, direct sau indirect, al acestei dileme. Si este important sa remarcam ca el apare in viata Bisericii cu tendinte centrifugale, mai ales in forma lui de pustnicie, de aici o serie intreaga de eforturi pentru a pastra monahismul sub obladuirea si ascultarea episcopului. Iata ce ne spune revelatia lui Dumnezeu:

Creatie si celibat

Este foarte important de observat ca in actul creatiei, in nunta creatiei, in Biserica Edenului, nu exista nici cea mai mica sugestie, chiar ca o posibilitate indepartata, in favoarea castitatii. Mai degraba totul pare sa fie orientat impotriva ei: "Nu este bine sa fie omul singur" ar putea fi tradus, in perspectiva temei de care ne ocupam. Lucrurile trebuiesc insa nuantate. Datorita legaturii tainice dintre actul creatiei, casatorie si Biserica, esenta casatoriei este viata, din darul vietii lui Dumnezeu, viata in sensul ei biologic si spiritual. Casatoria nu trebuie inteleasa ca avand scop exclusiv procrearea, caci o saracim. Viata biologica, ca rezultat al procrearii, trebuie ancorata in viata spirituala, in imparatia harului. Asa cum spune rugaciunea la slujba cununiei: "Binecuvantat esti Doamne Dumnezeul nostru, sfintitorul nuntii celei tainice si preacurate si legiuitorul nuntii celei trupesti..." Castitatea trebuie inteleasa ca abtinere de la crearea vietii biologice, trupesti, dar nu abtinere de la crearea si promovarea vietii spirituale. Caci atunci castitatea ar fi impotriva poruncii actului creatiei lui Dumnezeu si Biserica ar trebuie sa o interzica, intrucat viata este darul lui Dumnezeu, viata ca unitatea biologica si spirituala, cel ce ia asupra sa votul castitatii trebuie sa fie constient de faptul ca el trebuie sa creeze viata spirituala, si inca din abundenta, pentru ca astfel sa rascumpere, numai cu acest pret, castitatea dintr-o posibila potrivnicie fata de unul din aspectele poruncii nuntii creatiei.

In Vechiul Testament, celibatul, in sens de abtinere prin vot de la casatorie, este aproape necunoscut. Castitatea insa, ca abtinere de la viata sexuala pentru motive religioase si pentru o perioada limitata de timp, a fost incurajata (Exod 19, 15; I Regi 21, 5). Nazireii si recabitii, un fel de ordine monahale ale Vechiului Testament, nu aveau incluse in voturile lor celibatul si chiar nici castitatea. Insusi apostolul Pavel a luat unul din voturile nazireilor, tunderea parului (Fapte 18, 18). Abia mai tarziu, aproape de intruparea Mantuitorului, secta Terapeutilor din Egipt si esenienii din Palestina adopta unele forme de celibat, mai degraba castitate, caci nu este clar daca era un vot pentru toata viata sau numai pentru o perioada.

Mantuitorul Iisus Hristos si celibatul

Mantuitorul Iisus Hristos reaseaza casatoria pe legatura ei tainica cu Biserica si in perspectiva imparatiei lui Dumnezeu, adica eshatologica. Dar Mantuitorul Hristos nu sugereaza niciodata celibatul ca o forma esentiala a credintei. Numai intr-un singur loc (Matei 19, 12) Mantuitorul pare sa sugereze ca celibatul conduce la imparatia lui Dumnezeu: "Ca sunt fameni care s-au facut asa, din pantecele mamei lor; sunt fameni pe care oamenii i-au facut fameni, si sunt fameni care s-au facut fameni pe ei insisi pentru imparatia cerurilor". Nu este clar daca famenii facuti fameni de oameni au recurs la mutilarea trupului. Probabil ca nu, caci altfel Mantuitorul ar fi condamnat acest lucru, asa cum mai tarziu a facut Biserica in cazuri similare. Dar famenii facuti fameni de ei insisi, in mod sigur nu au folosit mutilarea trupului, caci astfel facand nu ar mosteni imparatia lui Dumnezeu. Este o decizie a lor echivalenta cu votul castitatii de mai tarziu. Dar Mantuitorul Hristos, vorbind despre acesti fameni pentru imparatia lui Dumnezeu, spune un lucru de o importanta covarsitoare, atunci cand este intrebat de apostoli: "Nu toti pricep cuvantul acesta, ci numai acei carora le este dat" (Matei 19, 11). Deci numai celor carora le "este dat" inteleg cuvantul celibatului. Nici macar apostolii nu intelegeau acest cuvant. Cu alte cuvinte, celibatul, ca stare extraordinara, caci starea normala este casatoria, este o harisma, si nu un vot, o fagaduinta formala. Harisma este un dar al lui Dumnezeu prin Duhul Sfant, si nu poate deveni un vot sau fagaduinta formala, caci nu se poate circumscrie darul lui Dumnezeu cu fagaduinta umana formala.

Este, in acest caz, castitatea monahala o harisma sau un vot? Teologia ortodoxa este datoare cu unele explicatii in aceasta privinta. Caci exista suport scripturistic numai pentru celibat-harisma, dar nu si pentru celibat-vot. Este adevarat ca Mantuitorul Hristos exprima uneori o perspectiva ascetica in legatura cu familia (Marcu 10, 29; Luca 14, 26; Matei 10, 37 si mai ales Marcu 3, 31-35, text foarte important pentru a intelege pozitia Mantuitorului Hristos fata de casatorie), insa Mantuitorul Hristos face acest lucru nu pentru a recomanda celibatul ca alternativa a casatoriei, nici pe departe, ci pentru a reaseza casatoria pe temelia ei eccleziala si in perspectiva imparatiei lui Dumnezeu, care trebuie sa fie prioritatea oricarei activitati crestine. De aceea, spune Mantuitorul Hristos, cu toata dreptatea, in Matei 10, 34-36: "Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului vor fi casnicii lui". Sunt cuvinte profetice ale Mantuitorului Hristos. Sabia si despartirea este durerea pe care o va simti familia, membrii familiei, ca rezultat al activitatii Mantuitorului Hristos de a reaseza familia pe temeliile nuntii creatiei. Sabia si despartirea este distrugerea familiei, asa cum era ea inteleasa in cultura vremii.

Sabia si despartirea sunt durerile nasterii din nou a familiei. Mantuitorul libereaza femeia, ea este primul martor al invierii sale; Mantuitorul transforma copilul din supus al capului familiei, in membru-model al imparatiei lui Dumnezeu (Matei 19, 14); Mantuitorul Hristos vindeca sluga sutasului (Matei 8, 5-13), si este interesant ca argumentul sutasului cand cere ca Mantuitorul sa-i vindece sluga fara sa vina la casa lui, exprima exact starea in care se afla casatoria si familia, starea pacatoasa de supunere si stapanire. Mantuitorul distruge dusmanii omului, care erau tocmai casnicii lui.

Apostolul Pavel si celibatul

Apostolul Pavel are din nou misiunea de a interpreta si aplica ceea ce a spus Mantuitorul Hristos in legatura cu celibatul si casatoria. "Eu voiesc ca toti oameni sa fie cum sunt eu. Dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul asa, altul intr-altfel" (I Corinteni 7, 7). Iarasi, contextul creat de dilema corintenilor. Apostolul Pavel paseste pe urmele Mantuitorului si socoteste ca celibatul este un dar de la Dumnezeu, adica o harisma. De aceea el nu poate fi impus ca un vot. Pavel era necasatorit, dar el niciodata nu a luat vreun fel de vot pentru starea lui de necasatorie (asa cum am vazut, luase un vot pentru nazirei), desi el stia foarte bine ce inseamna un vot. Este drept ca apostolul Pavel recomanda ca toti oamenii sa fie ca el. Dar aceasta nu este porunca Domnului, ci este parerea sa, nici macar sfatul lui. Caci Pavel era constient ca ar fi fost o imposibilitate sa impuna celibatul, si aceasta ar fi fost impotriva poruncii nuntii creatiei. Dar Pavel recomanda starea in care el se afla, adica de celibat, ca argumentul cel mai potrivit cu care sa arate intelegere pentru problema corintenilor: "bine este pentru om sa nu se atinga de femeie" (I Corinteni 7, 1). Apostolul Pavel nici macar nu intra in detalii ca sa explice ce inseamna aceasta afirmatie a corintenilor, ci o respinge din capul locului. Caci afirmatia corintenilor putea sa insemne:

a. bine este sa nu fie desfranare; in acest caz femeie in text nu este sotie. Aici Pavel este intru totul de acord;

b. bine este sa fie abstinenta totala sau celibat; probabil ca corintenii ajunsesera la aceasta concluzie, pe langa repulsia pe care unii o simteau impotriva desfranarii, citind pe Pavel in Galateni 3, 28: "nu mai este parte barbateasca si parte femeiasca", care a fost uneori interpretat, gresit desigur, ca suport pentru asceza totala. Si aici Pavel este de acord, dar considera celibatul harisma (vers. 7);

c. Bine este pentru omul casatorit sa traiasca in castitate. Aici Pavel iar este de acord, dar numai cu "invoiala pentru un timp", pentru indeletnicirea cu "postul si rugaciunea" (vers. 5). Este posibil ca corintenii sa fi avut in vedere si casatoriile asa-zise spirituale, adica fara legaturi fizice intre soti. Caci apostolul Pavel spune in vers. 36: "Iar de socoteste cineva ca i se va face vreo necinste pentru fecioara sa, daca trece de floarea varstei, si ca trebuie sa faca asa, faca ce voieste. Nu pacatuieste; casatoreasca-se". Si in vers. 38: "Asa ca cel ce isi marita fecioara bine face; dar cel ce n-o marita si mai bine face". Preferinta pentru optiunea necasatoriei, fecioarei este numai circumstantiala. Caci spune in vers. 26: "Socotesc deci ca aceasta este bine pentru nevoia ceasului de fata". Adica, probabil, pentru acel moment de criza in viata corintenilor. Iarasi, este sfatul apostolului si nu este porunca Domnului. In vers. 26 este vorba de casatoriile spirituale, adica cele care creeaza numai viata spirituala. in acest caz "fecioara sa" inseamna logodnica sa. Unii exegeti cred ca este insa vorba de casatoriile aranjate de parinti, care nu erau necunoscute la acea vreme. in intreg cap. 7 din I Corinteni, apostolul Pavel inclina, din motive pastorale numai, pentru optiunea harismei celibatului. Dar apostolul Pavel este constient ca aceasta nu poate deveni norma de convietuire sociala. Pentru ca este harisma si nu poate fi data oricui. Celibatul este tratat in acest cap. 7 in cadrul sfatului apostolului, si nu al poruncii Domnului. Este foarte semnificativ. De aceea starea normala este casatoria.

Chiar de la inceputul capitolului o justifica cu un motiv potrivit pentru circumstanta respectiva: evitarea desfraului. Dar apoi spune: "Fiindca mai bine este sa se casatoreasca decat sa arda" (vers. 9). Progresiv apostolul Pavel se indeparteaza de la ceea ce spune in vers. 2 - evitarea desfraului - caci a arde nu inseamna a fi desfranat, este numai pofta trupeasca care poate duce la suferinta. Argumentarea circumstantiala a casatoriei din I Corinteni cap. 7 devine argumentare teologica in Efeseni cap. 5: "in Hristos si in Biserica", in cadrul argumentarii teologice din Efeseni, cap. 5, nici macar nu se mai mentioneaza alternativa celibatului. Celibatul poate crea probleme morale, el poate degenera in desfrau, de aceea apostolul Pavel crede ca starea normala a casatoriei este de preferat: "Vreau deci ca vaduvele tinere sa se marite, sa aiba copii, sa-si vada de case, si sa nu dea potrivnicului nici un prilej de ocara" (I Timotei 5, 14). Apostolul Pavel este constient de sfintenia casatoriei. De aceea oprirea fortata de la casatorie este echivalata cu "indepartarea de la credinta" si cu "invatatura diavoleasca". I Timotei 4, 1-5 este o pledoarie teologica pentru casatorie. Unul dintre indemnurile pe care apostolul Pavel le da evreilor este in legatura cu casatoria: "Cinstita sa fie nunta intru toate si patul nespurcat. Iar pe desfranati ii va judeca Dumnezeu" (Evrei 13, 4). Trebuie inteles de aici ca nunta este regula generala de la care nu exista vreo exceptie importanta, caci Pavel apostolul, cu scrupulozitatea lui, ar fi trebuit sa mentioneze.

Preotie si casatorie

Mantuitorul Hristos nu recomanda nici o posibila incompatibilitate intre casatorie si preotie. Din contra, casatoria este perfect compatibila cu preotia, in afara de cazul harismei celibatului. Exemplul clasic, singura sursa de fapt care ne arata pozitia Mantuitorului Hristos, este cazul apostolului Petru, care era casatorit. Mantuitorul o vindeca pe soacra lui Petru de friguri, minunea este relatata mai detaliat, in Marcu, cap. 1. Contextul savarsirii acestei minuni este foarte semnificativ. Mantuitorul Hristos alege pe primii patru apostoli: Andrei si Petru, Iacob si Ioan. Alegerea lor are loc langa marea Galileii, caci cei patru erau pescari. Imediat dupa alegere, pleaca impreuna la Capernaum, intra cu totii in sinagoga, unde Mantuitorul Hristos "ii invata".

Au intrat deci in sinagoga nu ca sa se roage ci ca sa invete, sa initieze pe cei patru apostoli, desigur, in prezenta celor ce erau deja in sinagoga. Mantuitorul Hristos vindeca in sinagoga un om cu duh necurat. De aceea "s-au spaimantat toti", iar vestea despre Mantuitorul Hristos a iesit in toate imprejurimile Galileii. In astfel de imprejurari, Mantuitorul iese din sinagoga si se duce cu cei patru apostoli in casa lui Petru. Aici Mantuitorul gaseste pe soacra lui Petru cuprinsa de friguri, o vindeca, si dupa ce au lasat-o frigurile, "le slujea". Iar seara, "toata cetatea era adunata la usa", usa casei lui Petru. Si Mantuitorul "a tamaduit pe multi care patimeau de felurite boli si demoni multi a alungat".

Din relatarea evanghelistului Marcu, se desprind cateva lucruri:

1. Petru era casatorit si casatoria lui nu a fost un obstacol pentru primirea apostolatului. Deci daca nu exista incompatibilitate intre apostolat, temelia Bisericii (Efeseni 2, 20) si casatorie, in mod sigur nu exista incompatibilitate intre preotia Bisericii, parte a mostenirii apostolice din arhieria lui Hristos, si casatorie.

2. Casa lui Petru, unde Mantuitorul Hristos si cei patru apostoli vin de la sinagoga, dupa raspandirea vestii minunii, probabil pentru a evita multimile, nu este numai un loc de refugiu. Ea devine si un loc de rugaciune si invatatura. Aici Mantuitorul continua ceea ce incepuse in sinagoga, dar care a trebuit sa intrerupa din cauza imprejurarilor mentionate.

3. Evanghelistul Marcu nu ne spune, dar este de presupus ca sotia lui Petru era acolo, deci si ea era parte a acestei adunari-biserica, unde soacra lui Petru le slujea Nu stim care era natura slujirii soacrei lui Petru, dar este de presupus ca era o slujire la mese, in calitate de gazda si ca recunostinta pentru minunea vindecarii de friguri. Ea slujea impreuna cu ceilalti in aceasta adunare-biserica sau familie-biserica.

Este posibil ca apostolul Petru sa fi luat cu sine pe sotia sa in calatoriile sale misionare, caci apostolul Pavel foloseste ca exemplu cazul lui Petru, pentru a se apara in fata corintenilor de acuzatia ca el purta o femeie sora: "N-avem, oare, dreptul sa purtam cu noi o femeie sora, ca si ceilalti apostoli, ca si fratii Domnului, ca si Chefa"? (I Corinteni 9, 5). Textul acesta este foarte important, caci el ne dovedeste ca femeia, fie in cadrul casatoriei, fie in afara de ea, este parte, alaturi de barbat, din Biserica si din misiunea si activitatea ei.

Sfantul Apostol Pavel defineste preotia in Evrei 5, 1: "Caci orice arhiereu, fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele catre Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate". Preotul este deci:

1. luat dintre oameni si pus pentru oameni. Aceasta inseamna ca preotul nu este separat de comunitate (oameni), nu este deasupra comunitatii. Ideea de cinuri in Biserica, preotesc sau monahicesc, este straina lui Pavel si nu se intalneste in Noul Testament. Nu exista la Pavel distinctie cler-popor, distinctie care apare mai tarziu si se consolideaza in viata si practica Bisericii cu nuante de stari deosebite, care creeaza drepturi si privilegii.

2. pus "spre cele catre Dumnezeu", adica preotul este mediator intre Dumnezeu si comunitate, intre Dumnezeu si persoana umana. Este idea clasica despre preotie.

3. obiectul slujirii preotesti este "sa aduca daruri si jertfe pentru pacate" adica sa impace pe om cu Dumnezeu. Insusi arhiereul suprem, Iisus Hristos, din care izvoraste preotia Bisericii, este arhiereu care sufera cu noi in slabiciunile noastre, deci El nu este separat de firea umana, si este ispitit intru toate dupa asemanarea noastra afara de pacat (Evrei 4, 15). De aceea preotul este el insusi "cuprins de slabiciune" (Evrei 5, 2). Fiind cuprins de slabiciune el trebuie sa aduca jertfe nu numai pentru popor, dar si pentru pacatele sale (Evrei 5, 3). Fiind cuprins de slabiciune, preotul poate "sa arda". Aceasta ardere de care vorbeste apostolul Pavel, daca nu este in sine un pacat, este in mod sigur un prilej de pacat. De aceea si preotul este mai bine sa se casatoreasca decat sa arda (I Corinteni 7, 9).

Preotia este o cinste, o vocatie, o slujire, adica ceva care nu poate fi identificat cu o functie, iar preotul "nu-si ia singur cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu" (Evrei 5, 4). De aceea apostolul Pavel a vazut pe preot ca fiind unul din comunitate si pentru comunitate, deci neseparat de ea, si care are aceasta cinste prin chemarea lui Dumnezeu. Apostolul Pavel exclude total orice incompatibilitate intre preotie si casatorie. Harisma celibatului poate sa o aiba oricine din comunitate. Nici una din treptele preotiei nu poate sa fie supusa obligatiei votului celibatului, caci acest fapt, in sine, l-ar separa de comunitate. De fapt pentru apostolul Pavel nu exista votul celibatului, dupa cum nu exista nici pentru Mantuitorul Hristos.

In I Timotei 4, 1-5 casatoria este regula generala si nimeni nu poate sa fie oprit de la ea, caci ea este facuta de Dumnezeu "pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul; pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire". Preotul nu trebuie deci sa lepede casatoria. De aceea Pavel spune clar: episcopul sa fie "barbat al unei singure femei" (I Timotei 3, 2). Asemenea si diaconul (I Timotei 3, 12). Expresia "barbat al unei singure femei" poate sa insemne cateva lucruri:

1. barbat al unei femei, adica episcopul trebuie sa fie casatorit. Acest inteles nu se poate sustine caci el exclude posibilitatea harismei celibatului. Casatoria nu este o obligatie pentru preot, dupa cum nu trebuie sa fie o obligatie pentru nimeni in viata.

2. barbat casatorit cu o femeie numai, adica cel ce a mai fost casatorit nu poate fi episcop. Poligamia concomitenta sau succesiva este oprita oricarui crestin, nu numai preotului.

3. barbat casatorit numai o data, adica nu se poate casatori a doua oara, chiar daca ii moare sotia, spre deosebire de un crestin care poate face acest lucru (I Corinteni 7, 39).

4. trebuie sa fie credincios sotiei sale, adica sa nu savarseasca adulter si sa aiba o viata de familie exemplara.

Asadar, nici Mantuitorul Hristos, nici apostolul Pavel si nici altcineva din perioada apostolica nu stabileste o incompatibilitate intre casatorie si preotie. Celibatul-vot, pentru episcop in Biserica Ortodoxa, si pentru toate treptele preotiei in Biserica Romano-Catolica, nu are baza scripturistica, si el apare mult mai tarziu in viata si practica Bisericii. Si este foarte important sa mentionam ca celibatul-vot apare si se impune din motive practice si nicidecum doctrinare. Caci nu se poate gasi o justificare doctrinara pentru sustinerea incompatibilitatii dintre preotie si casatorie. Darurile Duhului Sfant nu sunt incompatibile unul cu altul, nu se exclud unul pe altul. Caci fiecare sfanta taina da celui ce o primeste un dar al Sfantului Duh, spre cresterea in Dumnezeu, spre viata vesnica. Privarea episcopului prin impunerea celibatului-vot de darul casatoriei, poate sa priveze pe episcop de acest dar mare al nuntii creatiei, al poruncii creatiei. Acesta este darul initial, darul originar al creatiei, inainte de caderea in pacat. Mantuitorul a venit ca sa restaureze acest dar originar al creatiei, care s-a intunecat prin pacat.

Poate ca ar fi bine daca celibatul episcopului ar fi considerat o harisma. Dar cum se poate ajunge la asa ceva de vreme ce practica actuala are tarie de lege?

Celibatul nu este un element constitutiv de viata crestina. Altceva este important pentru perioada apostolica si postapostolica. Marturisirea, care poate sa devina martiriu, este imaginea ideala a victoriei crestinismului asupra raului lumii. Abia in secolele III-IV celibatul inlocuieste marturisirea si martiriul si este acceptat de Biserica ca un vot. Marturisirea este temelia de nezdruncinat a Bisericii in perioada apostolica si postapostolica, si nu celibatul, care va deveni mai tarziu, si in imprejurari aparte, ideal crestin.

Intelegerea gresita a lucrurilor a dus uneori la o tensiune daunatoare mantuirii, intre casatorie si celibat, intre familie si monahism. Tensiunea a fost uneori atat de intensa, incat s-a transformat, regretabil, in dispret. Iar dispretul a fost, mai intotdeauna, unilateral. Starea monahala a ajuns uneori sa dispretuiasca, sau cel putin sa suspecteze, starea sfanta a casatoriei. Evul mediu catolic a dezvoltat o doctrina cu nuante anticasatorie si a culpabilizat legatura barbatului cu femeia in cadrul casatoriei. Exista o explicatie istorica, pe langa baza teologica pusa de unii parinti apuseni (Augustin, Ieronim etc.): in timpul invaziilor barbare, viata religioasa era pastrata mai mult in manastiri. In lume era numai razboi, ucidere, forta bruta, si aceasta situatie a condus la devalorizarea corpului uman. Asa se ajunge la pozitii extreme, cum este cazul unui calugar franciscan, Bernardino de Siena, care in secolul XV predica de la amvon lucruri diavolesti: "Eu cred ca atat de putini se mantuiesc din randul celor care se afla in starea casatoriei incat, din o mie de casatorii, noua sute nouazeci si noua par sa fie casatorii ale diavolului". Foarte trist, sever, anti-scripturistic. Este adevarat ca aceasta s-a intamplat mai mult in Biserica Romano-Catolica, dar si Ortodoxia a produs uneori cazuri similare, desi nici pe departe de proportia celor din randul catolicilor.

Mantuitorul Hristos s-a retras in munti, in gradini, in locuri izolate ca sa se roage, dar intotdeauna s-a inapoiat in lume, caci lumea era creatia lui Dumnezeu, lumea trebuia mantuita, nu singuratatea, pentru lume se intrupase. Sfantul Ioan Botezatorul, si putini au practicat asceza mai mult decat el, a fost in pustie, dar apoi s-a aratat lui Israel (Luca 1, 80). In pustie s-a intarit cu duhul, iar in Israel aceasta tarie a duhului l-a facut lumina stralucitoare si inaintemergator al Domnului.

Un lucru fundamental nu trebuie uitat: casatoria, dupa Sfanta Scriptura, este starea normala a relatiei umane in mersul ei catre imparatia lui Dumnezeu, monahismul este starea exceptionala doar. Datorita acestui adevar fundamental, Biserica a randuit, in conformitate cu vointa intemeietorului ei, ca starea casatoriei sa fie o sfanta taina, in timp ce tunderea in monahism numai o ierurgie.

Pr. Pufulete Silviu-Petre

• Rugaciune pentru casatorie
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Impedimente la Casatorie
  Publicat in : Sfintele Taine
• Parintele Arsenie Papacioc - Despre Casatorie
  Publicat in : Interviuri
• Invatatura despre casatorie si familie in literatura patristica a sec. II- III
  Publicat in : Viata liturgica