Inradacinarea in spatiul propriu

Peste teritoriul poporului roman au trecut multe popoare. Poporul roman nu li s-a opus cand ele treceau fara a cauta sa puna stapanire pe teritoriul lui dintr-un neastampar de deplasare, deci cand treceau in intregime, fara intentii panimperialiste. Acestea pana la urma s-au intors in Orientul de unde au plecat sau si-au gasit un nou spatiu, printre alte popoare, si s-au asimilat culturii occidentale. Poporul roman a permis, de asemenea, altor populatii sa se infiltreze in anumite parti ale teritoriului sau, cand nu faceau aceasta cu intentia de a-l scoate pe el din acest teritoriu sau nu amenintau existenta lui. Cand observa ca unele populatii erau asezate pe teritoriul sau de forte statale vecine sau vremelnic stapanitoare din punct de vedere politic a vreunei parti din teritoriul sau, cu un plan de cucerire treptata a acestui teritoriu, isi lua masuri de aparare. Populatiile ce s-au infiltrat fara un asemenea plan au fost, dupa o vreme, romanizate, dar poporul roman insusi nu si-a parasit niciodata teritoriul sau. El n-a putut face aceasta in primul rand pentru ca aici s-a pomenit din vremea formarii sale lingvistice si spirituale geto-dace, ba se poate spune ca din vremi imemoriale. Spatiul pe care-l locuieste s-a imprimat in fiinta lui. El nu poarta urmele memoriei nici unui alt spatiu. El ii considera pe membrii oricarei alte populatii ce trece pe aici sau se infiltreaza aici ca "straini" nu numai fata de sine, ci si fata de locul acesta. Desigur, dupa un timp indelungat de petrecere aici, romanii le recunosc dreptul de a sta pe acest teritoriu ca in patria lor. Dar nu uita ca ele au venit din alta parte, pe cand ei sunt de aici. Poporul roman ii primeste si ii trateaza - cand nu au gandul de a-l inlatura de aici sau de a-l stapani - cu bunavointa cu care stie romanul sa primeasca si sa trateze pe oaspeti. Le da adeseori situatii mai bune ca ale sale. Dar tocmai in aceasta se vede ca ii considera ca au venit odata aici ca "oaspeti". Cand incep sa-si aroge insa dreptul de stapani, atunci ii eticheteaza cu un cuvant prin care vrea sa arate ca le contesta acest drept: venetici.

El caracterizeaza legatura mai putin adanca a celor ce au venit de altundeva pe acest teritoriu si legatura sa de neclintit cu ci, prin zicala "apa trece, pietrele raman". Eminescu a exprimat inradacinarea poporului roman in spatiul sau prin versurile nemuritoare:

"Dar noi locului ne tinem, Cum am fost asa ramanem".

Ba se poate spune ca in aceste versuri este exprimata nu numai inradacinarea poporului roman in spatiul sau, pentru ca vietuieste in el din vremuri imemoriale, ci si un al doilea motiv al acestei inradacinari: persistenta poporului nostru in acest spatiu corespunde unui anumit mod de a fi al lui.

El sta aici pentru ca fiinta lui s-a structurat ca o fiinta de granita intre Orient si Occident. El nu poate deveni unilateral occidental sau multilateral oriental. Daca s-ar muta din acest spatiu de granita, el si-ar pierde fiinta sa. Parasirea spatiului acesta inseamna pentru poporul roman nu numai parasirea unui loc stravechi, ci o pierdere a fiintei sale. Cele mai multe popoare din Europa si-au schimbat locul cu usurinta, fara prea multe schimbari in fiinta lor, pentru ca aceasta fiinta nu se caracterizeaza ca o fiinta-puntc, sustinuta de un spatiu-punte. Ele isi pot mentine fie in Orient, fie in Occident fiinta lor relativ mai simplificata, pentru ca oricare dintre aceste spatii le permite mentinerea acestei relative simplitati. Daca se asaza in Occident, dupa ce au trait in Orient, daca se asaza in Orient sau in Orientul mai indepartat (intr-un continent oriental) dupa ce au trait ih Occident, ele pot sa-si pastreze fiinta lor simplificata, nefiind obligate sa-si schimbe aceasta fiinta de o formula simpla printr-una de sinteza, mai complexa, si pot sa-si mentina simplitatea lor fundamentala intr-o adaptare de suprafata, care o mentine. Evreii, armenii, grecii se pot aseza in Occident fara sa se piarda. Acelasi lucru l-au putut face popoare intregi in perioada migratiunii popoarelor. Fixate in simplitatea lor specifica, alte popoare pot sa se pastreze oriunde se duc, adica in orice spatiu care apartine fie numai Orientului, fie numai Occidentului. Fara indoiala, fiecare dintre aceste popoare din Orient sau Occident isi are o simplitate proprie, deosebita de a altor popoare. Dar sunt doua categorii de simplitati: cele orientale si cele occidentale. Un popor cu o simplitate formata in Orient poate sa si-o mentina insa si in Occident, pentru ca da acolo de alte simplitati, opuse, ce-i drept, celei proprii, dar inrudite cu a sa sub raportul acesta, si deci poate imbraca peste simplitatea sa fundamentala una mai de suprafata, adaptata locului nou unde s-a asezat. Germanii mutati in Occident au ramas cu simplitatea lor originara, dar au imbracat peste ea simplitatea occidentala.

Romanii nu pot face aceasta fara pierderea fiintei lor. Trecerea la o simplitate conforma fie Orientului, fie Occidentului inseamna o modificare esentiala a fiintei lor. Orice simplitate este o simplitate etnica originara, data impreuna cu locul in care s-a format. Romanii se mentin in complexitatea fiintei lor numai prin acest spatiu-punte, asa cum anumiti pomi nu se pot mentine decat la rascrucea vanturilor. In poporul roman se intalnesc si se tempereaza vanturile din apus, din nord-est, dinspre Mediterana. De aceea, o latura a fiintei lor e lesne coplesita, prin mutare in Occident sau in Orient, de latura spiritualitatii sale corespunzatoare locului unde s-a mutat, producand desfiintarea specificului de sinteza al fiintei sale.

Fiinta romaneasca se mentine stand intre Orient si Occident. Pentru ca s-a format in acest spatiu specific, nici o fiinta nu este atat de legata de spatiul sau ca cea a poporului roman. De aceea, romanii se leaga prin instinct de locul lor ambivalent ca de suportul fiintei lor complex ambivalente. Ei emigreaza numai ca indivizi sporadici, nu in grupuri mai compacte. Iar acesti indivizi sufera de o nostalgie dureroasa, pana cand fiii lor de deznationalizeaza in masa straina in care traiesc. Romanul "tanjeste" intre straini. El nu mai este om intreg atata vreme cat este departe de tara.

Este de remarcat ca, in masura in care unii indivizi din poporul roman accentueaza in fiinta lor latura uneia dintre spiritualitatile ce intra in sinteza romaneasca, pierd legatura interioara intensa cu spatiul romanesc ambivalent si emigreaza mai usor. Iar aceasta are ca urmare pierderea lor in masa in mijlocul careia s-au asezat. Aceasta s-a intamplat in ultimul secol cu multi dintre intelectualii nostri, care s-au atasat aproape exclusiv spiritului occidental. Chiar reintorsi in tara ei au facut aici figura de straini.

Astfel, se poate spune ca sinteza originara a fiintei romanesti se mentine prin alipirea de locul in care dainuieste de milenii sau invers, alipirea la locul acesta mentine sinteza originara a fiintei romanesti. Numai "tinandu-ne locului" "ramanem cum am fost" sau numai "ramanand cum am fost" "ne tinem locului".

Complexitatea sau ambivalenta fundamentala a fiintei noastre implica si o anumita fragilitate a ei, un anumit pericol de pierdere a echilibrului intre antitezele componente ale ei, si prin aceasta de pierdere a echilibrului.

Aceeasi ambivalenta fundamentala explica faptul ciudat de a ne defini atat de greu in fata propriei constiinte in raport cu usurinta altor popoare de a se defini; sau ispita si riscul de a trece cu vederea peste una sau alta dintre componentele fundamentale ale sintezei noastre ambivalente, lasandu-ne foarte multi ispititi, mai ales de un secol incoace, de a imita excesiv vreunul din popoarele occidentale, cum se lasau ispititi in trecut boierii nostri de a imita vreunul din popoarele orientale.

Din ambivalenta complexa oriental-occidentala romaneasca, in care intra nu numai o structura orientala si occidentala generala, ci multe din simplitatile variate ale Orientului si Occidentului, se explica deschiderea poporului nostru pentru modurile de trai, pentru culturile, pentru limbile straine si proverbiala lui intelegere pentru toti strainii. Cata vreme alte popoare sunt oarecum capsulate in modul lor unilateral de a fi, romanii dovedesc o deschidere exceptionala in toate laturile. Nu stiu daca exista popor care sa invete atat de usor limbile straine ca poporul roman. Romanii pot sa imite caricatural pe altii tocmai pentru ca le pot invata graiul si manierele. De aceea, romanii castiga sufleteste cu usurinta pe straini, dar se si deznationalizeaza cu usurinta cand se afla intre straini. Ei pot juca, de aceea, pe multe tablouri, fapt care uneori ii salveaza, alteori ii ispiteste la rau.

Atenuarea uneia dintre componentele fundamentale ale specificului nostru prin alta are ca rezultat o complexitate superioara foarte subtila, straina de forma ingrosata a formulelor spirituale simple si unilaterale ale altor popoare, ingrosata chiar cand consta in inteligenta. Aceasta subtilitate necesita un ascutit spirit de observatie pentru a-i sesiza componentele, pentru a-i scoate la iveala reliefurile subtiate si sintetizate, cuprinse in ea.

Inradacinarea in spatiul propriu implica in ea apararea cu disperare a acestui spatiu, prin prinderea cu unghiile de pamantul propriu. Romanii, care nu iubesc razboiul, care nu nazuiesc sa cucereasca alt spatiu, isi apara cu suprema incordare spatiul lor, simtind ca nu pot trai in altul si ca, aparandu-si pamantul, isi apara insasi fiinta lor. "Pe aicea nu se trece" a fost la Oituz, in razboiul din 1917, strigatul care echivala cu hotararea disperata de a se face mai bine una cu pamantul in apararea lui, decat de a-l parasi.

Identificarea romanului cu spatiul propriu naste in el -atunci cand este rupt de acest spatiu - cu o intensitate deosebit de accentuata, dorul, care este pentru el o adevarata boala. Dorul lui nu se refera numai la persoane, ci si la locul, la satul propriu. Dorul il cheama continuu sa se intoarca la spatiul sau originar. "Mi-e dor de gardul vecinului", scrie o romanca emigrata in America. In multe doine romanesti, fiica isi mustra mama ca a maritat-o in alt sat. Numai intelectualul se rupe cu o relativa usurinta de satul propriu, sufletul fiindu-i luat in stapanire de o ideologic abstracta, uniform universalista.

Totusi, romanii nu se simt legati numai de satul propriu si de hotarul lui. Locuitorii unui sat se misca des in spatiul satelor din jur, din care face parte satul lor ca dintr-un intreg. Ei se simt ca fac parte dintr-o "tara", in sensul mai vechi al cuvantului: din "tara Oltului", "tara Oasului" etc. Cand imprejurarile ii silesc sa se departeze, ci vad cu ochii sufletului lor contextul "tarii" lor si se doresc dupa ca ca dupa casa in sens mai larg. Ei vad satul lor cu muntii de la orizont, de unde vin ploile, care da un cadru familiar hotarului vazut de ochii lor. Aceste "tari" n-au fost in trecut numai niste unitati politico-administrativc, ci si niste unitati afective.

Dar pastoritul, carausia sau angajari mai noi in alte parti ale tarii, vizitarea unor rudenii din alte localitati, sentimentul de patrie cultivat in scoala si prin mijloacele moderne de educatie, prin excursii, i-au legat pe romani sufleteste de tara intreaga. Ei constata legatura dintre diferitele parti ale tarii, constata unitatea spatiului ei, a graiului, a traditiilor, a sufletului romanesc din toate aceste parti. Romanul cunoaste ca muntii care inconjoara satul sau sau se vad in zare se intind peste mijlocul tarii lui intregi, intr-o continuitate de paduri, de poieni, care n-ar putea fi unele fara altele. Raurile din ses le stie pornind din muntii din zare, iar sesul insusi il vede intinzandu-se departe si stie ca ploile care-i dau rodnicia pornesc din muntii intinsi si din padurile lor.

El constata astfel ca spatiul tarii sale este o unitate complexa, armonioasa si generoasa de munti, de dealuri, de vai, de sesuri, de paduri, de holde, de vii, de gradini. Nimic nu-i lipseste tarii sale ca sa fie o unitate complexa, multilaterala in chipurile si in darurile partilor care o alcatuiesc si totusi moderata: generoasa la ses cu granele si porumburilc ci, generoasa la dealuri cu podgoriile si cu pomii ci, generoasa la munte cu padurile, cu pajistile ei bogate, hranitoare de turme, generoasa in bogatiile subsolului ei. Nu este in ca nici o parte uscata, inutila, obositoare, lipsita de farmec. Toata il hraneste, il odihneste si il desfata. El o iubeste in totalitatea ei, si cand este departe de ea o doreste in totalitatea ei: "Haide, pui de turturea, De-mi arata cararea, Sa ma duc in tara mea. Tara mea e lapte dulce Si din ca nu m-as mai duce."

Fara indoiala, chipul tarii nu poate fi despartit de chipul celor dragi si, in general, de chipul romanesc. Exista o corespondenta intre zambetul peisajului romanesc si zambetul fetei romanesti: unul s-a imprimat in celalalt. Exista o corespondenta intre varietatea armonioasa a peisajului tarii si varietatea armonioasa a sufletului romanesc, intre generozitatea pamantului si generozitatea poporului, intre doina meditativa si vederile largi de pe plaiuri, intre brauletul vijelios si paraiele iuti ale muntilor, intre prispa casei romanesti si gazda care primeste cu bucurie pe colindatorul cu caciula indesata pana peste urechi, intre fluieratul sturzului si al naiului. Cand vine din strainatate, romanul, vazand peisajul tarii sale, vede fata romaneasca sau, intalnind in strainatate un alt roman, vede peisajul tarii sale. Nu-ti poti inchipui manastirile Moldovei fara dealurile cu verzile si proaspetele pajisti insorite din jurul lor, nici vaile si culmile maramuresene impadurite cu brazi fara bisericutele cu turnurile lor ascutite. Fetele omenesti rasar din peisajul tarii, sunt expresia lui umana, sunt peisajul care graieste si te imbie cu ospitalitatea lui; peisajul tarii are fata umana romaneasca si poarta vesmant romanesc. Fata omului s-a imprimat in peisajul tarii, peisajul s-a imprimat in fata omului. Spatiul tarii e spatiul umanizat in mod romanesc sau transfigurat in fata romaneasca, dat fiind ca el capata, prin afectiunea si familiaritatea fata de ci, o frumusete care depaseste trasaturile inexpresive ale unei naturi vazute prin ochi obiectivi, stiintifici, neutri. Astfel, "muntii mari" apar ca niste preoti, brazii si paltinii ca niste nuntasi zvelti, pasarile ca niste lautari, soarele si luna de pe cerul romanesc ca niste nuni stralucitor invesmantati, care tin cununa perechii ce se casatoreste, mioara ia glas omenesc (Miorita). Aceasta umanizare sau transfigurare romaneasca a naturii sau aceasta imprimare a naturii in fata romaneasca nu are caracter panteist pagan, ci se resimte de viziunea personalista si liturgica a cosmosului, dezvoltata de sensul spiritual al Bizantului, in special de cel al unui Maxim Marturisitorul. Cosmosul este scaldat in comuniunea personalista intre oameni ce se iubesc si se doresc. Toate amintesc in Miorita de persoane. Totul este incadrat in relatiile dintre ele si arc in sine imprimate fetele lor. Despre viziunea liturgica a cosmosului, proprie raportului poporului roman cu ci, Mircea Eliade spune: "Terorizat de evenimentele istorice, geniul neamului romanesc s-a solidarizat cu acele realitati vii pe care istoria nu le putea atinge: cosmosul si riturile cosmice. Dar stramosii romanilor erau deja crestini, in timp ce neamul romanesc se plasmuia intre catastrofe istorice. Asa ca simpatia fata de cosmos, atat de specifica geniului romanesc, nu se prezinta ca un sentiment paganesc, ci ca o forma a spiritului liturgic crestin." Credem insa ca aceasta legatura intima cu cosmosul nu reflecta numai o ferire a poporului roman de istorie, cum afirma Mircea Eliade, ci ca a dat poporului roman si o uimitoare putere de a nu fugi din fata celor ce vroiau sa-l alunge de pe acest pamant, ci de a-l apara cu orice pret. Persistand in peisajul lui, persista in cadrul liturgic randuit lui, in cadrul liturgic romanesc, care inseamna incadrarea fireasca a fiintei umane romanesti in ordinea superioara, persistand si in comuniunea spirituala cu cei dragi, vii si morti.

Caci intalnirea cu natura implica pentru roman si intalnirea in duh cu persoanele dragi. El nu face o separatie neta intre peisajul si persoanele pe care obisnuieste sa le intalneasca in cadrul lui. El se odihneste in peisaj ca intre parintii si fratii lui. Peisajul tarii este pentru el profund personalizat.

Peisajul romanesc e imbracat intr-un "har" cuceritor, stralucitor, indefinibil (evitam cuvantul "vraja", care are un sens de fatalitate), pe care l-au sugerat un Eminescu si un Sadoveanu, un har care inalta sufletul romanesc intr-o zona mai presus de simpla natura, de natura obiect al analizei stiintifice. Totul este frumos in acest peisaj sau totul este gatit de sarbatoare, caci frumosul are sens de sarbatoare si de comuniune fericita in conceptia poporului roman. Ca atare, totul indeamna pe roman sa se imbrace frumos in mijlocul naturii, intr-un costum de mare gust artistic, ca intr-un lacas unde se intalneste la sarbatori cu fratii, cu parintii, cu cunoscutii, si sa-si faca frumoase casele, sa-l impodobeasca de sarbatoare zidurile Voronetului si ale Moldovitei, pentru a nu distona cu sarbatoarea generala din jurul sau, ci pentru a corespunde cu ca pentru un dialog demn cu toti n cei dragi, vii si morti, in peisajul romanesc.

Gandirea religioasa a Occidentului nu are nici o referinta la natura, ci este preocupata exclusiv de om. Este caracterizata de un exclusivism antropologic si de o indiferenta fata de natura, de o insensibilitate fata de tainica frumusete sarbatoreasca a naturii, mediu al comuniunii cu cei dragi. De aici pana la individualismul occidental, pana la omul inchis in el insusi nu este decat un pas cu totul consecvent. Poate ca aceasta provine din indiferenta cu care popoarele Occidentului s-au mutat din loc in loc in timpul migratici lor sau explica acele migratii, animate totdeauna si de o pornire de luare in stapanire cu forta a unui teritoriu. Poate ca aceasta explica imperialismul lor colonialist. Poate ca aceasta explica faptul ca unele dintre acele popoare canta marsuri in natura sau imita natura schematic, in ritmuri sincopate, nu in armonia ci dulce, duioasa.

Raportul lor cu natura este unul aproape exciusiv " economic, de exploatare fara sfiala a naturii, dintr-un interes pur utilitar, care a dus pana la poluarea ci de azi. Acesta a creat tipul de om dezradacinat, cetatean posibil al oricarui loc sau al nici unuia. Din pacate, sub influenta Apusului s-a extins azi si la noi anularea inutila a unor spatii ale naturii, prin amplasarile necconomicc ale obiectivelor industriale. In timpul din urma, in fata pericolului de a ramane fara natura, a inceput sa se ia masuri de crutare maxima a ei: in Occident ca sursa de improspatare a sanatatii biologice, iar la noi atat din acest motiv, cat si pentru prilejul de desfatare spirituala pe care-l ofera natura. Unde se pierde relatia intima cu natura, omul devine o fiinta lipsita de delicatete, de gama bogata a sentimentelor, devine un automat aservit gandirii matematice exclusiviste si exploatatoare. Unde omul pierde relatia sufleteasca de un caracter mai intim si mai multiplu cu natura, isi ciunteste grav umanitatea sa, inteligenta sa, inaintand spre o existenta chinuita pana la marginea neantului.

Din statornicia in spatiul propriu provine faptul ca romanul da atata pret si atatea sensuri expresiilor: "om asezat", "om cu asezamant", "om cu asezare sufleteasca".

Intre Orientul afro-asiatic sau indiano-american, in care omul este torturat de spaima naturii sau e purtat de setea de a se contopi cu ea, si Occidentul european, care pune o prapastie intre om si natura si tinde la nimicirea acesteia, spiritualitatea romaneasca, mostenind o trasatura a spiritualitatii bizantine, manifesta o relatie de intimitate intre om si natura care promoveaza atat umanitatea, cat si natura. Natura e corpul si expresia omului, si omul nu poate progresa decat menajand si inaltand natura impreuna cu sine.

Dar spiritualitatea romaneasca a adaptat intr-un mod propriu, corespunzator pozitiei sale particulare intre Orient si Occident, aceasta trasatura insusita din cultura bizantina.

Daca grecii, datorita spiritului intreprinzator la care-i indemna deschiderea marilor spre lumea larga si caracterul pietros, saracacios al pamantului lor, nu se simt prea atasati de pamantul lor propriu, iar slavii, datorita mostenirii spirituale precrestine inca foarte puternica in fiinta lor, atribuie naturii o forta coplesitoare si violenta, amandoua aceste spiritualitati manifestand prin aceasta - in oarecare masura - un sentiment tragic al naturii, romanii traiesc, in general, relatia cu natura ca pe o mare bucurie, repaus si reconfortarc, vazand-o in rodnicia ci materna, nu intunecata, ci in frumusetea si forta ei calmanta, odihnitoare. Rodnicia ei se manifesta ca bunatate si frumusete, bunatatea si frumusetea ca rodnicie, ca san matern, hranitor si odihnitor. Poate si firea traco-latina a poporului nostru, dar asezata intr-un peisaj departe de mari si ferit de uscaciune, i-a dat o viata de seninatate, de siguranta, de odihna, ferita de prea mari probleme de existenta, de gandire sau, in orice caz, ferita de sentimentul tragicului. Romanul se gandeste chiar la diavol razand; Stan Patitul il pacaleste cu usurinta prin istetimea lui, superioara istetimii aceluia. Mos Dumitru Cocisul nascoceste renghiuri iadului intreg. Este o nota de incredere superioara in puterea umana, dar putere vazuta in desteptaciunea unita cu bunatatea, nu cu forta fizica, intr-o desteptaciune pusa in slujba bunatatii, nu folosita spre scopuri rele, intr-o desteptaciunc generos zambitoare. Zambetul, desteptaciunea, bunatatea, frumusetea sarbatoreasca a unei armonii superioare sunt fortele caracteristice pe care romanul le pune in lupta cu raul, de care se foloseste pentru rezolvarea problemelor grele ale vietii, mai ales cand ele sunt ridicate de cei rai, vicleni si egoisti. Toate aceste virtuti sunt intrupate in Fat-Frumos, dar nu lipsesc nici in Pacala, nici in Stan Patitul. In lupta aceasta, natura este de partea lui, cu caii, cu pasarile, cu albinele, cu furnicile ci. Exista o anumita comuniune intre om si chipurile vii ale naturii. Acestea, fara sa aiba caracter de persoane, se simt bine in preajma omului bun si-l slujesc cu bucurie, in preajma celui rau opunandu-i-se in tot felul. Natura este o trena a omului, avand o spontaneitate in aceasta calitate a ei. "Codru-i frate cu romanul" cuprinde un adevar mai mult decat obiectiv. Pasarile, animalele din codru il cunosc, il ajuta, ii fac o ambianta placuta. Dar si el se comporta intre toate acestea ca o capetenie a lor si, in acelasi timp, ca un parinte, punand in lucrare nu numai mintea sa, ci si inima in raportul sau cu ele. Animalele din curte se ingrasa pentru ca se simt iubite, pentru ca viteii se joaca cu copiii. Ele se simt mai bine la casa saracului, care nu le poate oferi o hrana prea imbelsugata, dar le inconjoara cu iubire, decat la casa bogatului, care le trateaza ca pe niste valori exclusiv economice. Ele plang, cand sunt vandute, impreuna cu copiii, care trebuie sa se desparta de ele.

Dar spiritul de sinteza complexa al neamului nostru nu se explica numai din persistenta lui din vremuri imemoriale in spatiul de mijloc intre Occident si Orient, ci si din imbinarea in el a caracterului latin si al crestinismului ortodox. De altfel, caracterul nostru latin nu este strain de vechimea, fiintei noastre de traci, care nu s-au mutat niciodata din acest spatiu de mijloc intre Occident si Orient, dar nici de imbinarea in ci a caracterului latin si al crestinismului ortodox.

De altfel, caracterul nostru latin nu este strain de vechimea fiintei noastre de traci care nu s-au mutat niciodata din acest spatiu de mijloc intre Occident si Orient. Invatatul vienez Tomaschek a aratat in Ober die Bessen (1880) ca tracii numiti besi reprezinta latinitatea originara ce se intindea din Carpatii vechi in toata Peninsula Balcanica si trecea pana dincolo de Bosfor, in Bitinia (si Frigia), care-si avea capitala in Troia, de unde nepotul lui Priam a plecat in Italia, intemeind Roma, dand nastere latinitatii occidentale. Latinitatea noastra, ramasa la mijlocul Orientului si Occidentului si primind si crestinismul originar oriental, a intarit caracterul de sinteza al spiritualitatii poporului roman.

Noi nu suntem nici unilateral rationalisti ca latinii din Occident sau ca grecii, care au influentat latinitatea occidentala, nici unilateral mistici ca slavii sau ca popoarele asiatice si africane - de un panteism si mai total prin religiile lor impcrsonalistc -, ci unim luciditatea rationala a latinitatii personaliste cu sentimentul de taina prezenta in toate, dar cu o taina luminoasa, in care se poate inainta la nesfarsit si care-nu ne anuleaza ca persoane originare in sentimentul unitatii de comuniune pe care il traim. Sfantul Calinic de la Cernica a fost contemplativ si practic. Era omul rugaciunii neincetate, dar si aparatorul saracilor si ziditorul de biserici. Dascalul lui Calinic se desparte de Paisie Velicicovski care, ca rus, accentua mai mult partea mistica si rugaciunea.

Romanul e contemplativ in doina lui, dar in contemplatia lui este prezent dorul dupa cel iubit, care nu e de fata. Iar de la doina contemplativa "sare" in ajutorul celuilalt si trece la amestecul de joc al veseliei comuniunii.

Trairea tainei de catre poporul nostru, de luciditate luminoasa latina, a pus o pecete de adancire si de gratie pe cuvintele noastre latine. Noi am transformat conventia, oarecum juridica, in "cuviinta" de o delicatete intraductibila. Am transformat dolorul latin al durerii simple, in "dorul" in care durerea capata dimensiuni vecinice si intraductibile. Dar am adus, pe de alta parte, o lumina in cuvintele lipsite de claritate si simpliste.

Complexitatea reala a vietii spirituale a dat vremii slave si timpului latin multiple sensuri spirituale. Am facut din sat, ca simpla asezare, o comuniune plina de viata, unica si extrem de bogata.

Nu mai vorbim de incadrarea in gramatica latina a cuvintelor slave, care le-a dat o logica luminoasa. Dar aceasta tema cerc exemplificari bogate, care ar necesita studii staruitoare de ordin filologic.

Parintele Dumitru Staniloae

• Cum gandeste poporul roman
  Publicat in : Editoriale
• IPS Nicolae Corneanu, mitropolitul Banatului, despre Revolutia din 1989
  Publicat in : Interviuri
• Bucuria Nasterii Domnului la poporul roman
  Publicat in : Craciun ortodox