Pacatul cel mare

Exista un cusur de care nu scapa nici un om din lumea aceasta; pe care oricine il uraste cand il observa la altcineva; si de care mai nimeni, in afara de crestini, nu crede ca se face el insusi vinovat.

Am auzit oameni care recunosc ca sunt tafnosi, sau ca nu pot rezista ispitei femeilor sau bauturii, sau chiar ca sunt lasi. Nu cred ca am auzit pe unul care nu-i crestin recunoscandu-si cusurul de care vreau sa vorbesc. De asemenea am intalnit foarte rar pe cineva care nu-i crestin si care sa tolereze cat de cat acest cusur la altii. Nici un defect nu-l face mai neplacut pe un om si, in acelasi timp, nu este nici un altul pe care sa ni-l trecem mai usor cu vederea. Si cu cat cusurul propriu este mai dezvoltat in noi, cu atat el ne supara mai mult cand se manifesta la altii.

Defectul de care vorbesc este trufia sau ingamfarea, iar virtutea opusa lui este numita, in morala crestina, umilinta. Potrivit propovaduitorilor crestini, viciul esential, raul extrem, este trufia. Lipsa de castitate, mania, lacomia, betia si altele de felul acesta sunt doar maruntisuri in comparatie cu trufia: diavolul a devenit diavol prin trufie.

Trufia conduce la toate celelalte vicii: este starea de spirit total potrivnica lui Dumnezeu. Va pare exagerat lucrul acesta? Daca da, mai ganditi-va. Omul detesta cu atat mai mult mandria altora cu cat este el insusi mai trufas. De fapt, daca vreti sa aflati cat sunteti de mandri, cel mai simplu este sa va puneti intrebarea urmatoare: "cat de mult imi displace cand alti oameni imi dau peste nas, sau nu ma baga in seama, sau se baga peste mine, sau ma iau de sus, sau fac pe grozavii?"

Problema este ca mandria fiecaruia se afla in intrecere cu mandria tuturor celorlalti. Sunt atat de suparat ca altcineva se afla in centrul atentiei la o petrecere tocmai pentru ca as fi vrut sa fiu eu in centrul atentiei. Doi concurenti nu se inteleg niciodata. Ceea ce trebuie bine stiut este ca mandria este esentialmente - este prin insasi natura ei - competitiva, in timp ce alte vicii sunt competitive doar - sa zicem asa - in mod accidental.

Mandria nu-si gaseste satisfactia in a avea ceva, ci numai in a avea mai mult decat altul. Spunem ca oamenii sunt mandri pentru ca sunt bogati, sau destepti, sau aratosi, dar nu este adevarat. Sunt mandri pentru ca sunt mai bogati, mai destepti sau mai aratosi decat altii. N-ar mai exista nici un motiv de mandrie daca toti ar deveni la fel de bogati, destepti sau aratosi.

Comparatia este cea care te face sa fii mandru: placerea de a fi deasupra celorlalti. O data ce s-a dus elementul de competitie, se duce si mandria. De aceea spun eu ca mandria este esentialmente competitiva, intr-un fel care lipseste celorlalte vicii.

Impulsul sexual poate aduce in competitie doi barbati daca ei doresc aceeasi femeie. Dar este doar un accident, pentru ca ar fi putut tot atat de bine sa doreasca doua femei diferite. Dar un om trufas iti va lua femeia, nu pentru ca o doreste, ci numai pentru a-si dovedi lui insusi ca este un barbat mai grozav decat tine.

Lacomia poate arunca oamenii in competitie daca nu exista de ajuns pentru fiecare; dar omul mandru, chiar daca are tot ce-si poate dori, va incerca sa obtina inca mai mult decat are, pentru a-si arata puterea. Aproape toate relele din lume care sunt puse pe socoteala lacomiei sau egoismului sunt de fapt mai mult rezultatul trufiei.

De pilda, banii. Lacomia il face cu siguranta pe om sa doreasca bani, pentru a avea o casa mai buna, vacante mai bune, lucruri mai bune de mancat si de baut. Dar numai intr-o anumita masura. Ce-l mana pe omul care castiga 10.000 de lire pe an sa vrea neaparat sa cistige 20.000? Nu este vorba de lacomia care cauta mai multa placere. 10.000 de lire ofera accesul la toate placerile de care se poate bucura un om. Omul acela este manat de trufie - dorinta de a fi mai bogat decat alti oameni bogati, si (inca mai mult) de dorinta de putere. Pentru ca, evident, puterea este ceea ce bucura cu adevarat mandria: nimic nu-l face pe om sa-si simta mai bine superioritatea asupra celorlalti ca puterea de a-i manevra pe ceilalti ca pe niste soldati de plumb.

Ce o face pe fata frumoasa sa semene pretutindeni necazuri subjugandu-i pe toti barbatii care-i ies in cale? Sigur nu e vorba de instinctul ei sexual, deoarece asemenea fete sunt deseori frigide din punct de vedere sexual. Este trufia. Ce indeamna un conducator politic sau o intreaga natiune sa ceara la nesfarsit mai mult si mai mult? Din nou trufia.

Mandria este competitiva de felul ei; de aceea vrea mereu mai mult. Daca sunt un om trufas, orice om de pe lume care este mai puternic, sau mai bogat, sau mai destept decat mine devine rivalul si dusmanul meu.

Crestinii au dreptate: trufia a fost de la inceputul lumii cauza, principala a nefericirii in orice natiune si in orice familie. Alte vicii ii pot uneori alatura pe oameni: intre betivani sau desfranati se pot dezvolta prietenia, hazul, solidaritatea. Dar mandria inseamna totdeauna dusmanie - ea este dusmanie. Si nu numai dusmanie intre oameni, ci dusmanie intre oameni si Dumnezeu.

In Dumnezeu afli ceva care iti este infinit superior in toate privintele. Daca nu-l cunosti pe Dumnezeu astfel - si ca urmare nu-ti dai seama ca tu nu esti nimic fata de el - nu-l cunosti deloc pe Dumnezeu. Atata timp cat esti mandru, nu-l poti cunoaste pe Dumnezeu. Un om mandru se uita intotdeauna de sus la lucruri si la oameni; si, de buna seama, atata timp cat privesti in jos nu poti vedea ceva care este deasupra ta.

De aici se ridica o teribila intrebare. Cum se poate ca oameni care sunt evident rosi de mandrie sa poata spune ca ei cred in Dumnezeu si sa aiba impresia ca sunt foarte religiosi? Ma tem ca asta inseamna ca ei se inchina unui Dumnezeu imaginar. Ei admit in teorie ca nu sunt nimic in prezenta acestui Dumnezeu fantoma, dar de fapt isi inchipuie tot timpul ca el ii aproba si crede ca sunt de departe mai buni decat oamenii de rand.

Cu alte cuvinte, ei ofera un strop de supunere imaginara fata de Dumnezeu si cer in schimb o caldare de mandrie fata de semenii lor. Presupun ca la asemenea oameni se gandea Hristos cand a spus ca unii vor tine predici despre el si vor arunca anateme in numele lui, desi la sfarsitul lumii se va dovedi ca el nu i-a cunoscut niciodata pe acestia.

Oricare dintre noi poate cadea in orice clipa in aceasta capcana fatala. Din fericire, exista un test. Ori de cate ori ni se pare ca viata noastra religioasa ne face sa credem ca suntem buni - si, mai ales, mai buni decat altii - putem fi siguri ca am fost manipulati, nu de catre Dumnezeu, ci de catre diavol. Adevaratul test al prezentei lui Dumnezeu este sa uiti cu totul de tine sau sa te vezi pe tine insuti ca pe un obiect mic si murdar. Cel mai bine este sa uiti cu totul de tine insuti.

Faptul ca cel mai rau dintre toate viciile se poate strecura fraudulos chiar in centrul vietii noastre religioase este ingrozitor. Este lesne de inteles de ce. Celelalte vicii, mai putin rele, vin de la diavol, care lucreaza asupra noastra prin intermediul naturii noastre animale.

Dar trufia nu vine defel din natura noastra animala, ci vine direct din iad. Este un viciu pur spiritual si ca urmare mult mai subtil si ucigator. Din acest motiv, mandria poate fi deseori folosita pentru a combate viciile mai simple. De fapt, invatatorul face de multe ori apel la mandria unui baiat, sau la respectul de sine, cum ii spune el, pentru a-l face sa se poarte cum trebuie; multi oameni au reusit sa-si invinga lasitatea, tafna sau desfraul, convingandu-se ca acestea sunt sub demnitatea lor - adica, folosindu-si mandria.

Diavolul se veseleste. Este cat se poate de multumit sa vada ca tu devii cast, viteaz sau stapan pe tine cu conditia ca el sa poata sadi in tine dictatura mandriei - tot atat de multumit cum ar fi daca ar putea sa te imbolnaveasca de cancer in schimbul vindecarii unor degeraturi. Caci mandria este cancerul sufletului, pentru ca distruge insasi posibilitatea de a iubi, de a gasi multumirea si chiar de a judeca sanatos.

Inainte de a parasi acest subiect trebuie sa va previn impotriva unor greseli de interpretare:

1. Placerea de a fi laudat nu este acelasi lucru cu mandria

Copilul care este laudat pentru ca a invatat bine, femeia a carei frumusete este laudata de iubitul ei, sufletul mantuit caruia Hristos ii spune "ai facut ce trebuia" sunt multumiti si chiar trebuie sa fie multumiti. Pentru ca placerea aceasta nu provine din iubirea de sine, ci din faptul ca multumesti pe cineva pe care ai vrut - pe buna dreptate - sa-l multumesti.

"Necazurile" incep atunci cand treci de la gandul "l-am multumit, totul e-n regula" la gandul "ce persoana grozava sunt eu pentru ca am facut asa ceva". Devii cu atat mai rau cu cat iti gasesti placerea mai putin in laude si mai mult in tine insuti.

Cand nu-ti mai pasa de laude si te placi doar pe tine insuti, ai ajuns cat se poate de jos. Din cauza aceasta vanitatea, desi este forma de mandrie care iese cel mai bine la iveala, este de fapt forma mai putin rea si mai scuzabila. Omul vanitos vrea prea mult lauda, aplauze, admiratie si umbla dupa ele mereu si in toate felurile. Este o greseala, dar una copilareasca si chiar (intr-un fel mai ciudat) o greseala legata de umilinta.

Vanitatea iti arata ca nu esti total multumit doar cu propria ta admiratie. Pretuiesti indeajuns alti oameni pentru ca sa vrei sa te placa. De fapt, esti inca om. Mandria adevarata, neagra, diabolica, apare atunci cand ii dispretuiesti atat de mult pe ceilalti incat nici nu-ti mai pasa de ceea ce gandesc ei despre tine.

Desigur ca este foarte corect si chiar este de datoria noastra sa nu tinem socoteala de parerea altora, daca facem acest lucru pentru o cauza buna; si anume, pentru ca tinem cu mult mai mult socoteala de parerea lui Dumnezeu. Dar omului trufas nu-i pasa din cu totul alta cauza. El spune: "de ce ar trebui sa-mi pese mie de aplauzele prostimii ca si cum parerea lor ar avea vreo valoare? Si chiar daca parerea lor ar avea vreo valoare, sunt eu felul acela de om care roseste de placere la un compliment, ca o pustoaica la primul ei dans? Nu, eu sunt o personalitate formata, adulta. Tot ce am facut a fost pentru satisfacerea propriilor mele idealuri - sau a constiintei mele artistice - sau a traditiilor familiei mele - sau, pur si simplu, pentru ca eu sunt un tip grozav. Daca gloatei ii place, n-are decat sa-i placa. Pentru mine nu conteaza."

In felul acesta mandria adevarata, mandria sadea, poate frana si inlocui vanitatea; deoarece, asa cum am spus mai inainte, diavolului ii place sa "te vindece" de un cusur mai mic schimbandu-l cu unul mai mare. E bine sa incercam sa nu fim vanitosi, dar nu trebuie niciodata sa facem apel la mandrie pentru a ne scapa de vanitate.

2. A fi mandru de ceva sau de cineva

Se zice ca un om se "mandreste" cu fiul sau, cu tatal sau, cu scoala sa ori cu regimentul sau si se poate pune intrebarea daca acest fel de "mandrie" este un pacat. Eu cred ca acest lucru depinde de ceea ce intelegem exact prin "a fi mandru de ceva sau de cineva".

Foarte des, prin expresia "a se mandri cu" se intelege "a admira din toata inima" ceva sau pe cineva. O asemenea admiratie este, evident, foarte departe de a fi un pacat. Dar ar putea insemna, uneori, ca persoana respectiva se umfla in pene pentru ca tatal sau este o personalitate distinsa sau pentru ca apartine unui regiment faimos. E limpede ca ar fi un pacat; dar chiar asa fiind, e mai bine decat sa se mandreasca pur si simplu cu sine insusi.

Iubind si admirand orice altceva decat pe tine insuti, te departezi cu un pas de prabusirea sufleteasca totala, desi nu poti fi perfect sanatos atata timp cat iubesti sau admiri ceva sau pe cineva mai mult decat pe Dumnezeu.

3. De ce interzice Dumnezeu mandria ?

Nu trebuie sa ne inchipuim ca Dumnezeu interzice mandria pentru ca-L jigneste sau ca ne cere umilinta ca pe o datorie fata de demnitatea Lui - ca si cum Dumnezeu insusi ar fi mandru. Nu-l preocupa catusi de putin demnitatea lui.

Problema este ca Dumnezeu vrea sa-l cunosti, ca vrea sa ti se daruiasca. Si ca tu te afli intr-o asemenea pozitie fata de el incat, daca intri intr-adevar in legatura cu el, nu poti fi altfel decat umil - fericit in umilinta ta, simtind nemarginita usurare de a fi scapat in fine de toate prostiile acelea cu demnitatea ta, care te-au facut toata viata nelinistit si nefericit. El incearca sa ne faca umili ca sa putem lepada masca si costumatia absurda, urata, pe care am imbracat-o si in care umblam tantosi ca niste mici idioti ce suntem.

As fi dorit ca eu insumi sa fi ajuns mai departe cu umilinta; atunci v-as fi putut, probabil, spune mai mult despre usurarea si confortul pe care-l aduce lepadarea costumului de carnaval - iesirea dintr-un "eu" fals, cu toate ifosele sale, cu toate pozele si afectarile sale: "m-ati vazut? Asa-i ca sunt grozav?" Apropierea de aceasta stare, chiar si pentru o clipa, te face sa te simti ca un om care bea un pahar cu apa rece in timp ce traverseaza desertul.

4. Cum este cel cu adevarat umil ?

Sa nu va inchipuiti ca daca veti intalni un om intr-adevar umil, el va semana cu cei carora multa lume din zilele noastre le spune "umili". Omul cu adevarat umil nu va fi o persoana lingusitoare si mieroasa, care-ti tot spune ca nu valoreaza nimic. El ti se va infatisa, probabil, ca un tip optimist si inteligent care este cu adevarat interesat de ceea ce tu ii spui lui. Daca nu-ti va placea omul acesta inseamna ca esti cam invidios pentru ca el se bucura atat de usor de viata. El nici nu se va gandi la umilinta si nu se va gandi deloc la sine insusi.

Daca cineva ar vrea sa dobandeasca umilinta, cred ca as putea sa-i arat care este primul pas. Primul pas este sa-si dea seama ca este mandru. Este chiar un pas foarte mare; si in orice caz nimic nu se poate face inainte de pasul acesta. Daca crezi despre tine ca nu esti ingamfat, inseamna, de fapt, ca esti foarte ingamfat.

Clive Staples Lewis
Articol preluat din cartea "Crestinism, pur si simplu" - Editura Humanitas

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta