A fi crestin in timp sau in contratimp?

A fi crestin in timp sau in contratimp? Mareste imaginea.


A fi crestin in timp sau in contratimp?

Cand mi s-a comunicat, la Oxford, tema pe care "Filoxenia" doreste s-o dezvolt cu prilejul acestei intalniri, m-am gandit ca cel dintai lucru pe care il am de facut, este sa-i delimitez termenii. Mai ales cand vorbesti in R. F. Germania, metoda se impune inainte de orice. M-am intrebat deci ce au inteles cei care au sugerat-o, prin "timp", in contextul intrebarii. Titlul, in englezeste with the time, poate fi tradus in doua feluri: a fi crestin cu timpul tau, sau "in timp". Marturisesc ca fara alternativa "contratimpului", cuprinsa de asemenea in titlu, m-as fi descurcat mai greu, desi chiar si asa posibilitatile de interpretare sunt multiple. Se putea trata, de pilda, ca o tema pur teoretica, de filosofie, si probabil aici in Germania - printre altele natiunea care ne-a dat pe cei mai mari filosofi ai lumii - n-as fi riscat sa mi se spuna ca Pavel la Atena: "Despre asta te vom asculta altadata". Am optat insa pentru aspectul practic al problemei si cred ca am fost mai aproape de intentia organizatorilor, preocupati, ca si noi toti, de problemele concrete.

Cred ca prin "timp" trebuie sa intelegem doua lucruri, cu totul distincte, dar nici absolut aceleasi. Cel dintai este lumea, istoria, lumea de aici, timpul, vis-a-vis de Biserica, iar cel de-al doilea este lumea de azi, lumea noastra, cu fizionomia si problemele ei specifice, cu tentatiile, negatiile si tendintele ei care par a angaja Biserica si pe crestini intr-un chip nou si nu destul de limpede inca pentru constiinta crestina.

Titlul vrea sa sugereze deci ca ar fi posibila si o existenta crestina exclusiv in contratimp, adica in afara de lume sau impotriva lumii, si in afara problemelor lumii de azi sau impotriva lor. Titlul nu opteaza, dar invita pe vorbitor la o optiune. Pentru a opta, sau pentru a respinge optiunea, vorbitorul trebuie sa faca niste incursiuni teologice si sa formuleze niste argumente.

1. Sfanta Scriptura pare a aborda problema lumii in termeni antitetici. "Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Sau Fiu, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" . Si iata acum contratimpul intr-un alt text al aceluiasi autor: "Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este in el" .

Profesorul N. Afanasiev, intr-un studiu consacrat acestei probleme, avanseaza ideea ca sunt posibile doua explicatii ale paradoxului: sau ca e vorba de doua conceptii diferite despre cosmos, sau ca lumea, cosmosul n-a ramas acelasi in decursul istoriei, si de aici atitudini diferite fata de ea 3. El incearca sa le ilustreze pe amandoua si nu-i lipsesc argumentele. Pe de o parte el are in vedere lumea de dinainte de cadere, pe de alta pe cea de dupa caderea in pacat; apoi pe cea de dinaintea lui Hristos si pe cea de dupa Hristos. Asadar, o suita de patru lumi, dar, in cele din urma, reduce intelesul cosmosului negat din I Ioan II, 15, la pacat. Deci cand e vorba de a "nu iubi lumea", trebuie sa citim "a nu iubi pacatul".

De fapt, toti comentatorii crestini se inteleg asupra acestei contradictii. In primele secole crestine n-a fost deloc vorba de o "fuga" de lume si avem in aceasta marturie asupra consensului interpretarii de catre Biserica a "lumii" in unele texte, ca insemnand pacatul. Fuga de lume apare mai tarziu, odata cu monahismul, dar in afara de unele exagerari, ea n-a fost conceputa ca o ura fata de lume. Era tot o fuga de pacat si de posibilitatea de a-i deveni rob.

Un text din Epistola catre Diognet este clasic in ceea ce priveste atitudinea primilor crestini fata de lume: "Crestinii nu sunt aparte de ceilalti oameni nici prin tara, nici prin limba sau imbracaminte. Ei nu locuiesc in orase numai ale lor, nu folosesc vreun dialect extraordinar si felul lor de viata nu are nimic special. Ei locuiesc in cetati grecesti sau barbare, potrivit cu casa in care trebuie sa locuiasca; ei respecta obiceiurile locale cu privire la haine, la mancaruri si cu privire la toate obiceiurile vietii." Dar autorul Epistolei merge mai departe si avanseaza o idee noua: precizeaza ca "a fi in lume" nu inseamna a apartine exclusiv lumii: "Ei traiesc fiecare in tara lor, dar ca straini. Fiecare tara straina este tara lor si fiecare tara o tara straina. Ei traiesc in trup, dar nu traiesc dupa trup. Ei isi traiesc viata pe pamant, dar sunt cetateni ai cerului... Crestinii traiescc in lume, dar nu sunt ai lumii" .

Desigur, cu acest text ne mai aflam inca in plina tensiune eshatologica, intr-o epoca in care se astepta concret venirea iminenta a lui Hristos, dar trebuie sa limitam oare explicatia textului de mai sus numai la tensiunea eshatologica specifica acelor vremuri? Fara indoiala ca nu, si acesta este primul lucru pe care as vrea sa-l retinem pentru concluzia pe care o vom trage la sfarsit.

Dar sa mai ramanem un moment asupra intelesului "lumii". As vrea sa relev aici cateva idei ale Prof. D. Staniloae de la Bucuresti, cunoscut in R. F. Germania, idei care ne vor ajuta sa ne precizam asupra faptului ca "fuga mundi" e, ca sa folosim termenii temei, in contratimp cu vointa si intentia lui Dumnezeu. Sa mergem mai la concret: ce este lumea, din ce si din cine este ea alcatuita? De multe ori operam cu conceptul si facem abstractie de ce anume contine si exprima el. Iata cateva elemente care compun lumea: in primul rand oamenii, in al doilea rand pamantul. Sa le intelegem modul cel mai concret si mai comun, acela imediat: oamenii, noi si semenii nostri si pamantul acesta pe care traim, din care ne scoatem hrana, pe care ne miscam. Inainte de orice, observatia cea mai simpla ne arata ca nu putem fugi nici de oameni - caci oricum, ne ramanem noi insine - nici de pamant. Fuga de alte planete nu schimba termenii problemei. Dar sa adancim putin lucrurile impreuna cu parintele profesor Staniloae.

A doua fiinta omeneasca, femeia, dupa cum ne spune Scriptura, a fost creata ca "sa nu fie omul singur" si sa "aiba ajutor" . Omul nu poate deci trai fara "lume". Izolarea din nou ar fi impotriva intentiei divine. Cat despre pamant, el se si numeste in general "lume", "lumea aceasta" si el este cadrul in care l-a asezat Dumnezeu pe om, sa-l cultive si sa se hraneasca in munca lui, si sa-l stapaneasca.

Nu e cazul sa dezvoltam acum prea mult aceste idei, dar as vrea sa retinem pentru concluzii si aceste doua aspecte: pe de o parte omul, in calitatea sa de ajutor al omului, pe de alta parte pamantul, cu calitatea sa de loc dat omului ca sa-l lucreze si sa-l stapaneasca.
Fireste, omul a cazut, pamantul a fost blestemat si asa am devenit si pricina de pacat, nu numai de ajutor. Revenind la Prof. Afanasiev, putem fi de acord cu el, ca, conceptul de lume a evoluat. Dar evolutia a continuat. Omul a fost restaurat in Hristos si lumea de asemenea a capatat prin Hristos o destinatie noua. De aceea Iisus a fost numit "Mantuitorul lumii" Soter tou cosmou.  Sf. Pavel vorbeste de recapitularea totului  in Hristos, deci si a lumii. "Caci orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat daca e acceptat cu multumire, pentru ca este sfintit prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune".

2. Sa examinam acum cel de al doilea aspect. Exista toate semnele, dincolo de situatia de principiu care considera lumea restaurata de Hristos, ca lumea de azi pe de o parte progreseaza, pe de alta, sub raport religios, traieste si anumite fenomene de criza. Procesul tehnic elibereaza din ce in ce mai mult omul de probleme. Stiinta da tot mai multe raspunsuri si tainele se deschid. Sacrul se desacralizeaza in mare parte, devine obiect al cunoasterii stiintifice. Cauzele cad, desi inca nu toate, din metafizic in fizic. Progresul economic satisface tot mai multe din nevoile omului si se exprima speranta ca nu va mai ramane loc pentru solicitarea ajutorului divin. Cultura se secularizeaza si circumscrie interesul oamenilor la lumea de aici. Toate aceste lucruri constituie mandria omului contemporan. Si totusi, pe langa si in afara de ceea ce oamenii de cultura si mentorii civilizatiei moderne numesc renastere si progres, teologii identifica si unele simptome de criza. Intr-o lume suficienta siesi, desacralizata, nu mai este loc pentru omul lui Dumnezeu, zic ei.

Aici se impun cateva precizari, cu ajutorul carora ne vom si orienta in tema noastra. Este vorba de atitudinea teologilor de un contratimp, de o invitatie la contratimp? Care sunt, din punctul de vedere al teologilor, simptomele crizei. Si mai intai, ce este o criza? Cuvantul vine de la grecescul hrinein care inseamna a judeca, a discerne, a distinge, asa incat a fi in criza inseamna in fapt a fi in situatia de a alege, de a decide ce e bun si ce e rau si a alege ceea ce este bun. Vom nota trei simptome ale crizei, pe care le vom supune discernamantului, judecatii: mai intai, drept urmare a progresului stiintific si tehnic, se face din ce in ce mai simtita in lume:

Problematica credintei. Dupa parerea mea, acesta e evenimentul cel mai important din vremea noastra. Voi cita dintr-o carte englezeasca despre generatia tanara contemporana  : "Multor adolescenti religia li se pare ca e o poveste de adormit copiii. Cei mai multi dintre ei gandesc despre Dumnezeu, dar Biblia si Biserica li se par complet invechite si irelevante pentru viata lor si ei nu le pot lua in serios. Biserica nu are sens... Predici plictisitoare, rugaciuni fara inteles. Tot ce vad in jurul lor este completamente ireligios. A fi dintre cei care cred in Dumnezeu, e ridicol". Fireste, e vorba de o anumita categorie de tineri, printre care cei doi autori si-au facut ancheta. Ne aflam in deceniul Hippy, dar acestia nu reprezinta tot tineretul. Ca maine se vor cuminti si ei si-i vom vedea intemeind cuminti familii onorabile. Dar deocamdata trebuie sa tinem totusi seama de faptul ca exista si asemenea tineri contestatari. Alta data credinta este un lucru firesc, fara probleme. Acum nu mai este asa si cauzele sunt destul de multe: progresul, schimbarea mentalitatilor s.a. Urmandu-l pe Karl Jaspers, Albert Dondeyno - profesor la Louvain - intr-o carte relativ recenta intitulata "La foi ecoute le monde"  (Paris 1964), spune ca "lumea si-a pierdut naivitatea" si credinciosii nu mai primesc nimic fara sa li se explice, sa li se documenteze, si inca pe masura lor, in limbajul lor, dupa logica lor. Sensibilitatea omului modern s-a modificat. El a devenit mult mai exigent. El nu mai poate primi nimic fara sa inteleaga, de pilda doctrina despre pacatul originar si urmarile lui in generatii de oameni care n-ai nici o raspundere pentru el, si nici afirmatia ca suntem toti in fata lui Dumnezeu o "masa damnata", cum le placea protestantilor sa spuna. Omul modern nu mai intelege, de pilda, vechea afirmatie a Sf. Ciprian ca "in afara Bisericii nu este mantuire", "Cu simtul fraternitatii democratice care ne caracterizeaza, nu mai este posibil sa ne consideram cu multumire un mic grup de alesi, intr-o mare masa de pierduti, caci numarul crestinilor continua sa ramana destul de redus in comparatie cu intrega populatie a globului.

Asadar, problema nu este numai o consecinta a progresului tehnic, ci o schimbare in mentalitati si in structura gandirii si acestea trebuiesc luate in consideratie cu atentie. Pentru iesirea aceasta din naivitate, Bonhoeffer a intrebuintat expresia devenita celebra "world coming of age" sau "man coming of age" - lume ajunsa la maturitate, om ajuns la maturitate. Perioada credintei simple, de dinainte, e asimilata cu copilaria. Acum, gata, lumea a iesit din copilarie. Trebuie sa ne ocupam foarte serios de aceasta situatie. N-o putem nega si nici n-avem dreptul sa o ignoram pe motiv ca va trece.

O coordonata de care se face caz din ce in ce mai mult astazi, este aceea a "onestitatii". Amintiti-va de Honest to God a lui J. A. T. Robinson. Acest episcop anglican original, chiar daca nu aduce nimic nou fata de Bonhoeffer, pe care de altfel il intelege gresit, aduce in teologie aceasta noua coordonata a onestitatii, care dupa el va fi reluata de multi alti teologi. As aminti, de pilda, de cartea lui Daniel Callahan, Honesty in the Church. Lumea e chemata sa se verifice onest ce crede si ce nu si sa-si marturiseasca onest urbi et orbi credinta, ca si indoielile. Intr-o carte americana de Jeffrey K. Hadden, The Gathering Storm in Churches, carte plina de statistici asupra credintei pastorilor din circa zeci denominatiuni anchetate, se pot vede cifre ingrijoratoare in ceea ce priveste procentul onest de necredinta in datele fundamentale ale crestinismului, ca Invierea, Iisus fiu al lui Dumnezeu, etc. Trebuie sa spunem ca bineinteles, exista si un mare numar de credinciosi onesti, dar problematizarea credintei este si ea, de asemenea, o situatie reala.

Primul rezultat al acestei problematizari este relativizarea revelatiei. Pe acest drum multe noutati neasteptate pot veni. Deci, criza. Au dreptate teologii sa numeasca fenomenul acesta criza? Bineinteles.

Strans legat de acest prim aspect al crizei, este cel de-al doilea: orientarea exclusiva spre lume. Multi nu-l mai vad, nu mai au nevoie de Dumnezeu. Totul se obtine de aici. Totul se petrece aici. Daca Dumnezeu a trait candva, El e mort acum, ni se spune. Chiar teologi ca Van Buren, Hamilton si Altizer, care mai sunt si pastori, ne-o spun cu "onestitate". Asadar nu mai este spirit, nu mai exista mister, nici criterii dumnezeiesti, nici responsabilitate fata de Dumnezeu. Bonhoeffer imagina un "crestinism fara religie", iar arhitectii moderni proiecteaza Biserici fara mister si fara simboluri. "Experimentam universul ca cetate a omului - spune Harvey Cox in celebra sa The Secular City; aceasta este un camp de explorare si datorie umana, din care zeii au plecat. Lumea a devenit scopul omului si responsabilitatea lui... Numele acestui proces este secularizare". Sa mai ramanem putin la Cox: "Ce este secularizarea? Teologul olandez C.A. van Peursen spune ca ea este eliberarea omului mai intai de religie si apoi de controlul metafizic asupra ratiunii si limbajului sau... Este descoperirea omului ca el a fost lasat singur cu lumea, in mainile ei ".

Traditia de credinta in Dumnezeul cel viu, care ne are pe toti in catastiful sau, deci cu care suntem intr-o relatie permanenta, traditia de taina care il facea sensibil pe Dumnezeu in Biserici prin simboluri sacre, a fost taiata. Un val imens de secularizare se ajuta adesea chiar de oamenii bisericii si de teologi. Orientarea exclusiva spre lume, face inutila rugaciunea si elimina criteriul absolut, spiritual, moral din viata noastra de toate zilele. De aici societatea permisiva a anilor '60 cu tot ce presupune ea. In propria ei logica, ea se poate apara impotriva oricui si a orice, pentru ca totul ii e permis. Norocul ca societatea permisiva e, odata cu intrarea in deceniul sapte, spre sfarsitul ei. Si aici jocul timp-contratimp isi spune cuvantul.

In sfarsit, al treilea aspect al crizei este acela al autonomiei omului, tot ca urmare a lui permissiviness. Nu mai exista dependenta, nu mai exista autoritate. Societatea moderna occidentala - caci lucrurile se petrec mai ales in occident - este o societate care isi asasineaza tatal. Tatal deranjeaza. Mai intai a fost negat Dumnezeu ca Tata si apoi au fost negati si tatii pamantesti. Problema se numeste conflict intre generatii. Omul se emancipeaza fata de Dumnezeu, copiii se emancipeaza fata de parinti. Nu mai exista continuitate. Se vorbeste de o prapastie si de o cotitura, nu numai in traditiile religioase, ci in toate traditiile. Asadar, pe de o parte este progres, pe de alta criza. O criza care nu e numaidecat exlusiv religioasa. Se plang de ea chiar sociologii si oamenii politici occidentali. Dar noi avem in vedere mai ales partea religioasa. Desigur, tabloul nu reprezinta o situatie de peste tot. E mai degraba tabloul unei minoritati tinere.
Teologii mortii lui Dumnezeu si ai secularizarii au vrut sa fie in timp cu epoca lor, cu epoca crizei si s-au facut exponentii ei, crezand ca doar asa se mai poate vorbi de Dumnezeu.

Doua intrebari ne vom pune acum. Este acesta felul indicat de a fi crestin in timp, sau cu timpul tau? Si a doua: A fi in contratimp, insemna doar a nu fi de acord cu acestia, sau poate avea si un inteles mai adanc, acela de a te izola de timp, de lume ca lume, pentru ca nu esti de acord cu ea, sau cu ce se intampla in ea?

Lumea de azi, asa cum e ea, cu indoielile ei si cu dorinta ei de autonomizare, este aceeasi lume creata de Dumnezeu. Si Dumnezeu n-o abandoneaza. Ba mai mult: Ea este cam in acelasi fel cu lumea in care s-a intrupat Dumnezeu. Dumnezeu nu s-a intrupat intr-o lume cuminte, credincioasa, care il astepta cu bratele deschise. Dimpotriva. Si a venit sa i se impotriveasca? A venit in contratimp? Nu. A venit s-o serveasca, sa slujeasca. Dumnezeu nu se plaseaza in contratimp cu lumea, pentru ca ea se indoieste. Nu se separa, desi nu e de acord nici cu necredinta, nici cu indoiala. El vine in timp. Se intrupeaza in istorie. Sfinteste timpul si istoria. Rascumpara lumea prin jertfa Sa, pana la atata o pretuieste. Da pe ea viata lui Dumnezeu-Omul.

El nu vine in timp cu indoiala, problematizarea si autonomizarea, adica nu vine ca sa le confirme. Cu acestea e in contratimp, dar e in timp cu lumea in care este chemat omul sa traiasca si sa-si dobandeasca fericirea. Si cea temporala, si cea vesnica. Nu e in contratimp cu ea, in sensul de a se izola, de a o parasi, de a o reduce la ea insasi fara El. El o iubeste. Si o slujeste. A lasat tuturor mandatul slujirii. Nu al autoritatii, nu al conducerii lumii, ci al slujirii. Noi suntem ucenicii Lui, trupul Lui, Biserica. El e capul si modelul. Trebuie sa-i urmam exemplul. El a fost impotriva pacatului, nu impotriva lumii. Noi putem deci, ca crestini, sa fim in contratimp cu pacatul.

Sa facem acum un pas mai departe, cu intrebarea: suntem noi, cei de azi, chemati sa slujim lumea de azi? Ma gandesc la lumea care se indoieste, care se declara autonoma. Nu cred ca putem raspunde in doua feluri. Iisus nu pune vreo conditie cand porunceste slujirea. Ba da, o conditie pune totusi: Nu puteti sluji si lui Dumnezeu si lui Mamona. Dar textul acesta trebuie inteles exact. Cand slujeste cineva lui Mamona? Cand ajuta la facerea raului, cand se asociaza cu raul, cand promoveaza raul. Slujirea pe care o invata Hristos este slujirea binelui, in numele binelui, pentru promovarea binelui. Slujirea nu poate fi in contratimp decat cu raul, si cu acesta trebuie sa fie.

Omul este creatia lui Dumnezeu. In aceasta calitate solicita slujirea noastra. Este omul carui Dumnezeu i-a creat alta fiinta omeneasca spre a-i fi de ajutor. Sa ne amintim de premiza pe care am stabilit-o de la inceput. Omul de azi vrea sa stapaneasca pamantul. Dar tocmai asta i-a pus Dumnezeu in vedere sa faca. Trebuie doar sa i se aminteasca acest lucru. Sa stie ca il stapaneste cu mandat de la Dumnezeu, caci pamantul este al lui Dumnezeu, cum spune Scriptura.

Dar sa ne intoarcem la concret. Cu acest om al zilelor noastre, trebuie sa mergem impreuna, sau sa ne declaram in contratimp cu el? Ce ar insemna contratimpul? Sa ne izolam, sa ne prefacem in bisericuta, sa ne retragem in ghetou si sa ne vedem acolo de credinta noastra. Dar astazi nu mai gandeste nimeni asa.

A se retrage din lume, ar insemna a ascunde lumina sub obroc. Cred ca putem acum sa ne reamintim textul pe care l-am citat din Epistola catre Diognet: "Trebuie sa fim in lume", inseamna ca fim crestini cu timpul nostru. Cum insa nu traim in lume pentru vesnicie, trebuie sa stim ca suntem calatori si provizorii. Contratimpul timpului, al istoriei, al lumii, este vesnicia. Ea vine dupa. Cat suntem pe cale, suntem in istorie. Sa nu ne plasam deci in false dihotomii. Arhiepiscopul de Caterbury (1970) Michael Ramsey, scrie foarte bine despre aceasta: "Cei care ar voi sa izoleze cetatea pamanteasca de trecut si de eternitate, pierd dimensiunea in care vietile omenesti isi au ultimul sens si perspectiva in care nevoile cetatii pamantesti sunt cu adevarat vazute. Dar tot asa, cei care ar voi sa aspire cu devotiune spre cer fara sa realizeze anticiparea cerului ce trebuie gasita in cetatea pamanteasca, ajuta o falsa dihotomie, care e cauza multor rele".

As vrea sa inchei, drept concluzie generala, cu un citat din Prof. Afanasiev: "Atata vreme cat separatia intre Vechiul Testament si cel nou nu s-a produs, lumea ramane campul de activitate al Bisericii. Parasind lumea, Biserica ar renunta nu numai la misiunea sa, ci de asemenea, la dragostea lui Dumnezeu, care atat a iubit lumea, ca a dat pentru ea pe Fiul Sau unic. Dumnezeu a iubit lumea ca pe creatia Sa, si aceasta dragoste a lui Dumnezeu ramane in lume pana la venirea Fiului intru slava. Problema "acceptarii" sau "non-acceptarii" lumii de catre Biserica, este o falsa problema. Biserica nu poate accepta lumea, ca si cum ar fi a lumii, pentru ca Biserica nu e din lume, dar ea nu poate nici sa n-o accepte, pentru ca exista in ea si pentru ca are, in raport cu ea, o misiune speciala".

Asadar, raspunsul la intrebarea: "a fi crestini in timp sau in contratimp", nu este "sau-sau", ci, oricat de paradoxal ar parea, este "si-si": a fi si cu timpul si in contratimp.Prof. D. Staniloaie interpreteaza cele doua texte din Sf. Ioan Evanghelistul, cu care am inceput expunerea noastra si care par a se contrazice cu privire la atitudinea fata de lume, intr-un fel nou si personal, care mi se pare a exprima paradoxul, dar a-l scoate si din paradox. El spune ca Dumnezeu a iubit lumea, iar omul are porunca sa nu iubeasca lumea, ci pe Dumnezeu, care iubeste lumea, iubind astfel lumea prin Dumnezeu. Nu iubim lumea pentru ea insasi deci, ci pentru ca e creatia lui Dumnezeu si pentru ca ne duce la Dumnezeu, cea din urma iubire.

In ceea ce priveste lumea noastra concreta cu problemele ei concrete, trebuie sa ne ocupam de ele, folosind criteriile noastre spirituale. Ceea ce e necesar, e sa avem dragoste si integritate spirituala. Lumea trece prin faze diferite, cand de progres, cand de criza. Cum spune un autor francez despre occident: epocile de criza sunt trecatoare si epoca noastra nu trebuie nici laudata, nici blamata. Ea are in ea toate semintele binelui si ale raului si noi suntem chemati sa judecam, sa alegem si oricum s-o iubim. Sa fim in timp cu ea. Si cand e cazul sa fim in contratimp, sa fim prin iubire si slujire. Alt contratimp nu e ingaduit.

Parintele Antonie Plamadeala

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2137

Voteaza:

A fi crestin in timp sau in contratimp? 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

crestinul timpul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE