A te ruga sau a pacatui?

 

IPS Puhalo accepta termenul "morala", folosindu-l intr-un sens foarte restrans, atunci cand face referire la "transformarea launtrica" a omului. Arhiepiscopul Lazar face aceasta distinctie pentru ca morala sa nu fie confundata cu prescriptiile bunei conduite care pun in aplicare sau obliga la anumite forme de comportament exterior.

O simplificare a lucrurilor din punct de vedere moral ne poate impinge la deznadejde si capitulare iar istoria ne-a demonstrat ca poate duce la evitarea nevointei pentru dobandirea linistii launtrice si ne impiedica sa acumulam insusiri care sa ne ajute sa infruntam problemele morale, emotionale si psihologice ale omenim, mai ales pe cele proprii. De aceea puritanii si extremistii din orice religie (inclusiv din ortodoxie) se manifesta atat de bigot si arogant si sunt in stare de o asemenea condamnare, persecutie si represiune.

Pentru IPS Puhaio, morala este "o lupta launtrica pentru curatia inimii astfel incat comportamentul exterior sa izvorasca dintr-o dragoste launtrica sincera, fara atribute exterioare, fara sa se laude sau sa-i admonesteze pe altii". Aceasta morala nu nazuieste catre conformitatea exterioara, de vreme ce insusi Hristos a spus ca daca ai consimtit mental unei fapte (fara a o infaptui), atunci ai implinit-o in inima ta (Matei 5:28).

Chiar daca IPS Puhaio este de acord, impreuna cu Hume, ca "sentimentele bune" din oameni pot fi dezvoltate prin educatie, totusi alegerile trebuiesc implinite individual, de catre fiecare in parte.

Daca nu ar exista vointa libera, atunci iubirea nu ar mai fi posibila, ci numai robia. Desi un teolog ca si Yannaras a scris despre "libertatea moralei", am putea vorbi la fel de usor despre "eliberarea de morala". In limbajul patristic, cel mai adesea a fost folosit termenul de vointa autonoma, in loc de libertate, pentru ca termenul libertate reda mai exact starea atinsa prin indumnezeire cand vom actiona cu adevarat omeneste, dincolo de orice reguli sau prescriptii. In formularea lui Harakas, vointa autonoma prin ea insasi nu poate fi de ajuns pentru a indumnezei umanitatea, pentru ca nu exista o relatie dinamica cu Dumnezeu (harul) si atunci nu putem vorbi nici de mantuire. Potrivit Sf. Maxim Marturisitorul, masura participarii noastre la viata dumnezeiasca va reflecta masura in care am ales binele.

In lumea cazuta, omenirea nu se ingrijeste de dobandirea "Binelui", ci de "cautarea egoista a fericirii", asa cum spunea Ioan Romanides. in mod clar IPS Puhalo a fost mult influentat de punctul de vedere al lui Romanides.

Fericirea este o inselare a acestei lumi, o boala a sufletului omenesc. A dori fericirea in viata viitoare inseamna a dori sa fii intr-o stare pe care o numim "iad", nu rai. in acceptiunea de bolnita duhovniceasca, Biserica trebuie mai intai sa ne vindece de boala cautarii fericirii a omenirii care ne tine robi inselarii si ne impiedica sa ajungem ia cunostinta Adevarului.

IPS Puhalo nu ne cere sa ne simtim deplorabil, ci sa fim mai rezonabili pentru ca trebuie sa traim viata intr-o lume cazuta. A astepta fericirea in fiecare imprejurare a vietii nu e un lucru realist si poate ar fi mai bine sa incercam "sa fim indestulati", asa cum a fost Apostolul Pavel (Filipeni 4:11). Intr-adevar, IPS Puhalo considera ca cele mai grave crime care au ravasit omenirea au fost comise nu de catre cei mai rai, ci de catre cei care cautau fericirea numai pentru ei.

De fapt, de vreme ce toata creatia lui Dumnezeu este buna, ar fi gresit sa ne imaginam raul drept ceva care exista in si prin sine, ci mai degraba ar trebui gandit ca o stare care duce la despartirea de ceea ce este bun. De aceea, un dualism care postuleaza co-existenta binelui si raului este ceva prea simplificat. Potrivit Sf. Grigorie de Nyssa, "binele cel mai frumos si absolut este dumnezeirea insasi" dar in acelasi timp, teologia apofatica ortodoxa proclama ca Dumnezeu este dincolo de bine (byperagatbos). Cu toate acestea, pentru ca am fost creati buni de Dumnezeu, singura cale pentru a ne pastra si desavarsi bunatatea este prin participarea la dumnezeirea (energiile) lui Dumnezeu. Aceasta explica de fapt ce este teo-antropologia. In plus, enuntul ajuta la clarificarea faptului ca orice morala sau sistem de valori care nu se ancoreaza in insasi descoperirea dumnezeiasca nu pot fi acceptate din punct de vedere ortodox.

O morala care nu izvoraste din revelatie, asemenea celor care se bazeaza pe filosofie, nu prea are multe in comun cu cautarea Binelui. In acest context, interpretarea pe care o face teologul ortodox de morala, Stanley Harakas, la textul din Romani 2:14-15, drept confirmarea "legii naturale" intre pagani, poate fi interpretata intr-o lumina noua in contextul energiilor divine "Legea inscrisa in inima" nu este de fapt legea naturala ci dorinta vointei omului de a participa la energiile dumnezeiesti care descopera binele. La fel cum energiile creatoare si proniatoare ale lui Dumnezeu sustin tot ceea ce exista, fie ca recunoastem asta sau nu, tot asa stau lucrurile si in cazul virtutii. Aceasta exista doar pentru ca isi are originea in Dumnezeu. Pentru ca Harakas deja recunoscuse poruncile ca manifestari ale energiilor lui Dumnezeu, el se afla doar la un pas de recunoasterea energiei divine drept porunca nescrisa (si necreata).

Chiar legea scrisa a Vechiului Testament nu putea aduce mantuirea prin ea insasi, atata vreme cat era inteleasa ca un cod de legi in loc de expresie a unei relatii active cu Dumnezeu. Dar nici harul nu poate fi sistematizat, chiar daca scolastica a incercat acest lucru. IPS Puhalo constata insistenta acestuia in urma transformarii harului intr-o stiinta masurabila care nu numai ca are legi comportamentale fixe dar chiar si categorii (innascut/ dobandit, apriori/aposteriori, creat/necreat etc.) Mult mai bine ar fi sa-l citam aici pe filosoful canadian George Grant (asa cum face IPS Puhalo): "Binele, [aici, un sinonim pentru Dumnezeu] este binele pe care nu-L masuram si nici nu-L explicam ci prin care suntem masurati si explicati." Cum dobandim virtutea care dezvaluie binele? IPS Puhalo insista spunand ca acest lucru poate avea loc doar prin acordul launtric cu "inima" inainte de a se putea exprima atat in interior cat si in exterior.

Stradania de a spori in cunoastere este insotita de nevointa curatirii constiintei si a inimii (care este unul si acelasi lucra). Unii cred ca cunoasterea duhovniceasca tine doar de latura emotionala, fara nici o componenta intelectuala, dar nu este asa. Aceasta cunoastere nu este un lucru pur intelectual, desi se manifesta intr-un intelect iluminat, iluminat de harul dumnezeiesc. Trebuie sa construim o cunoastere naturala prin curatirea inimilor noastre, locul unde incepem purificarea intregii ratiuni si a intregului fel de a gandi. Fie ca inima/constiinta este inteleasa ca o capacitate izolata sau ca o expresie a intregii functii psihologice a fiintei umane (emotii, vointa si intelect), trebuie sa mentionam ca "cunoasterea inimii" nu inseamna sa asezam simtamintele si emotiile deasupra intelectului (asa cum credea Rousseau). In vreme ce dobandirea cunoasterii inimii nu depinde de priceperea intelectuala, aceasta nu ocoleste intelectul, purificand ratiunea in loc de a o abandona.

Urmand Sf. Isaac Sirul, IPS Puhalo vorbeste despre trei niveluri de cunoastere: natural, duhovnicesc (noetic) si prin harismele (charismata) dobandite in urma locuirii Duhului Sfant. Cunoasterea naturala se obtine doar prin simturi: observatia, studiul si educatia. Cunoasterea duhovniceasca sau noetica denota o "viata duhovniceasca." Folosirea termenului echivalent "noetic" este asociat cu "nous"-ul, un cuvant folosit de-a lungul istoriei ortodoxiei pentru a denumi ratiunea, spiritul, sufletul sau intelectul iar uneori chiar o combinatie a acestora. Ceea ce numim cunoastere noetica nu este de fapt o cunoastere rationala ci o tensiune care are loc inlauntrul celui care s-a deschis catre Dumnezeu. Potrivit IPS Puhalo, trupul este un mecanism electro-mecanic care nu poate face nimic fara indrumarea nous-ului, care coordoneaza toate actiunile acestuia. Deci, viata duhovniceasca care izvoraste din cunoasterea noetica, are loc prin energiile primenitoare care ingaduie tensiunea binelui/Binelui. Cunoasterea asociata cu harismele Duhului Sfant sunt de fapt cele descrise de Sf. Pavel in capitolul al XII4ea din epistola I Corinteni, incepand cu rugaciunea neincetata si culminand cu darul proorociei. Iubirea jertfelnica se manifesta pe deplin la limita dintre iluminare si indumnezeire si culmineaza cu contemplarea (theoria) slavei Sfintei Treimi.

 

Inaintarea dincolo de cunoasterea naturala nu poate avea loc fara un program ascetic de rugaciune, priveghere si pocainta. Atunci cand se spune ca imparatia (sau mai corect, imparatirea) lui Dumnezeu este inlauntrul nostru inseamna ca "ne straduim sa ingaduim imparatirea lui Dumnezeu in inimile noastre [si] ca dorim ca voia Lui sa se implineasca in inima noastra", potrivit IPS Puhalo.

Cand dorim cu adevarat sa-L vedem pe Dumnezeu, sa avem imparatirea lui in fiinta noastra, El patrunde cu dragoste in inimile noastre pentru ca noi sa-L putem gasi. Prin mijlocirea Duhului Sfant, El se pogoara neincetat in inimile noastre iar noi II putem gasi acolo, aproape de noi si nu in "departare", dincolo de zarile universului. Nu trebuie sa facem apel la imaginatie sau sa iesim in afara trupului pentru a cunoaste pe Dumnezeu, pentru ca El ni se descopera in chip nemijlocit in inimile noastre. Ca sa il gasim pe Dumnezeu, ne rugam coborand mintea in inima.

Procesul existential al purificarii incepe cu ceea ce se numeste "paza mintii", la care se ajunge cu ajutorul trezviei si al rugaciunii. Acest lucru presupune o cat mai mare atentie la patrunderea stimulilor exteriori (indeosebi ispite) si o deprindere personala pentru cantarirea lucrurilor pe care Ie primim. In nevointa de a curati relatia launtrica dintre noi si constiinta, purtarea noastra atat in interior cat si in afara va capata mai usor semnele despatimirii.

Puhalo ne ofera o explicatie psihologica privind nevointa nepatimirii:

 

"Ne ostenim sa conferim zonei neo-corticale a creierului capacitatea de a controla ratiunea, in favoarea zonei limbice, locul unde se nasc toate emotiile. Ratiunea, vegheata de constiinta, are mai ales nevoie sa controleze hipotalamusul, regiunea unde se nasc sentimentele de manie, teama, violenta, pornirile sexuale, pofta nestapanita a pantecelui, dragostea sexuala (si cea parinteasca)." Aceste patimi, gazduite de hipotalamus, ar trebui privite mai degraba ca o forma de suferinta decat pacate propriu-zise.

Rugaciunea, sau amintirea lui Dumnezeu, asigura "leacul" suferintei pe care o creeaza patimile. Pentru IPS Puhalo, este evident motivul pentru care ortodoxia si-a randuit rugaciunile intr-un fel anume. Acest fapt asigura nu numai vindecarea ratiunii ci a intregii persoane. Datorita acestei posibilitati, IPS Puhalo aseamana rugaciunea cu psihoterapia, numind-o "contributia crestin-ortodoxa la demersul psihoterapeutic." Din "punctul sau de vedere, psihoterapia este superioara psihologiei, care adesea se transforma in filosofie in loc de a fi un demers empiric (adica stiintific). Este foarte probabil ca rugaciunea, impreuna cu stiinta ei proprie, sa aiba un efect fiziologic in lupta impotriva patimilor care in cele din urma duc la pacat.

 

Printr-o nevointa duhovniceasca autentica, ar putea fi posibila crearea de sinapse in creier si/sau inchiderea circuitului altora, modificarea fluxului neurotransmitatorilor si revizuirea metabolismului glucozei in zonele afectate din creier. Atunci cand nu luptam in astfel de situatii, primim aceste ispitiri si patimi in mintea noastra si chiar puteam crea sinapse noi in creier pentru a inlesni patima, sau inrobirea la care se ajunge prin patima.

Amintirea lui Dumnezeu prin rugaciune ajuta la crearea unei "legaturi" intre vointa/energia umana si vointa/energia dumnezeiasca. Cand vointa noastra se manifesta in acord cu a lui Dumnezeu, atunci este mai putin probabil sa nu ne indeplinim "menirea" sau tinta, din cauza pacatului.

Impartasirea de energiile curatitoare nu trebuie sa fie prost inteleasa cum ca firea umana ar avea nevoie de schimbare, ci ca vointa are nevoie sa fie indepartate inclinarile catre pacat si tulburarile care sufoca legatura noastra cu Dumnezeu. Fara Dumnezeu, oamenii nu pot face nimic bun, dar nici Dumnezeu nu poate face nimic in privinta bunatatii oamenilor fara colaborarea acestora. Hanii este nelipsit oricand si oriunde se infaptuieste binele, iar constiinta este cea care asigura locul de intalnire intre energia noastra si energia lui Dumnezeu.

Preocuparea pentru "patimile launtrice" nu poate fi disociata de mediul inconjurator. Din acest motiv, atat ochiul cat si graiul trebuie sa fie in armonie deplina cu constiinta, potrivit IPS Puhalo. Un argument existential pentru pasii firavi pe care i-am facut pe calea catre curatia inimii/constiintei apare atunci cand ne facem rau prin cele la care privim sau prin ceea ce spunem. Atat "vederea duhovniceasca" cat si "vorbirea duhovniceasca" dezvaluie roadele despatimirii care rezulta in urma amintirii lui Dumnezeu.

Ne putem deprinde privirea in asa fel incat sa nu aduca niciodata vatamare unei alte persoane. Pe masura progresului duhovnicesc, privirea noastra poate fi ingrijita astfel incat sa slujeasca procesului vindecator. Vederea duhovniceasca poate privi oamenii cu un fel de jertfelnicie care va adeveri umanitatea lor si va radia dragostea lui Hristos.

Asa cum a spus Hristos: "de va fi ochiul tau curat, tot trupul tau va fi luminat" (Matei 6:22) .Foarte patrunzator, IPS Puhalo observa ca de fara purificare, chiar si cineva care si-a pierdut vederea, isi va putea aminti ceea ce a vazut si inca isi va hrani patimile cu ajutorul ochilor. Tot asa, infranarea de la prea multa vorba ar trebui sa fie mai mult decat pur si simplu "a tacea." De exemplu, atunci cand cineva ocaraste pe altcineva, incredintat ca face asta "pe buna dreptate", acesta vadeste lipsa inaintarii pe calea purificarii.

Potrivit Sfintilor Parinti, daca vietile credinciosilor s-ar desfasura numai dupa un program launtric, fara fapte bune, atunci nu ar mai fi credinciosi fata de Dumnezeu ci ar fi o dovada a necredinciosiei (apistea). Practicarea virtutilor dezvaluie deja colaborarea cu energiile lui Dumnezeu. Prin urmare, ar fi mai potrivit sa nu vedem in virtute (desi nu este un termen scripturistic), o componenta a caracterului uman ci o marturie a binelui savarsit cu ajutorul Binelui. In acelasi fel, desi virtutile au fost enumerate si clasificate de catre feluritele scoli de gandire, in ortodoxie, in general acest lucru nu s-a intamplat la fel. In schimb, virtutile nu au fost validate ca si niste fapte distincte ale unui caracter cumsecade ci ca si harisme. Cu toate acestea, nu ar trebui sa rastalmacim acest fapt in sensul ca in tot ceea ce facem bun, noi nu ne deprindem sa folosim constiinta laolalta cu ratiunea.

Urmand traditiei patristice imbinata cu obisnuita accentuare psihologica si fiziologica, IPS Puhalo descrie o schema a felului in care o fapta poate fi buna sau pacatoasa:

1. Atacul. Atunci cand un stimul (gand sau ispita) se strecoara mai intai in minte, o persoana poate sa nu il bage inca in seama, dar stimulul va atrage dupa sine un raspuns. Acest raspuns nu poate fi socotit decat o perceptie a ceea ce apare mai intai in subconstient.

2. Primirea. Atunci cand un stimul (gand sau ispita) patrunde in minte, atrage dupa sine un raspuns imediat al trupului concomitent cu patrunderea lui in partea cugetatoare a creierului. In timpul activitatii de deliberare, persoana in cauza va interpreta sentimentul sau pornirea cu pricina, iar daca are loc o acceptare libera a acestui impuls rau, acest lucru va duce la pacat la fel cum o acceptare libera a unui impuls bun duce la virtute.

3. Invoirea. In acest moment, persoana in cauza fie ca lupta alaturi de, fie ca lupta impotriva constiintei sale. Fie ca accepta gandul sau il respinge, in cortex a avut loc procesul de deliberare. Daca a fost ales un raspuns pacatos, persoana in cauza mai poate lupta pentru curatirea mintii si dobandirea pocaintei, restabilind acordul cu constiinta sa buna.

4. Robirea (Raspunsul pacatos). Procesul cugetator a ajuns in regiunea hipocampica din creier si s-a alaturat fluxului care vine din glanda pituitara. Acum, persoana a cazut de acord cu gandul pacatos si l-a pus in fapta. Acum poate fi intiparit in minte astfel incat sa-1 poata savura prin faptuirea propriu-zisa si prin amintirea lui.

5. Boala duhovniceasca sau impatimirea. Gandul a devenit acum o robie chinuitoare.

Asa cum subliniaza IPS Puhalo, "o deprindere pozitiva si gandurile dumnezeiesti" pot urma aceeasi cale, culminand nu in patimi ci in bunatate. Trebuie sa reamintim in acest moment cum "paza mintii" poate ajuta la controlarea sentimentelor si impulsurilor noastre in cea dintai etapa. Nu numai rugaciunea, trezvia si pocainta dar si postul (despre care vom spune mai mult imediat) ajuta la invigorarea zonei corticale in defavoarea regiunii limbice.

Atunci cand cerem iertarea lui Dumnezeu pentru caderea in pacat, de fapt cerem iertare constiintei noastre pentru ca ne-am abatut de la calea virtutii. IPS Puhalo observa ca de multe ori la inceputul urcusului duhovnicesc, pocainta apare ca urmare a fricii de Dumnezeu mai degraba decat din dragoste pentru El. Chiar si pergamentul pe care Sf. Antonie cel Mare il tine in mana intr-una din icoanele sale proclama ca "Pana acum imi era teama de Dumnezeu, dar acum il iubesc", deci putem trage concluzia ca pana si

 

sfintii au trait aceeasi experienta. De fapt, nimic nu ne desparte mai tare de Dumnezeu ca si lipsa iubirii Lui si a aproapelui nostru. Pentru IPS Puhalo, "imperativul moral" al lui Hristos "fa altora asa cum ai vrea ca si ei sa-ti faca tie" si "imperativul categoric", "iubeste-L pe Domnul Dumnezeul tau si pe aproapele tau ca pe tine insuti" sunt mult mai practice decat cele ale lui Kant.

Purificarea, iluminarea si indumnezeirea constituie o via amoris. Oamenii pot atinge comuniunea cu un "Dumnezeu [Care] este iubire" (1 loan 4:8) doar prin practicarea neincetata a iubirii. IPS Antonie Khrapovitsky a spus ca sfintenia desavarsita consta in dragoste desavarsita mai degraba decat in comportament impecabil. Atunci cand vom dobandi in rugaciunea noastra amintirea continua a lui Dumnezeu, nu vom mai fi atat de susceptibili sa ne gandim la noi insine si mult mai inclinati sa actionam pentru binele semenilor nostri. Asa cum observa Stanley Harakas, a-ti sacrifica propriul ego pentru altcineva poate fi un lucru dureros dar in acelasi timp poate fi si o binecuvantare. Si mai poate fi primul pas in inaintarea din slava in slava prin practicarea iubirii jertfelnice.

Dar haideti sa-i ingaduim IPS Puhalo ultimul cuvant: "Pe masura ce urcam pe aceasta cale [theosis], ne ridicam deasupra oricaror conceptii pamantesti despre morala catre cunoasterea desavarsita care nu este altceva decat iubirea desavarsita; sfintenia desavarsita este plinatatea iubirii jertfelnice intru Hristos. Dragostea dumnezeiasca se impotriveste pornirilor rele ale naturii noastre cazute iar iubirea jertfelnica in Hristos ne ajuta sa vedem caderile si

 

patimile celorlalti ca si adevarata suferinta care are nevoie de vindecare. Inimile noastre pot apoi imbratisa suferintele acestora ca sa ii putem ajuta sa se vindece daca cumva ni se ofera aceasta sansa. intregul nostru fel de a vedea lucrurile se schimba astfel incat nu-i mai privim pe ceilalti cu mandrie, fatarnicie si nici nu-i condamnam, ci purtam o iubire jertfelnica pentru toti oamenii si intr-adevar, pentru tot universul."

Andrew Sopko

• Ce este pacatul?
  Publicat in : Editoriale
• Pacatul
  Publicat in : Religie
• Pacatul
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti