Amintiri si uitari

Amintiri si uitari Mareste imaginea.


Amintiri si uitari

Ciudata clepsidra. Viata noastra este asemenea unei clepsidre mai complicate, cu o singura intrare si cu doua iesiri. O iesire este aceea, intristator de mare, a clipelor care se uita mai mult sau mai putin repede, iar a doua, mult, mult mai mica, e destinata celor ce par de neuitat. In timp, ceea ce e la inceput mult devine si mai mult, iar ceea ce e la inceput putin devine si mai putin. Este clar raportul: mult mai mult uitam decat ne amintim. Este probabil in firea lucrurilor. Tinem (minte) atata cat putem duce. De aici si nevoia noastra de recuperatoare inviere. O intrebare tulburatoare se iveste: ce se intampla cand clepsidra se intoarce?

Minte. A-si aminti, a tine minte, a putea aduce in minte. Memoria pare sa tina de minte, nu de inima. Si totusi numai ceea ce ajunge la inima ne implica total fiinta. Si mai ales persoana. Mintea are un caracter mai impersonal decat inima, si ordinatoarele au memorie, dar inima nu... Nu exista totusi un cuvant adecvat, "ainimire", de exemplu. Crestinismul profund a rezolvat problema descoperind posibilitatea de "a cobori" (a smeri, in fond) mintea in inima, intr-o unire iposta-tica, spre existenta in conditiile datului ontologic al omului. Sigur, se poate spune si invers, ca inima urca la minte, aducandu-i ritmul vital care-i este necesar. Vedem cum Parintii numesc Rugaciunea lui Iisus cand Rugaciunea inimii, cand Rugaciunea mintii. Iisus salasluieste si in minte, si in inima. Inima tine de pamant, mintea de Duh. Si totusi Duhul ne strapunge inima, iar pamantul miscator-stralucitor al inimii ne orbeste mintea.

Complementaritate? Amintirea tine de trecut, sentimentul, cele ale inimii asadar, de prezent. Sentimentul nu poate fi amintire, el este sau moare. Atat timp cat exista, ramane o prelungire continuatoare a trairii. Ceea ce cauta omul atent la conditia lui nu este trairea sentimentala, ci trairea prin sentimente, cu o anumita inflacarare binefacatoare si dinamizatoare.

Iubirea. Ce rol joaca ea in jocul amintirii si al uitarii? S-ar parea ca uitam mai greu ceea ce iubim cu putere multa, ca cele traite intru deplina iubire traseaza dare mai adanci si mai persistente in mecanismul atat de complex si de complicat al memoriei noastre. Sa vorbim atunci, cu destula indreptatire, si de o memorie a inimii? Dar asta ne duce spre o alta tulburatoare intrebare: cat de parelnica poate fi iubirea noastra cateodata? Caci auzim nu rareori exprimari care vorbesc de inselarea in legatura cu implicari sentimentale odinioara furtunoase. Pe de alta parte, cat de mult se estompeaza in timp imagini atat de clare in legatura cu iubiri atat de limpezi si de totale! In cazul iubirilor noastre, oriunde in gama atat de generoasa in care se pot incadra ele, nu de amintirea unor imagini avem nevoie, cat de perpetuarea unor trairi, ce-i drept, uneori destul de incomode.

Activ si reflexiv. "A uita" si "a se uita" seamana foarte mult, dar cat de diferit este intelesul lor: "a nu mai vedea" si, respectiv, "a vedea". O arata si vocativele: "Uita!" si "Uite!". Avem de-a face cu doua ipostaze: prezent care sterge trecutul si, apoi, prezent care fixeaza viitorul. Substantivele pe care le genereaza sunt si ele atat de semnificativ diferite: "uitare" si "uitatura".

Dar. Memoria este si ea un dar. Ca atare, poti avea o memorie prodigioasa sau o memorie slaba. Daca te afli in primul caz, cu atat mai bine. Daca nu, nu trebuie sa te necajesti prea tare. Poti face, eventual, ceva exercitii mnemotehnice. Vor fi fiind alte daruri pe care le ai si care in parte vor compensa. Trebuie sa inveti sa lupti si sa invingi totdeauna cu armele de care dispui. Dar mai intai sa ti le descoperi, ceea ce uneori este cu adevarat lucrul cel mai greu.

Luare aminte. Atentie ganditoare spre luare in minte in vederea unei drepte judecati a unei situatii de o certa gravitate. O prima exprimare de acest fel ("cu luare aminte") are loc prin simturi: privire, ascultare... Dar niciodata iubirea n-o sa fie "cu luare aminte"! Cu luare aminte ni se cere, insa, a participa la jertfa euharistica: "Sa stam bine, sa stam cu frica, sa luam aminte, Sfanta Jertfa cu pace s-o aducem!". Invocarea Sfantului Duh spre actualizarea jertfei hristice nu poate fi implinita fara o prezenta treaza.

Amenintare. "O sa ma tii minte (toata viata)!" (= o sa-ti fac ceva foarte rau). Raul absolut lasa urme care impiedica uitarea.

Cernere. Memoria cerne. Amintirile frumoase sunt mai persistente. In acelasi timp, se poate observa cum evenimente si intamplari care, in momentul petrecerii lor, erau sau pareau dezagreabile, capata in timp un fel de frumusete, in unele cazuri un evident farmec, chiar. Si vezi, atunci, cum situatiile dificile (razboiul, serviciul militar, puscaria etc.) genereaza amintiri nu atat placute, cat placut de povestit si, la scara eu-lui, extrem de elocvente. Asa au aparut Amintiri din casa mortilor, Jurnalul fericirii si cate altele.

Mai fiecare este, intr-un cotlon al fiintei, dar si intr-un cotlon al societatii, asa cum o recepteaza el si cum se vede receptat de ea, un Don Quijote, in cel mai autentic si mai inocent sens al personajului. In ultima instanta, ne amintim mai pregnant si cu mai multa placere de acele realitati in care am investit, cu voie sau fara voie, mai multa traire, traire capabila, ca atare, sa ne infuzeze expresiv prezentul si sa ne umple traista lucrarii noastre in lume, cu care ne prezentam, cam pieriti, la poarta raiului.

O voluptate. Cea a povestirii amintirilor. Poate ca provine din faptul ca permite prin re-spunere o re-traire mai accentuata, mai vie. Cantonat in amintirile lui, omul se simte bine. Sunt oameni care cauta, in primul rand, sa furnizeze amintiri, si altii, mai putini, de obicei impinsi de profesia lor (scriitori, istorici, antropologi, etnologi etc), care sunt preocupati de a le obtine si a le exploata.

Cat de mult iti poti impropia amintirile altora? Si totusi, nu o data ii auzi pe unii povestind cu evidenta implicare, ca si cand le-ar fi trait ei insisi, intamplari care nu apartin vietii lor...

Prima amintire. Fiecare are o prima amintire, cea mai veche, oarecum difuza, totusi persistenta intreaga viata, o borna care marcheaza inceputul vietii constiente, in masura in care putem identifica inceputul memorarilor cu constituirea unei constiinte de sine minim formate.

Amintiri din copilarie. Cat de necajita ar fi o copilarie, cat de lipsita, cat de frustrata, ea pastreaza retroactiv in amintire o coloratura paradisiaca. O anumita libertate, o anumita fragezime a simtirii, o anumita lipsa de realizare a dificultatilor si de responsabilitate pentru ele, o apropiere de cele simple si naturale ale vietii, o speranta mai indreptatita intr-un viitor bun, un soi de inconstienta inocenta... - toate acestea fac posibila o receptare a vietii si a intamplarilor copilariei in ceea ce au ele mai alegru si mai plin de farmec.

Inceputuri. Multi tin in chip deosebit la amintirile diferitor inceputuri din viata lor, probabil datorita irepetabilitatii lor. Prima zi de scoala, prima iubire etc. Bine, frumos ar fi ca prima iubire sa fie si ultima, in acceptia ei de varf, ca atare cea mai inalta si mai restransa.

Astazi, mijloacele tehnice iti pot imprima si imaginile primei zile de viata, sau altele ale inceputurilor de care nu ne putem aminti uneori. Dar oare, revazandu-ne, nu vom avea un destul de accentuat sentiment ca ne aflam in fata unui strain? Pana la urma, nu ne identificam decat cu amintirile timpului trait constient, dincolo de memorarile mecanice, pe care ni le pot face posibile aparatele atat de perfectionate de astazi.

Amintirea paradisului. Are, foarte evident, la foarte multi, si caracterul unui dor ce cheama fiinta, precum apa natala sturionii. Subconstient, ea exista la toata lumea. Este amintirea a ceva ce simti ca ai pierdut si ai dori foarte mult sa regasesti, pana la urma. De aceea, ea este si o amintire din viitor. Un viitor care, de acum, in buna parte, poate fi construit, "mobilat" cu ceea ce fiecare realizeaza transfigurator cu sine, cu ceilalti, cu lumea inconjuratoare.

Raboj. O prietenie autentica se valideaza si persista prin numarul si intensitatea amintirilor comune. Mai exact, prin tot timpul in care lumea a fost privita si receptata oarecum ca si cand cei doi ar fi fost un trup si un suflet. Exista intr-o prietenie o parte care este darul si chemarea lui Dumnezeu si o alta care se construieste, cu devotament si rabdare, pe acea piatra intemeietoare.

Marcarea timpului. La scara personala, timpul se marcheaza cu amintiri. Dar amintirile pot fi create si ele, in parte cel putin. Prietenul meu, Grigore, a dobandit o asemenea "stiinta". El a realizat ca amintirea poate fi creata prin cultura (=cultivare), asemenea perlelor. Pentru asta trebuie sa introduci grauntele de nisip (sau, mai de graba, in cazul acesta, pe cel de aur, al prieteniei) care sa raneasca scoica memoriei si sa genereze margaritarul. Creezi un timp anume pentru cultivarea amintirilor, apoi incerci sa iesi din monotonia curenta, si orice element iesit din comun, chiar daca in momentul producerii poate fi incomod, pana la urma devine un bob in siragul de nestemate, pe care tot incerci sa-l lungesti intreaga viata.

Diferenta. Amintirea este ceva care se petrece liber, in timp ce memorarea este urmarea unei impuneri sau autoim-puneri. Exista, chiar, exercitii mnemotehnice. Se poate, deci, exersa. Memoria este un instrument necesar, amintirea un organ vital.

Iertare = uitare? Intr-o masura poate fi si asa. Instituind Spovedania, Hristos nu spune ca pacatele savarsite vor fi uitate, ci ca nu vor fi "tinute", nu vor fi luate in considerare.

"Eu iert, dar nu uit", se spune uneori (dar cu un aer care te face sa te indoiesti de veridicitatea acelei iertari). Se poate auzi adesea si aceasta chemare: "Hai sa uitam ce-a fost! Hai sa ne impacam!". Stiu pe cineva caruia i-am gresit, si care, dupa ce i-am cerut iertare, intalnindu-1 si dorind sa-i vorbesc despre greseala mea, mi-a spus foarte convins si imperativ: "Nu stiu, nu-mi amintesc".

Spusa care ne doreste ca "Cele rele sa se spele, cele bune sa se adune" nu poate avea la origine, dar si in vedere, decat aceasta realitate a Tainei Marturisirii.

Datorie. Cel putin unele dintre amintirile noastre avem datoria sa le transformam in marturie. Poate de aceea si tin unii jurnale (notand cele ce se petrec cu ei), altii scriu memorii (isi amintesc cele ce s-au petrecut mai demult in preajma lor). Nu o data, si acestea sunt cazurile cele mai captivante, amintirile se amesteca printre pagini de jurnal, sau notatiile zilei printre memorii. in fond, marturia amintirilor creeaza si sinaxarul Bisericii. in general, amintirea ii valideaza omenirii existenta si sensul ei.

 

Salvare. Se stie, din cele marturisite de cei ce au trait pe acolo, ca in temnita memoria joaca un rol salvator si se ascute in chip inimaginabil, chiar si la cei la care ea nu era "afara" teribila. In inchisoarea comunista mai extinsa, pe care a reprezentat-o Uniunea Sovietica atata amar de vreme (cu adevarat, amara vreme!), o buna parte din opera unuia dintre cei mai mari poeti ai veacului (si, oricum, dintre cei mai dragi mie), Osip Mandelstam, a supravietuit perchezitiilor si incercarilor de distrugere din partea KGB-ului prin memorarea ei integrala de catre Nadejda, sotie purtand numele nadejdii, credincioasa nu numai barbatului ei, dar si Poetului lumii, prin aceasta, pana la urma, intregii umanitati.

De tot felul. Dupa cum exista o memorie individuala, exista si o memorie colectiva, la diferite niveluri de colectivitate. Putem vorbi chiar si de o memorie a umanitatii, in intregul ei istoric. Din pacate, exista si tot atatea uitari. Unele devastatoare. Indeosebi cele referitoare la o corecta relatie a noastra cu Dumnezeu, cele referitoare la Revelatie.

Istoria. Istoria incearca sa fie memoria cat mai completa a umanitatii. Dar ca si in cazul memoriei individuale, ceea ce pastreaza ea este numai partea vizibila a aisbergului celor intamplate. Acest lucru a venit, pentru mult timp, din lipsa mijloacelor de inregistrare sistematica, iar de la un timp incoace din prea multa inregistrare, ceea ce face dificila selectarea ierarhica. Se petrec revolutii si razboaie si tot felul de astfel de lucruri sub ochii a mii de martori si transmise in direct prin obiectivul aparent obiectiv al camerelor de televiziune, si plutim apoi in cea mai consistenta confuzie. In mod paradoxal, excesul de informatie conduce in principal la o mai mare izolare, iar nu la mai larga cunoastere comunianta.

"Antimemorii". Memorii + un pic de revolta + un pic de orgoliu + destul talent. Dar rezultatul?

 

Lipsa. Lipsa amintirii - ca si cand un anume moment din viata ta n-ar fi existat. Dar el, totusi, a existat! Pentru moment (i. e. pentru aceasta viata) exista o dimensiune mecanic-fiziologica a memoriei. Gaurile pe care le produce in noi lipsa amintirii nu sunt negre, ci albe, ca intinderile nemarginite pe care aluneca la Wajda sania Lady-ei Macbeth din Siberia.

"Uitarea" si "amintirea" lui/de Dumnezeu. Se spune (mai ales in povesti!) despre un om ca este "uitat de Dumnezeu" mai ales atunci cand moartea intarzie sa-i vina, desi el a atins o varsta inaintata si un grad avansat de neputinta. In cazul acesta, aducerea aminte a lui Dumnezeu pare sa insemne trimiterea mortii mangaietoare, liberatoare.

Altceva este, insa, sa uiti de Dumnezeu, ceea ce se intampla desturora. A uita de Dumnezeu are repercusiuni grave la scara fiintei, te duce intr-o neatentie si spre o nesimtire devastatoare, ca atare extrem de paguboase. Din sarac precum esti, tot mai mult saracesti in cele spirituale.

Lamentatia lui David: "Pana cand, Doamne, ma vei uita, pana in sfarsit? Pana cand vei intoarce fata Ta de la mine?" (Psalmul 12, 1). Dar, pe de alta parte, neindoios, Dumnezeu nu uita niciodata: El este intr-o vesnica trezvie. Tot ceea ce este diacronic la scara timpului si a miriadelor de fiinte devine in El sincronic, si totusi, ne rugam in Biserica adesea: "Adu-Ti aminte, Doamne, de robul Tau si-1 miluieste pe el!" De fapt, vrem mai mult sa spunem ca noi ne-am adus mai cu tarie aminte de El. Cat despre aducerea aminte a lui Dumnezeu, o concepem, evident, ca pe un raspuns in act tamaduitor, dar intr-un sens anume, acela pe care noi il consideram impe-nos necesar. Cu alte cuvinte, daca isi aduce aminte de noi, "nu ne lasa Dumnezeu".

Si sfatul Sfantului Marcu Ascetul: "In momentul in care amintirea lui Dumnezeu este vie in tine, inmulteste-ti rugaciunile, pentru ca Domnul, si El, sa-si aminteasca de tine atunci cand uitarea lui Dumnezeu se va abate asupra ta"

 

(Despre legea duhovniceasca, 25). Un text a carui hermeneutica ar cere pagini multe. Oricum, relatia cu Dumnezeu pare si o succesiune de amintiri si de uitari, nu tocmai obisnuite, ci de un fel anume, in care antinomia este trasatura principala.

Uitat de lume. Exista astfel de locuri. Le mai numim si colturi, desi lumea pare mai degraba rotunda. Locuri in care ai zice ca "nu se intampla nimic". Dar in care, daca ajungi printr-o intamplare sa descinzi, observi (precum doctorul din Oglinda lui Andrei Tarkovski care, in iarba cazand, descopera un infinit de viata, nebanuit si miraculos) ca se petrec, poate numai ca la o alta scara, aceleasi lucruri care par sa umple viata celor din marile aglomerari. Ba, uneori (adesea?), o sihastrie poate fi mai bogata decat o metropola. Nu exista provincie atunci cand esti cu Hristos. Caci El este totdeauna in centrul lumii, si totusi, cultura, marea cultura... Chemarea ei... Nevoia de ea, ca de un mediu placentar. Dar oare nu poate fi aflata deplina si in dealurile scorburoase ale Capadociei sau pe colinele nisipoase ale Nitriei si ale Skitului? si uite asa, se intampla uneori ca locuri ce pareau "uitate de lume" sa devina, de la un timp anume, foarte cautate si cercetate de lume.

Porunca (din cele 10, primite prin Moise). "Adu-ti aminte de ziua odihnei, ca s-o sfintesti" (Iesirea 20, 8). De fapt, de ziua odihnei ne amintim noi destul de usor, cu sfintirea ei ne descurcam mai greu. Astazi, noi nu mai avem "ziua odihnei", ci "ziua Domnului" - Duminica, odihna noastra este in Hristos, in invierea Lui transmisa noua. Duminica este, intre altele, si ziua amintirii noastre de tot ceea ce Dumnezeu a facut pentru noi: "Adu-ti aminte ca ai fost rob in pamantul Egiptului si Domnul Dumnezeul tau te-a scos de acolo cu mana tare si cu brat inalt" (Deuteronom 5, 15).

Numai "lasare"? "Si va lasa omul pe mama sa tatal sau si se va duce cu femeia sa" (Facerea 2, 24). Adesea "a lasa" ajunge sa fie, din nefericire, "a uita".

Departarea. Departarea de casa sau de fiinte iubite face sa creasca presiunea amintirii. Amintirea aduce in aceste situatii dificile un soi de prezenta, spre sprijin. Dar actioneaza si ca o insinuanta chemare, careia cei mai profunzi nu au puterea sa-i reziste.

Dar departarea de Dumnezeu? Cat de mult ne doare ea? Cat de mult incercam sa o micsoram, sa cream conditiile unei proximitati? In acest sens se si gandesc Parintii la necesitatea pomenirii neincetate a Numelui lui Iisus.

Prezenta duhovnicului. Sfantul Maxim Marturisitorul catre Ioan Presbiterul: "Si nu este vreme sau loc care sa ma poata desparti de amintirea sfintiei voastre, care va arata pururea prezent duhovniceste si alunga din minte toate gandurile rau mirositoare care nu suporta buna mireasma a harului din preacuviosia voastra. Dar sunt convins ca amintirea sfintiei voastre nu aduce in mine numai chipul preacuviosiei voastre, ci va simt cu adevarat prezent, aceasta amintire producand incredintarea faptului insusi al prezentei preacuviosiei voastre. Caci puterea lucratoare a lui Dumnezeu in voi prin har, alungand din amintire demonii care ma tulbura, imi procura aratarea mai clara a prezentei preacuviosiei voastre. "

Motivatie.

Si daca norii desi se duc
De iese-n luciu luna,
E ca aminte sa-mi aduc
De tine-ntotdeauna.
(Mihai Eminescu, "Si daca...")

"Memento mori!. Contrariul este "a uita ca de moarte". De ce uitam atat de usor de moarte? Mai ales la tinerete. De ce ne pare ea, atunci, atat de neavenita? Cum de a ajuns

 

Poetul la acelasi gand intelept cu Sfintii Parinti? Dar sunt infinite moduri de a nu uita de moarte. Caci nici s-o ai ca pe 0 prezenta obsesiva si strivitoare nu se face, nu e crestineste, o anumita voiosie (serioasa!) n-ar trebui nici ea sa ne paraseasca Nici atunci cand ne gandim cu un anume fior neplacut la moartea noastra.

Iubita poetului.

De cate ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,
Oceanul cel de gheata mi-apare inainte,.. (Mihai Eminescu, "De cate ori, iubito...")

Filosoful. "Oamenii capata experienta pe baza memoriei, prin aceea ca un mare numar de amintiri prilejuite de unul si acelasi lucru ajung sa constituie o experienta unica" (Aristotel, Metafizica Al).

Depozit. Omul este, intr-un fel, (si) un "depozit" de amintiri. Unele dintre ele sunt legate de identitatea si de identificarea lui. Uneori, in aceste depozite zac neexplorate adevarate comori. Nu este usoara exploatarea si valorificarea lor, pastrarea vie, nemumificata a tot ceea ce este autentic si atasat lui Dumnezeu in tine si in povestea ta.

Unii vad memoria si ca pe un fel de pestera a lui Ali Baba, in care zac fabuloase comori, dar care nu devin vizibile si datatoare de bucurie decat la luminarea lor. Cum mai ajuta vinul cateodata la o astfel de punere in evidenta a amintirilor din strafunduri! Dar cel mai bun este Vinul-Sange din Potirul euharistie.

Si vremea... Si ea te poate uita. Un om "uitat de vreme" nu este un om care a iesit in afara timpului, despar-tindu-1, ci unul care s-a impotmolit in timp, care este depasit de timpul sau si continua o existenta mai mult relicvara, intr-un timp care pare ca balteste imprejurul lui.

 

Moaste. Moastele sunt prezente pe cat de tulburatoare, pe atat de discrete. Nu amintirea sfantului este ceea ce impun ele, ci prezenta lui diafana. Treci prin fata lor la fel de fulgurant ca prin fasa Potirului. Nu te gandesti prea mult, o forta a prezentei concentrate a Duhului iti copleseste intreaga fiinta. Rolul moastelor este acela de a ne ajuta sa ne adunam in noi si intre noi, deci pur liturgic. De aici si disparitia sentimentului ca in fata lor te-ai afla in fata unor obiecte. Le sarutam cu evlavie, dar nu la ele ne gandim cel mai mult, ci la acel "cetatean al raiului" (acum) care ni le-a cedat pentru un timp, ca semn al faptului ca legile "naturale" sunt facute si desfacute de Dumnezeu in exercitarea exprimarii iubirii Sale parintesti.

Urme. Exista la om o evidenta nevoie, dusa uneori pana la obsesie, de a lasa urme, amintiri. Merge pana la puzderia de graffiti de pe copaci si de pe ziduri. Dar chestiunea este cu mult mai importanta. Se tinde asadar, pe cat posibil, spre a lasa amintiri nu numai fizic de nesters. Amintiri care sa marcheze drumul tau in viata si drumul vietii tale. Drumul tau prin lume, in general, dar adesea si drumul tau, poate la fel de important, in celalalt, in omul pe care l-ai intalnit ca pe un trimis al lui Dumnezeu si cu care ai petrecut oarece timp. Din pacate, uneori aceasta dorinta poate e expresia numai a unui orgoliu, ilustrand o anumita necredinta in viata vesnica cu Dumnezeu, dar acordand o atentie exagerata vietii vesnice in cultura. Raman multe imponderabile. Ce fel de amintire? Apoi, de unde stim noi ca o impresie imediata pe care o tratam ca fiind foarte importanta, nu isi va dezvalui in timp o evidenta precaritate.

De neuitat. Sunt lucruri care lasa o amintire "de neuitat", asa cum sunt si lucruri "de nespus" sau "de negrait", asa cum sunt lucruri "nemaiauzite", "nemaipomenite", "nemaivazute" etc. si totusi, nu totdeauna lucrurile cele mai propice a fi de neuitat ajung cu adevarat sa fie receptate si considerate, ca atare, si nu o data se atribuie acest calificativ unor fleacuri Dar, este la fel de adevarat, in destule cazuri, ceea ce este pentru unul fleac poate fi pentru altul foarte important.

Stergere si spalare. Anumite lucruri ti se pot sterge din memorie. Poti fi pentru asta mai mult sau mai putin vinovat. Astazi, datorita ordinatoarelor si memoriei lor, pe cat de prodigioasa pe atat de fragila (un mic virus bine implantat si gata!), intelegem mai bine cum se poate asta. Dar spalarea memoriei ("a creierului" se spune, de fapt, in acest caz, pentru a se sublinia parca materialismulturbat al promotorilor ei) tine de vina altora, malefici, a tot felul de "reeducatori" lipsiti de o constiinta morala elementara.

Efort. Efortul de-a-ti aminti. Atat de dureros. Atat de penibil, cateodata. Uitarea poate veni dintr-o amnezie, datorata, la randul ei, unui accident sau batranetii, uzurii fizice. Si totusi, la destui batrani constatam o memorie incredibil de buna.

Mai sunt si lapsusurile de tot felul. Blocaje in functionarea memoriei. Cata ciuda ne produc, adeseori si destula panica. Tot un mister. De ce acum nu poti cu nici un pret sa-ti amintesti un cuvant sau un nume "mititel", pe care-1 folosesti in mod curent, iar peste catva timp, uneori destul de scurt, ti-1 amintesti "perfect"?

Acceptii. Uitarea poate fi receptata, mai ales atunci cand e vorba de relatii intre oameni, si ca parasire, ca abandonare. Cand ti-ai (re)adus aminte de cineva e ca si cand ar avea loc o mica inviere. Uitarea este moarte pentru prezent. Omul are, insa, posibilitatea reinvierii trecutului sau prin iluminarea finala a Judecatii cand isi reaminteste tot. Cat priveste aducerea aminte despre sine si despre altii, ea reprezinta, fara indoiala, o forma de supravietiuire.

Relatii si efecte. Sunt amintiri care leaga (cele bune, placute, frumoase, traite in con-simtire) si amintiri care dezbina (cele urite, ale raului reciproc facut, dureroase). in functie de felul amintirilor, unii invoca, isi starnesc amintirile, altii fug de ele, urmariti chinuitor.

Diferenta. Poti sa traiesti din/in amintiri, cantonat intr-un trecut mumificat. Dupa cum poti sa ai amintirea trairilor, sa retraiesti anumite momente anterioare spre infuzarea celor prezente, intr-o continuitate de care nu te poti lipsi.

Lant. Amintirile se inlantuie, se insira. Dar cursul lor nu este neaparat cronologic. Una dintre marile descoperiri ale existentialismului a fost discontinuitatea fluxului memoriei. Cronologia interioara este sensibil diferita de cea masurata fizic, obiectiv. In cadrul ei apar sincronii surprinzatoare, inversiuni spectaculoase, selectii captivante, ierarhii neconventionale, multa iubire...

Troiene si cirezi. La Eminescu revine cu obstinatie imaginea troienirii "cu drag", dupa moarte, a mormantului sau cu aduceri aminte. Se petrece o data cu scuturarea florilor "teiului sfant" ("Mai am un singur dor", "De-oi adormi...", "Nu voi mormant bogat", "Iar cand voi fi pamant", cele trei din urma, in fond, variante ale celei dintai).

In Elada, pe malurile Mediteranei, imaginea este usor diferita: Doar clopotele mai rostesc tacerea; / trec, carduri-carduri, amintirile sub pomi... (Iannis Ritsos, "Note pe marginea timpului, XIII. Acvaforte").

Omatu-i greu. Dar uitarea? Ea "se asterne". Nu fixand, precum scrisul, ci ascunzand ca neaua. Uitarea acopera cu un strat gros, sterge contururile; curata, dar si distruge. Nu salveaza. Oricum am face, drumul drept ne poarta tot la dezghetul invierii, al intrarii in Viata-Hristos ("Eu sunt invierea si Wa/a"-Ioan ll,25).

 

Ceata. Poti sa-ti amintesti "ca prin ceata". Vag, neclar Acelasi sentiment de ratacire, de nesiguranta. Dar exista 0 nadejde: ceata se poate ridica.

Imagine. Amintirea este un fel de fotografie a evenimentului. Ca si fotografiile, ea isi pierde adesea, in timp, prospetimea imaginii, i se mai estompeaza contururile, dar, paradoxal, castiga in farmec, in atractie, in pretiozitate. Fata de cea mai mult sau mai putin fizica a obiectivului aparatului de fotografiat (caci e manipulat totusi, evident, de un subiect), "obiectivitatea" memoriei este preponderent meta-fizica.

Lethe. Asa se numea apa aceea a infernului din care daca bea sufletul celui mort uita bucuriile si durerile din viata pamanteasca. De aici si letargia, la propriu - somnul continuu ca boala, iar la figurat - viata ca somnolenta. Dar daca in primul caz ne aflam pe terenul mitologiei, in cel de al doilea se ajunge adesea la istorie alterata.

Captivitate. Odiseea poate fi privita ca un sir de piedici intampinate de Ulise in calea intoarcerii acasa. Dintre acestea cele mai periculoase sunt acelea care l-ar face sa uite de aceasta chemare, de acest dor mistuitor. in tara lotofagilor acest lucru il producea planta lotos, "mai dulce decat mierea". La palatul vrajitoarei Circei, uitarea de casa (casa si in acceptia de patrie!) se petrecea prin gustarea dintr-o mancare (amestec de branza, faina, miere si vin tare de Pramma) fermecata. Nu numai ca uitai de casa, dar te si transformai (semnificativ!) in porc. Asadar, dulceata urmata de decaderea grava din statutul de om. Uitarea se transforma in captivitate. Ulise a putut scapa de fiecare data numai cu ajutorul zeilor, cu ajutorul lui Dumnezeu am spune noi, in mai buna cunostinta de cauza. Sa ne gandim si la captivitatea, cu un continut oarecum asemanator, a lui Hans Castorp pe "muntele vrajit". Dar uitarea de casa, de intoarcere acasa vine peste destui si fara ierburi si vraji. Sunt atatea alte ispite "captivante".

Cum sa facem, insa, sa nu uitam de intoarcerea acasa la Dumnezeu, sa ne pastram libertatea chipului divin din noi, sa nu ramanem captivi intr-o lume marginita a durerii? Chiar daca Dumnezeu Si-a facut, prieteneste, lacas printre noi (intemeind prin Hristos si Duhul Sfant Biserica), casa dorita, tinta noastra ramane sanul Tatalui.

"Vreme uitata". Ajungand pe taramul si la palatul unde era "tinerete fara batranete si viata fara de moarte ", Fat-Frumos a petrecut, ne spune povestea, "vreme uitata", fara a prinde de veste, caci ramanea mereu in aceeasi stare de tinerete. (Pe cat de frumoasa este exprimarea aceasta, pe atat de dur continutul ei, pentru ca "vreme uitata" exprima, in fond, cum nu se poate mai exact vremea irosita, pierduta.) Dar intr-o zi, calcand interdictia zanei, trece de Valea Plangerii si il cuprinde un dor naprasnic si irezistibil "de tata-sau si de muma-sa". Se intoarce, platind cu moartea. Cazand din paradisul originar in aceasta "vale a plangerii" care este viata noastra pe pamant, nu putem noi, oamenii, ajunge la tineretea fara batranete si la viata fara de moarte decat trecand cel mai adesea prin batraneste si totdeauna prin moarte. Caci, dupa cum am fost invatati, invierea inseamna calcarea mortii cu moartea.

Crucea. In orice moment, fulgeratoare amintire recuperatoare de crestinismul nostru, in ceea ce are el esential si decisiv.

Veghere, priveghere. Pentru a preveni uitarea, omului i se cere sa fie veghetor, atent la toata clipa, pentru a nu pierde nimic din ceea ce se petrece major imprejurul lui. Privegherea mortului, o prelungire a impreuna-petrecerii trupesti, vrea sa fie si o promisiune de neuitare. Neuitare nu inseamna neaparat a avea pe cineva tot timpul in minte, ci a-ti aminti de el la intervale convenabile si sa-1 pui pe pomelnic, spre intalnire reala cu el in jurul Potirului. Desigur, Hristos nu este numai in Potir, ci si in tot cuvantul pe care-L inspira, in toate actele raportate convingator la El. Inefabil, in gandurile bune.

"Vesnica pomenire!". Biserica a luptat intotdeauna impotriva uitarii. Ultimele cuvinte pe care le adreseaza crestinii celui plecat din aceasta lume, fie el cat de umil, cat de pacatos (in ceasul acela nu se mai face nici un fel de segregare) ii doresc "vesnica pomenire". Ce inseamna vesnica pomenire atunci cand stim ca vesnicia, oricum, ne asteapta pe totii, fie la bine, fie la rau. Vesnica pomenire vrea sa spuna vesnica prezenta in rugaciune, in acel flux neincetat de iubire cuvantatoare care ar trebui sa curga intre noi si Dumnezeu, unindu-ne prin har. Amintirea Bisericii este totdeauna activa, comu-nianta.

Vulnerabilitate. Cat de descoperit esti in fata cuiva care-si aminteste de tine, iar tu de el nu. Aparent, asta te poate face sa crezi ca esti mai important, insa in fapt te simti mai slab si oarecum expus. In mod bizar, anonimatul iti da o forta si o libertate. Poate de aceea in vechime multi dintre marii artisti crestini tineau la anonimatul lor in aceasta lume. In acelasi timp, cunoasterea numelui cuiva iti confera o anumita putere asupra lui. Sa vedem cum oamenii cu traista cam goala care suntem exprimam judecati asupra celor ce au iesit la rampa societatii si incearca sa ne dea masura sporirii talantilor pe care i-au primit ca zestre de la Dumnezeu. In schimb, in cotlonul nostru existential, noi, anonimii, suntem feriti de judecata lor. Nu si de judecata lui Dumnezeu, pentru ca in fata Lui nimeni nu este anonim, El ne striga pe fiecare pe numele nostru cel mai propriu.

Imposibilitate. Nu se poate formula: "Amintiri despre Hristos". Evangheliile nu sunt asa ceva, ci o veste buna in continua vestire. Tot ce tine de Hristos este vesnic in desfasurare, in traire, in prezent.

Clopote. Cand amintirea e si grijulie chemare impetuoasa spre Divinitate.

Chemare. Cand amintirile-n trecut
Incearca sa ma cheme,
Pe drumul lung si cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
(Mihai Eminescu, "Cand amintirile...")

Poetul. Pentru poet amintirea e (stra)vedere.

Memoriu. Tine de birocratie. Amintesti un sir de lucruri, anume alese si aranjate, sperand ca apoi sa obtii o rezolvare in logica lor, in sensul dorit de tine, fara ca asta sa insemne neaparat ca rezolutia respectiva este si dreapta. Tu tii numai la (ne)dreptatea ta.

Memorandum. Un memoriu la scara mai mare, cu implicatii mai largi la scara istoriei colective. Incercare de a trece de o birocratie diplomatica, totdeauna mai stufoasa si mai vicleana, adesea sufocanta.

Aide-memoire. Ceva care nu numai ca trebuie sa te ajute sa-ti amintesti (cum ar spune numele) anumite promisiuni importante, dar care doreste chiar sa te oblige sa-ti amintesti, si asta intrucat s-ar putea sa-ti uiti cuvantul dat, solemn de altfel. Mai ales in politica, desigur, unde memoria este atat de scurta.

Monument. Incercare de perpetuare recunoscatoare a Memoriei eroilor sau a unor evenimente considerate a fi avut un continut eroic. Este ridicat in centrul unei localitati sau intr- alt loc cu vad. De obicei, avem de-a face cu un pietroi pe care sunt insirate nume de oameni care au murit dupa ce ai slujit cauza obsteasca. Lumea trece cam indiferenta pe langa el tot anul, dar se comporta aproape ritual la cate o sarbatoare Devine uneori loc de intalnire.

Dar sunt monumente care-si capata acest caracter sj numirea aferenta mult dupa construirea lor, in momentul in care ajung mai rare si mai imposibil de reprodus: monumente istorice, monumente artistice, monumente ale naturii etc.

Un "i" si schimbarea pe care o aduce. Memorial si imemorial. Un substantiv si un adjectiv. Primul - o incercare de a fixa spre memorare ceva ce risca sa se piarda, sa se risipeasca, cu consecinte importante pentru fiinta. El este cel mai adesea al unei dureri si are conotatii tragic eroice. Al doilea - exprimarea a ceva care a biruit in amintire, o amintire care tinde sa se invesniceasca. Nu se mai stie prea bine despre timpul acestei intamplari, un timp trecut de mult desigur, dar care tinde sa devina un etern prezent.

Viteza. Se poate uita cu o viteza uluitoare: "de la mana pan' la gura". Cine n-a trecut printr-o astfel de experienta, cu sine sau cu altii? Si totusi, de unde vine aceasta numire, mai degraba alintatoare, pe care o dam celor care uita cu con-secveta: "uituc"?

"Suvenir". Obiecte tipice, mai mult sau mai putin urate (de obicei), care se cumparau odinioara de la bai, iar in vremea mai din urma de prin statiuni. ("Baile" erau pentru boierii si "burjuii" care veneau sa se distreze in vacanta, in timp ce "statiunile" sunt destinate oamenilor muncii care vin sa stationeze spre odihnire in... concediul de odihna!) Foarte adesea ele frizeaza kitsch-ul, dar in aceste cazuri este cel mai adesea un kitch induiosator, care in timp isi poate estompa acest caracter derizoriu.

 

Dialectica. Binele sterge amintirea raului. Si invers. Biserica ne invata ca judecata noastra va fi decisiv influentata de felul in care vom fi aflati in clipa noastra de pe urma. O tensiune extraordinara este proprie intregii vietii a crestinului, intr-o masura datatoare de teama, in chip fundamental, insa, aducatoare de nadejde. Fiecare moment poate sa fie ultimul, si atunci miza fiecarei clipe este totala si decisiva: totul sau nimic.

Acum, e sigur ca Dumnezeu "contabilizeaza" dupa alte reguli, tinand de inefabile "matematici superioare" ceresti. Deci, cu totul altele decat cele aritmetice pe care suntem noi capabili sa ni le imaginam si sa le promovam. Cele bune se amplifica la El extraordinar, cele rele se mai estompeaza sub oceanul iubirii Lui. Totul este sa nu ne aflam in treaba, bagandu-ne in aceste divine "socoteli", incercand sa le facem noi. Cu alte cuvinte, sa nu impartim mantuirea trimitand cu dezinvoltura pe unii in rai si pe altii in iad. Cu adevarat nu este treaba noastra. Judecata toata (toata!) i-a fost data Fiului (Ioan 5, 22).

Vointa. Nu tin amintirea si uitarea de vointa. "Vreau sa ma uiti!", "Vreau sa te uit!", "Uita-ma!", "Sa nu ma uiti!" etc. Sunt legi mai complicate, greu de deslusit, care le conduc. Se intampla chiar ca lucrurile sa se petreaca pe dos decat ai vrea tu.

"Nu ma uita". De ce se numeste asa tocmai miosoti-sul, floarea aceea care-si poarta albastrul intens si limpede prin locuri umide si relativ intunecoase de munte, luminandu-le si inseninandu-le? De ce este legata neuitarea (in primul rand cea a "indragostitilor") de elementele ei? De ce tocmai cu ea dialogheaza retoric Eminescu?

Re. Amintire si re-amintire, doua cuvinte care par sinonime, iar prefixul re- superfluu. In cazul acesta re-ul nu vrea sa spuna despre o repetare, ci despre o nevoie mai acuta, mai vitala de a implini amintirea.

Senzatiile. Exista o memorie foarte discreta, extrem de intima, dar care uneori ni se insinueaza irezistibil, memoria senzatiilor simple sau complexe, a atmosferei unor trairi descoperitoare, a simtirilor celor mai simple si mai rafinate, in acelasi timp. Prima zi de scoala dupa vacanta, crasma de tara, trenul-cursa in Ardeal, casa veche, casa noua, taierea porcului si afumarea lui, padurea de salcam in floare noaptea pe luna plina, sala de cinema de cartier, piata sub ger cu tarani inghetati, piata in dimineata de vara inainte de canicula, intalnirea prietenului, batranul muribund, mortul in sicriu, fete in alergare de gazela, parul despletit in vant, dormitorul de cazarma, vestiarul echipei dupa antrenament, pamantul de inceput de primavara mustind de zapada topita, scrisoarea bagata pe sub usa, cataratul in copaci, furtisagul de fructe in copilarie, ziarul proaspat mirosind a cerneala tipografica, stadionul in clocot, mirosul de clor al apei din piscina, curtea de rai a manastirii, bucataria caselor taranesti, pivnita si podul, cititul sub patura pe vreme de toamna tarzie, rugaciunile ascultate sub patrafir, intalnirea prietenului, cosasii cosind pe deal, culcatul in iarba, culcatul in fan, aglomeratia din tramvai, mersul pe scara tramvaiului, cersetorul, betivul, florile de camp cu mirosurile si culorile lor discrete si irezistibile, strangerea la sanul matern, imbratisarea tatalui, sala de concert tensionata de o muzica interpretata divin, tot felul de alei dar mai ales cele din paduri, cartile frantuzesti noi parfumate de prin anii '60-70, valtoarea vernisajelor, gara guresa, umbra fetelor in floare, insula misterioasa, muntele vrajit, zona, frunzele de tutun uscate la vant pe cerdac, bucuria victoriei, asfaltul incins, hartia velina si hartia de maculator, statia de benzina si garajul, zgura rosie si cea neagra, timpul pierdut, chemarile fara raspuns, privirile piezise si cele chiorase, rata incarcata plina de praf si mirosul ei greu de naduseala, asteptarea scrisorii de raspuns, mititei la gratar, cozonacii proaspat scosi din cuptor la Craciun si la Pasti, praful de pusca dupa plecarea glontului, cazanul de facut tuica toamna pe malul raului, cremenea scaparata, naftalina din lada cu haine puse la pastrare, incaltarile noi, incaltarile vechi, parfumul misterioaselor femei si mireasma tinerelor fete care trec pe langa tine intamplator ignorandu-te, plaja incinsa, pielea arsa, sarea de pe buzele-ti crapate insangerate, DTT-ul, paluxul, sapunul de casa, lesia, merele zdrobite, grajdul cu vaci si grajdul cu cai, stana cand oile sunt plecate pe dealuri la pascut, copiii nou-nascuti, urzicile cu usturoi, atelierul pictorului, ceara si mierea, descarcarile electrice, painea calda, dovleacul copt, tamaia naturala, tristetea roditoare, dorul iubitei, locomotiva "pacific", camera de gaze, busuiocul si maghiranul, placintele, laboratorul radiografie cu aerul ionizat, colinele alburii capadocie-ne, espresso-ul in Italia, moastele, intalnirea prietenului, sora mea viata, parintii duhovnicesti inmiresmati, focul de tabara, omul de zapada, carutele cu gheata si cu lapte pe strazile Bucurestiului de odinioara ("Da cu biciu' dinapoi, ca s-agat-un maimutoi!"), pamantul reavan, ranite frunzele de rosii, branza de burduf, gradina zoologica, pata de cerneala, penita franta, intalnirea prietenului, vinul bun, vinarsul, afumaturile, cabana de pescar, camforul, iodul, pucioasa, mierea ursului, sangele proaspat, gardul proaspat vopsit, bradul proaspat taiat, artosul de hram, ceaiul din Himalaia, musetelul, asternutul proaspat schimbat etc. etc. Mai presus de toate intalnirea prietenului.

Tainicul mecanism complicat. "Si incep din nou sa ma intreb ce poate fi acea stare necunoscuta, care nu aducea cu sine nici o proba logica, ci doar evidenta fericirii sale, in fata careia celelalte dispareau. Vreau sa incerc s-o fac sa apara din nou. Ma intorc cu gandul la clipa cand am luat in gura prima lingurita de ceai. Regasesc aceeasi stare, fara nici o limpezire. ii cer mintii mele sa mai faca un efort, sa aduca iar in lumina senzatia care fuge. [...] Desigur, ceea ce palpita astfel in sufletul meu este probabil imaginea, amintirea vizuala care, legata de acel gust, incearca sa-l urmeze pana la mine. Dar ea se zbate prea departe, abia daca percep rasfrangerea neutra unde se confunda insesizabilul vartej al culorilor rascolite; dar nu pot sa deslusesc forma, sa-i cer, ca singurului interpret cu putinta, sa-mi traduca marturia contemporanului sau inseparabil, gustul, sa-i cer sa spuna despre ce imprejurare anume, despre ce epoca din trecut este vorba. Va ajunge oare pana la suprafata constiintei mele clare aceasta amintire, clipa veche pe care atractia unei clipe identice a venit sa o cheme de atat de departe, sa o tulbure, sa o ridice din adancurile mele? Nu stiu. Acum nu mai simt nimic, s-a oprit, a coborit poate din nou; cine stie daca va mai urca vreodata din noaptea sa. De cate ori trebuie sa reincep, sa ma aplec catre ea. [...] si dintr-o data amintirea mi-a aparut." (Marcel Proust, Du cate de chez Swanri) Un scriitor genial nu face decat sa exprime cu tulburatoare frumusete si uluitoare precizie ceea ce in mai toti ceilalti rataceste dureros, in cautarea formei de exprimare - a in-truparii, care va sa zica.

Uitarea de sine. Eminescu: "Fiind baiet paduri cutreieram". Acolo, langa izvor, se revarsa "un rai de basme" ini care uitarea de sine inseamna aflare de sine, intalnire fasci- nanta cu iubita ideala.

Resnais. Chiar! Oare ce s-a intamplat Anul trecut la Marienbadl Ne-am intalnit oare? Iubire a fost, parere a fost? De ce atata incertitudine? De unde atata frumusete si atata durere? Sau este aceasta un alt soi de bucurie? si daca despre anul trecut nu ne amintim prea clar, si daca anul acesta este asa cum este, cautand sa desluseasca trecutul, va exista oare un "an viitor la Marienbad"? Poate, caci uite, locul poarta chiar numele Mariei, Preacuratei...

Antonioni. Exista totdeauna in orizontul nostru sufletesc un Desert rosu de care ne amintim de parca l-am fi cunoscut, dar care vine dintr-o poveste care nu este a noastra. Ea tinde totusi sa devina a noastra. Nisipul e roz, marea de smarald, apa materna, cerul bland si apropiat, dunele aparatoare, ierburile incurajatoare, trupul curat si diafan rumenit, frumusetea simpla si proaspata, alergarea libera si mladioasa, lumina impodobitoare... Iata desertul paradisiac, mai degraba roz, la care tanjeste "desertul rosu" al inimii noastre, in asteptarea locuirii lui de catre fiinta iubita iubitoare. Ah, daca L-am descoperi cu adevarat pe Dumnezeu, daca am ajunge ca pustiul nostru steril sa fie in-locuit de Pustia-Dabar, de Cuvantul seminator.

Bergman. Ce bucurie sa descoperi pe maluri umbroase de rau, disimulate sub frunze, fructele "Fragilor salbatici"! Bobite mici, dar ce nebunie! Cata culoare debordanta, cata aroma patrunzatoare, cata bucurie a intalnirii... Un mic fruct iti inmiresmeaza fiinta toata... Copilaria ramane fraga salbatica a vietii noastre. Toata iubirea lui Dumnezeu este altoita in acest finet parfumat care-si intinde spre noi carnea transfiguranta.

Andrei. Exista amintirile ca o Oglinda a vietii fiecaruia, si viata fiecaruia ca o reflectare a veacului, si orice veac ca o oglindire a intregii istorii, si asa invatam noi de la Tarkovski ca in amintire totul este transfigurat: si focul, si bobul de roua, si drumul, si intalnirile, si iubita, si chipurile, si viata, si lumina, si iubita, si obiectele in bataia luminii, si obiectele luminate de vant, si animalele ratacind singuratice, si copilaria, Si mama, si iubita, si serviciul militar, si razboiul, si suferinta, Si bucuria, si copiii, si vantul, si iubita, si cerul, si bunica, si dansul, si muzica, si despartirile, si rapele, si gazele, si strazile, Si ploile, si masinariile, si incaperile de tot felul, si Zona, si iubita... Dar Dumnezeu, dar Poezia? Nu au nevoia de amintiri.

(Iata si imaginea inversa: "Ramasese doar oglinda cu Qmintire, ca o fereastra deschisa... " - Iannis Ritsos, "Note pe marginea timpului. XIX. Despartire tacita".)

Da, Tarkovski, mai mult decat oricare altul, a fost obsedat de capacitatea transfiguratoare a amintirilor si s-a intrebat asupra ei. De aici, poate, si Nostalghia nesfarsita pe care orice fiinta sensibila o poarta in ea ca pe o boala vitala. Pentru crestin (si Andrei era!), paradisul nu este ideologic, nu este iluzoriu sau inconsistent, nu este fabulos sau mitic, ci este materie intrupata (formata cum se cuvine: frumos!) si transfigurata (penetrata de duh arzator modelator). Para de foc sunt toate in amintirea noastra nostalg(h)ica.

Memoria si timpul. "Timpul si memoria sunt legate precum cele doua fete ale aceleiasi medalii. Nu exista memorie fara timp. Dar memoria este o notiune atat de complexa, incat si daca am putea sa-i trecem in revista toate fatetele, ne vom afla inca departe de realitatea ei. Memoria este de ordinul spiritului. Daca, de exemplu, cineva isi povesteste amintirile din copilarie, vom avea cu siguranta la indemana suficienta materie pentru a ne forma despre aceasta persoana o impresie completa. Privata de memorie, fiinta omeneasca ar deveni prizoniera unei existente complet iluzorii. Ar fi atunci incapabila sa faca o legatura intre ea si lume, ar fi condamnata la nebunie. Omul este dotat cu memorie intrucat este o fiinta morala. Memoria este aceea care insamanteaza in el germenii nemultumirii de sine. Ea ne face vulnerabili si supusi suferintei" (Andrei Tarkovki, "Timpul pecetluit").

Vindecare? Uitarea poate deveni in unele situatii un element taumaturgic. Ranile sufletului se cicatrizeaza prin uitare. Se spune: "Timpul le vindeca pe toate. Daca n-ar fi timpul..." Timpul cu valul uitarii apare precum apa care slefuieste asperitatile pietrelor peste care curge indelung.

Putinatate. Sunt doua clipe de instantanee amintire istoria personala a fiecarui om. Prima este clipa mortii - putin'pleci pe un drum deschis. Cea de-a doua este clipa judecatii -mult: pleci pe un drum inchis.

Cat de putin punem pe rabojul amintirii, daca in clipa mortii se spune ca-ti rememorezi intreaga viata. Dar cat de grea si de lunga trebuie sa fie cealalta clipa de totala amintire, cea a Judecatii.

"Blestem". "Uita-te-ar relele!". Sunt si uitari benefice. Sunt si blesteme care se transforma in binecuvantari. In mediul monastic, cu precadere.

Doua pacate. Tinerea de minte a raului si uitarea binelui (raul si binele facute tie de altii, evident) sunt doua pacate care-ti ofilesc si cel din urma dram de iubire si iti otravesc comunicarea cu ceilalti.

Gravitati diferite. Uitarea este uneori o simpla greseala, dar poate deveni in destule situatii un pacat. Astfel, in cazul dintai putem considera uitarea ca nerecunoastere, iar in cel de-al doilea uitarea ca nerecunostinta.

"Aceasta sa faceti spre pomenirea Mea!" (1 Corinteni 11, 23-24). In umbra luminoasa a acestei porunci se petrece viata crestinului constient de conditia sa inalta. Numai ca facand ceea ce ni s-a cerut, implinind o existenta euharisti-ca, ajungem la o prezenta necontenita a Lui. Caci, n-a spus tot El: ''Unde sunt doi sau trei adunati intru numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor " (Matei 18, 20)?

Anamneza si epicleza. Este necesar desigur ca omul sa incerce sa pastreze in amintire cat mai multe din cele ce s-au petrecut la petrecerea Fiului lui Dumnezeu in trup pe pamant si dupa aceea, in Biserica. Dar numai atat nu ajunge.

Aceste vreascuri bine uscate ale istoriei au nevoie sa fie aprinse, sa fie cuprinse de valvataia vietii. Or, asta fara Duhui Sfant nu se poate. Dar El trebuie chemat, intalnirea transfiguratoare cu El se face numai in deplina libertate. Viata noastra ar trebui sa fie un sir necontenit de epicleze.

Costion Nicolescu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 10367

Voteaza:

Amintiri si uitari 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

uitarea constiinta

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE