Apostolatul laicilor in Biserica Ortodoxa

Apostolatul laicilor in Biserica Ortodoxa Mareste imaginea.

APOSTOLATUL LAICILOR IN BISERICA ORTODOXA

PENTRU O APOLOGIE A PARTICIPARII –

 Pr. Prof. Traian Nojea

Participarea mirenilor la misiunea integrala a Bisericii

Din doctrina si practica Bisericii Ortodoxe rezulta clar ca orice alienare a mirenilor de la viaţa şi misiunea Bisericii este contrara starii lor de crestini si membri ai trupului lui Hristos. Marturisirea lui Hristos prin cuvant si fapta face parte din lauda si multumirea pe care trebuie s-o aduca lui Dumnezeu orice crestin pentru mantuirea daruita in Hristos: „Pe cel ce Ma va marturisi pe Mine in faTa oamenilor, il voi marturisi Si Eu in fata Tatalui Meu Care este in ceruri, dar de cel ce se va lepada de Mine in fata oamenilor de acela Ma voi lepada si Eu in fata Tatalui Meu Care este in ceruri” (Mt. 10,32-33).

Mirenii au nu numai dreptul, ci si datoria de a participa la misiunea integrala a Bisericii. Nu trebuie confundata preotia, care are in Biserica o misiune apostolica speciala, cu misiunea Bisericii insasi, excluzand mirenii de la dreptul si datoria de a marturisi credinta in orice timp si in orice loc. Intreg „poporul lui Dumnezeu” este chemat si consacrat sa participe la misiunea lui Hristos in calitate de „impreuna-lucratori” cu Apostolii la zidirea Bisericii: „noi suntem impreuna-lucratori (sinergei) cu Dumnezeu; voi sunteti ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu. Fiecare sa ia seama la felul cum zideste; ca o alta temelie nu poate nimeni sa puna in afara celei puse, care este Hristos” (1 Cor. 3,9,10,11).

Incorporati in Hristos prin Botez, Mirungere si Euharistie si constituiti ca „popor al lui Dumnezeu”, mirenii participa in modul lor propriu la slujirea profetica, preoteasca si imparateasca a lui Hristos, exercitandu-si partea lor din misiunea incredintata intregului popor crestin in Biserica şi in lume.1

Chemarea specifica a mirenilor este sa caute Imparatia lui Dumnezeu (Mt. 6,33) si ocupandu-se de cele vremelnice sa le oranduiasca dupa voia Lui. Ei sunt aceia care au in mod deosebit datoria sa lumineze si sa oranduiasca toate realitatile vremelnice, in care sunt puternic implicati, in asa fel incat ele sa fie necontenit realizate in duhul Evangheliei lui Hristos. Initiativa crestinilor laici este deosebit de necesara in descoperirea si inventarea mijloacelor de a impregna realitatile sociale, politice si economice cu exigentele invataturii si vietii crestine. Pentru aceasta ei trebuie insa sa aiba o constiinta tot mai clara nu numai ca apartin Bisericii, ci ca ei sunt Biserica si ca sub calauzirea lui Hristos, Capul Bisericii si indrumarea episcopilor si preotilor, organele vazute ale lui Hristos, au de indeplinit un apostolat in Biserica si in lume.

Fiind insarcinati de Dumnezeu cu apostolatul in virtutea Tainelor de initiere, toti credinciosii se bucura de dreptul si au obligatia de a activa individual sau grupati in societati, pentru ca mesajul mantuirii in Hristos sa fie cunoscut si primit de toti oamenii si pe tot pamantul. Aceasta obligatie devine si mai presanta in conditiile in care numai prin ei pot oamenii sa auda Evanghelia si sa-L cunoasca pe Hristos. In comunitatile parohiale actiunea lor este atat de necesara incat fara ea, apostolatul preotiei sacramentale nu poate avea efect deplin.


Participarea mirenilor la slujirea profetica a lui Hristos

Participarea mirenilor la slujirea profetica a lui Hristos se face prin propovaduirea Evangheliei, pastrarea si transmiterea misionara a Traditiei apostolice si marturia crestina in mijlocul lumii.

Hristos Isi implineste misiunea profetica nu numai prin Apostoli si urmasii acestora, episcopii şi preotii, ci si prin credinciosii laici pe care-i cheama la marturisirea credintei daruindu-le si harul cuvantului. A invata pe cineva pentru a-l aduce la credinta este sarcina nu numai a fiecarui predicator hirotonit ci si a fiecarui credincios: „Fratii mei, daca vreunul din voi se va rataci de la adevar si cineva il va intoarce sa stie el ca cel ce l-a intors pe pacatos din ratacirea caii lui isi va mantui sufletul din moarte şi multime de pacate isi va acoperi” (Iac. 5,19-20).

Marturia cuvantului lui Dumnezeu constituie o exigenta interna a credintei: „Crezut-am, pentru aceea am grait; si noi credem, si de aceea si graim” (2 Cor. 4,13). A-L marturisi pe Dumnezeu inseamna a marturisi filiatia noastra divina. Inseamna a marturisi ca suntem creati de Dumnezeu si ca traim si existam in aceasta ordine divina. Inseamna a recunoaste ca nu suntem autonomi, ci dependenti de Dumnezeu, atat cu privire la inceputul, cu privire la viata noastra intreaga cat si ca privire la sfarsitul nostru. Prin marturisirea si transmiterea credintei ne aratam dependenta noastra de Dumnezeu Tatal si de Fiul Sau Iisus Hristos pe care Il primim ca pe Mantuitorul care ne desavarseste si sfinteste viata prin Duhul Sfant si ne conduce spre Imparatia lui Dumnezeu. 2

Mirenilor li se ofera nenumarate ocazii de a exercita apostolatul evanghelizarii si al sfintirii. Insasi marturia vietii crestine si faptele bune savarsite din „credinta lucratoare prin iubire” (Gal. 5,6) au puterea de a-i atrage pe oameni la Dumnezeu (Mt. 5,16). Totusi, un astfel de apostolat nu consta numai in marturia vietii. Adevaratul apostol cauta ocazii de a-L vesti pe Hristos prin cuvant, fie necredinciosilor, pentru a-i aduce la credinta, fie credinciosilor, pentru a-i instrui, a-i intari si a-i indemna la o viata crestina cat mai adevarata, „caci dragostea lui Hristos ne stapaneste” (2 Cor. 5,14). In inima tuturor trebuie sa rasune cuvintele Apostolului: „Ca vai mie daca nu voi binevesti!” (1 Cor. 9,16).

Evanghelizarea si transmiterea misionara a traditiei crestine de catre mireni este de o importanta capitala in cadrul familiei. 3 Inca de la inceputul ei, Biserica crestina s-a constituit dupa modelul familiei, ca o comunitate de dragoste: „Pe cel batran sa nu-l infrunti, ci sa-l indemni ca pe un parinte; pe cei mai tineri, ca pe frati; pe femeile batrane, ca pe mame; pe cele tinere, ca pe surori, in toata curatia. Pe vaduve cinsteste-le, pe cele cu adevarat vaduve. Iar daca o vaduva are copii sau nepoti, ei sa se invete mai intai sa-si dovedeasca evlavia fata de propria lor familie si sa-si rasplateasca parintii, fiindca bun este lucrul acesta si primit inaintea lui Dumnezeu” (1 Tim. 5,1-4). Apostolul Pavel compara legatura dintre barbat si femeie cu cea dintre Hristos si Biserica (Ef. 5,20-33). „Taina aceasta mare este; iar eu zic, in Hristos si in Biserica” (Ef. 5,32).

Familia este intemeiata nu numai pe necesitatea interioara sadita de Dumnezeu in om de a trai in comunitate, ci si pe comuniunea care exista intre Dumnezeu si omenirea pe care o iubeste. Deoarece Creatorul a asezat comuniunea dintre barbat si femeie la temelia societatii umane (Fac. 1,27; 2,18-25) si prin harul Sau a facut-o Taina in Hristos si Biserica (Ef. 5,32), apostolatul sotilor si al familiilor are o importanta deosebita pentru misiunea Bisericii si pentru societate.

Sotii crestini sunt colaboratori ai harului si marturisitori ai credintei unul fata de altul si fata de copiii lor si de ceilalti membri ai familiei. Familia este mediul evanghelic in care se pregatesc noi generatii de membri ai Bisericii. Educatia şi instructia crestina in cadrul familiei sunt cruciale pentru copii si tineri. Parintii sunt pentru copiii lor cei dintai vestitori ai credintei si educatori. Prin cuvant si exemplu, ei ii educa in viata crestina si apostolica. Aceasta educatie se face fie direct, fie indirect, prin experienta rugaciunilor comune, a postului, prin pregatirea copiilor pentru primirea Sfintelor Taine dar mai ales prin relatiile personale dintre parinti si copii, nu numai acasa ci si in afara casei. Indrumarea duhovniceasca si exemplul direct al parintilor sunt de o importanta decisiva in transmiterea credintei si a Traditiei crestine.

Parintii crestini sunt cei mai de seama mijlocitori intre Biserica si lume. Prin ei se face imbisericirea copiilor si a tinerilor si, tot prin ei, acestia sunt trimisi in lume ca ucenici ai lui Hristos, ca martori si vestitori ai Lui. E o prelungire a Bisericii in lume si o aducere a lumii in Biserica. Indeplinirea datoriei apostolice fata de copii si fata de tanara generatie intretine si credinta parintilor. Multi parinti crestini si-au pierdut dreapta lor credinta si viata crestina autentica din cauza ca nu se mai intereseaza de educatia crestina a copiilor lor.

In Vechiul Testament, invatarea Legii in colectiv si transmiterea ei era o obligatie de familie: „Cuvintele acestea pe care ti le spun Eu astazi, sa le ai in inima ta si in sufletul tau; sa le sadesti in fiii tai si sa vorbesti de ele cand sezi in casa ta, cand mergi pe cale, cand te culci si cand te scoli” (Deut. 6,6-7). Familia crestina isi indeplineste misiunea daca prin iubirea si respectul membrilor ei unii fata de altii, prin marturisirea credintei si prin rugaciuni inaltate catre Dumnezeu in comun va aparea ca celula casnica a Bisericii si daca intreaga familie se va insera in cultul liturgic al Bisericii si va promova virtutile crestine in societate. Trebuie accentuat faptul ca in cea mai mare masura, in cadrul celulei familiale, viata crestinului devine realitate si astfel, sanatatea tuturor problemelor se innoieste. In fata amenintarilor contemporane la adresa existentei familiei insasi, trebuie amintit ca tocmai in sanul structurilor ei au loc zi de zi cultul spiritual si propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, ca in ea se exercita preotia parintilor care ofera pe copiii lor luminii dumnezeiesti si care sunt astfel reprezentantii provizorii si oglinzi ale grijii parintesti si milostivirii dumnezeiesti.

Intotdeauna si pretutindeni, dar mai ales in zonele in care Evanghelia lui Hristos nu a devenit inca o realitate umana concreta, sau unde Biserica se afla in mari greutati, familiile crestine, aderand la Evanghelie cu toata viata lor, dau in fata lumii o marturie foarte pretioasa despre Hristos.

Toti crestinii sunt datori sa-L marturiseasca pe Hristos in fata oamenilor (Mt. 10,32), adica unul fata de altul, in public nu numai privat, adica nu numai ca pe o declaratie de credinta personala, facuta in fata propriei constiinte, ci ca pe o marturisire de credinta publica prin cuvant si fapta. Aceasta exigenta este atat de categorica, incat Mantuitorul Iisus Hristos nu se multumeste sa spuna numai afirmativ: „Pe cel ce Ma va marturisi in fata oamenilor...”, ci revine, ca intotodeauna in vorbirea biblica, repetand ideea si la modul negativ, spre a o intari, zicand: „dar de cel ce se va lepada de Mine in fata oamenilor, de acela Ma voi lepada si Eu in fata Tatalui Meu Care este in ceruri” (Mt. 10,33).

Inca in timpul activitatii publice a Mantuitorului n-au lipsit laicii care marturiseau si raspandeau cuvantul Evangheliei, pe care Iisus nu i-a oprit; pe unii chiar i-a trimis sa-L vesteasca. Astfel, cand Apostolul Ioan I-a adus la cunostinta ca cineva scoate demoni in numele Lui (Mc. 9,38), „Iisus a zis: Nu-l opriti, ca nu este nimeni care sa faca o minune in numele Meu si dupa aceea sa poata degraba sa Ma vorbeasca de rau. Fiindca cel ce nu-i impotriva noastra este pentru noi” (Mc. 9,39-40). Pe altul, dupa ce-l vindecase, l-a trimis acasa, cerandu-i sa vesteasca printre ai sai credinta in El: „Mergi la casa ta, la ai tai si spune-le cat a facut Domnul pentru tine si cum te-a miluit. Iar el a plecat si a inceput sa vesteasca in Decapole cate a facut Iisus pentru el; si toti se minunau” (Mc. 5,19-20).

Apostolii au fost trimisi in mod special (Mt. 28,18-19; Mc. 16,15-16; F.A. 1,8; 2,41) pentru indeplinirea „slujirii cuvantului” (F.A. 6,4), dar ei au fost ajutati in aceasta slujire de diaconi (F.A. 6,7-9; 7,11-59; 8,5,40) si de credinciosi laici, barbati si femei. Caci cerinta Mantuitorului de a-L marturisi in fata oamenilor nu se refera numai la Apostoli, ci la toti crestinii, aceasta devenind temeiul general de predicare a cuvantului si de catre mireni.

Noul Testament si istoria Bisericii ne arata ca multi credinciosi au urmat aceasta existenta a misiunii si ca fiecare crestin era un agent viu in propagarea Vestii celei bune. Fiecare in cercul sau lucra printre neamuri pentru convertirea lor. Crestinii s-au simtit obligati sa predice in cercuri tot mai largi, nazuind sa castige pe cat mai multi pentru Hristos. Fiecare comunitate crestina era un centru de raspandire a Evangheliei. Activitatea misionara se savarsea neincetat prin contact personal, prin legaturi de rudenie si prietenie si prin participarea la adunarile crestine pentru invatatura. Meseriasi, soldati, comercianti, sclavi, barbati si femei, toti erau angajati in aceasta activitate misionara.

Dupa dezlantuirea prigoanei impotriva crestinilor in Ierusalim, acestia s-au raspandit in toata Palestina si in imprejurimi, „dar care se imprastisera treceau din loc in loc binevestind cuvantul” (F.A. 8,4). Si „cei ce se imprastiasera in urma necazului intamplat pe timpul lui Stefan au trecut pana-n Fenicia si in Cipru si-n Antiohia. Si mana Domnului era cu ei si mare era numarul celor ce au crezut si s-au intors la Domnul” (F.A. 11,19,21). Acestia au intemeiat Biserica din Antiohia, unde credinciosii s-au numit pentru prima data crestini (F.A. 11,26). Potrivit indiciilor Noului Testament si ai Tradiţiei, Biserica din Roma a fost intemeiata tot de credinciosi simpli. Aici au predicat mai intai sotii Aquila si Priscila, care erau credinciosi laici. Apoi, impreuna cu Apostolul Pavel au predicat si alti ucenici laici ca Epafras, Tihic, Aristarh etc., precum arata Apostolul Pavel cand scrie filipenilor ca „cei mai multi dintre frati, incredintare avand in Domnul prin lanturile mele, cu mult mai mult indraznesc sa graiasca fara teama cuvantul lui Dumnezeu” (Filip. 1,14). Despre multi predicatori fara de nume din Biserica Tesalonicului, ne spune tot Apostolul Pavel, ca s-au facut pilda tuturor celor ce cred in Macedonia si Ahaia, pentru ca de la ei „a rasunat cuvantul Domnului nu numai in Macedonia si Ahaia, ci-n tot locul a patruns credinta noastra in Dumnezeu” (1 Tes. 1,8).

Predica misionarilor si a evanghelistilor consta intr-o expunere simpla a invataturii de credinta si o relatare a istoriei mantuirii in Hristos. O explicare mai amanuntita a invataturii de credinta si o adancire a ei se facea, in primele veacuri crestine, de catre didascali, iar apoi in perioada institutiei catehumenatului (sec. II-IV) de catre cateheti. Acestia activau asadar in cadrul misiunii interne a Bisericii. Atat didascalii cat si catehetii erau cel mai adesea credinciosi laici, bine instruiti in tainele credintei crestine.4

Timpurile noastre nu pretind mai putin angajament din partea credinciosilor laici. Dimpotriva, conditiile actuale cer ca ei sa desfasoare un apostolat mai intens si mai vast. Progresul stiintei si al tehnicii, relatiile complexe dintre oameni, nu numai ca au largit la nesfarsit sfera apostolatului laicilor, ci ridica si probleme noi, a caror rezolvare in duh crestin pretind o preocupare, un efort si un angajament deosebit al credinciosilor laici.

Apostolatul laicilor a devenit cu atat mai necesar, cu cat a crescut in mod deosebit autonomia multor sectoare de activitate ale vietii umane care implica si o anumita instrainare de viata religios-morala, punand in grava primejdie viata crestina insasi. Nu sunt putini aceia care, increzandu-se prea mult in progresul stiintelor naturale si al tehnicii, cad intr-un fel de idolatrizare a lucrurilor vremelnice, devenind mai degraba sclavii decat stapanii lor.

Fiind propriu starii credinciosilor laici de a-si duce viata in mijlocul lumii si al treburilor lumesti, ei sunt chemati de Dumnezeu ca insufletiti de duh crestin sa-si exercite apostolatul in mijlocul lumii, activand pentru evanghelizarea si sfintirea oamenilor si straduindu-se sa patrunda ordinea sociala cu duhul Evangheliei, astfel incat activitatea lor sa dea o marturie clara despre Hristos si sa slujeasca la mantuirea oamenilor. Fiecare, pe masura darurilor si competentei lui, este chemat sa participe activ la aprofundarea si apararea principiilor crestine precum si la aplicarea lor corecta la problemele lumii contemporane.

Apostolatul in mediul social, adica preocuparea de a patrunde de duh crestin mentalitatea si moravurile, legile si structurile comunitatii in care traieste fiecare, este misiunea si obligatia crestinilor laici intr-o masura atat de mare, incat nu poate fi implinit niciodata cum se cuvinte de catre altcineva. La nivelul domiciliului, al locului de munca sau al profesiei, al studiului sau al timpului liber, ei sunt cei mai in masura sa-si ajute fratii si surorile. Acest apostolat trebuie sa cuprinda pe toti oamenii care traiesc in mediul respectiv si sa includa orice bine spiritual sau material pe care-l pot face. Adevaratii apostoli nu se multumesc insa numai cu aceasta activitate, ci se straduiesc sa-L vesteasca pe Hristos aproapelui si prin cuvant. Prin aceasta ei contribuie la evanghelizarea si cunoasterea lui Hristos de catre cei cu care ei vin in contact, dar si la formarea cunostintelor crestine, astfel incat ele, la randul lor, sa patrunda de duhul Evangheliei diferitele medii si comunitaţi umane.

Credinciosii laici care au darul si pregatirea corespunzatoare sunt chemati sa-si dea concursul la catehizarea, educatia religios-morala si la apararea credintei crestine ortodoxe in comunitatile parohiale, in scoli si prin mijloacele de comunicare sociala. Episcopul este investit cu o „harisma a adevarului” (Sf. Irineu, Adv. haer., 2. 26. 2). El este introdus prin hirotonie in succesiunea cu episcopii stabiliti de Apostoli si cu cei de azi, avand misiunea sa „invete drept cuvantul Adevarului”. Din incredintarea lui nu numai preotii, ci si profesorii de teologie si de religie, catehetii si laicii instruiti trebuie sa fie angajati in aceasta misiune didactica si pedagogica. 5

O contributie importanta si-o aduc mirenii la dialogul, atat de necesar astazi, intre teologie şi stiinta, in asa fel incat stiinta, pastrandu-si autonomia necesara, sa fie promovata in duh crestin, iar credinta sa fie sprijinita cu o fundamentare stiintifica, pentru ca intotdeauna crestinii sa fie gata pentru a putea raspunde oricui va cere socoteala despre nadejdea lor (cf. 1 Pt. 3,15).


Participarea mirenilor la slujirea preoteasca a lui Hristos


Participarea mirenilor la slujirea preoteasca a lui Hristos se realizeaza prin participarea activa la cultul public al Bisericii, prin rugaciunea particulara si prin daruirea lor in slujba infaptuirii comuniunii in Trupul tainic al lui Hristos, ca anticipare a Imparatiei viitoare a lui Dumnezeu.6

Sfanta Liturghie, centrul vietii si spiritualitatii crestine ortodoxe este structura de comuniune prin excelenta. Spiritualitatea liturgica ortodoxa se intemeieaza pe slujirea arhiereasca a „Celui ce aduce si Se aduce, a Celui ce primeste si Se imparte”. Jertfa euharistica nu este altceva decat o actualizare mistica a jertfei lui Hristos, ca o prelungire a predarii Sale ca om lui Dumnezeu, predare pe care, atunci cand se afla in trup capabil sa moara, a dus-o pana la capat, acceptand moartea sangeroasa, iar dupa Inviere o mentine ca o predare totala a omenitatii Sale lui Dumnezeu. Hristos cel inviat si inaltat se afla intr-o stare de daruire continua lui Dumnezeu, Sfintei Treimi si oamenilor.7 De aceea, Epistola catre Evrei Il prezinta ca Arhiereu vesnic, mijlocind neincetat pentru noi (7,24-27), iar Apocalipsa ca pe „un miel, stand ca injunghiat in mijlocul tronului lui Dumnezeu” (5,6).

Liturghia se aduce de Hristos impreuna cu Biserica Sa, impreuna cu toti si pentru toti membrii ei. In Liturghie, comunitatea intreaga se gaseste intr-o stare de celebrare si invocare, fiind impreuna-jertfitoare si impreuna-jertfa in si cu Hristos, prin preotul liturghisitor care pune in miscare aceasta actiune de cult. Se poate spune ca intr-un sens foarte profund, natura de comunitate a Bisericii se realizeaza si se mentine prin slujirea sacerdotala, de aceea acolo unde institutia preotiei dispare profilul ei eclesial se sterge. Biserica nu poate fi deci definita ca o comunitate adunata in numele lui Hristos pur şi simplu. Sensul ei eclesial si comunitar este desavarsit de caracterul ei liturgic, euharistic, de consacrare. 8

Liturghia constituie nu numai garantia si expresia unitatii de credinta, de rugaciune si iubire, care exista in corpul Bisericii vazute, ci si pregustarea bucuriei de a fi cu Hristos in Imparatia Sa viitoare: „Caci de cate ori veti manca aceasta paine si veti bea acest pahar moartea Domnului vestiti pana cand va veni” (1 Cor. 9, 26). Biserica este sacramental Imparatiei lui Dumnezeu, dar ea implora si anticipeaza Imparatia viitoare intrucat se organizeaza si se infatiseaza ca Euharistie. Scopul Liturghiei este identic cu scopul Bisericii, adica de a transforma totul in Euharistie, pentru ca numai pregatita si randuita ca Euharistie, ca jertfa oferita lui Dumnezeu, umanitatea poate fi introdusa, prin Duhul Sfant, in comuniunea Celui inviat si inaltat. 9

In Liturghie nu numai ca se propovaduieste cuvantul lui Dumnezeu si credinciosii se impartasesc cu Trupul si Sangele Fiului Sau, ci se si proiecteaza o icoana a vietii crestine, sub aspectul ei spiritual si social. Liturghia indica un mod de reorganizare a omenirii intr-o noua ordine a harului, care este reprezentata simbolic pe disc. Scopul ei este de a pune in miscare aceasta ordine euharistica sau organizare liturgica a lumii in Hristos, in spiritul careia totul, viata umana si creatia, trebuie pregatite si oferite ca ofranda lui Dumnezeu. Biserica Ortodoxa promoveaza prin cultul ei euharistic un model de spiritualitate liturgica. Aceasta se observa nu numai in celebrarea liturgica comuna, ca act de bucurie pascala, ci si in organizarea coerenta a vietii spirituale si sociale dupa modelul euharistic, care este modelul consacrarii si al iubirii pana la jertfa. Biserica isi revendica proiectul Evangheliei si propune lumii perspectiva euharistica, perspectiva venirii Duhului Sfant pentru a pregati lumea de aici pentru si dupa chipul lumii viitoare. 10

Prin Liturghie, Ortodoxia a pastrat un echilibru si o unitate nu numai intre cuvant si Taina, intre misiune si cult, intre istorie si Imparatia lui Dumnezeu, ci si intre dogma si etica, intre rugaciune si slujire. Reafirmarea statutului liturgic al Bisericii este decisiv pentru vremea noastra, cand se cauta o coerenta de tip nou intre teologie, spiritualitate si etica sociala. Comuniunea Bisericii, dupa modelul euharistic este esentiala si pentru unitatea comunitatii umane. Aceasta „comuniune a sfintilor” se manifesta atat in acte de rugaciune si de mijlocire, cat si in fapte de solidaritate sociala si de slujire comuna. 11

Dar nu numai Liturghia are acest caracter euharistic. Toate Tainele stau in legatura cu Jertfa si Invierea lui Hristos. Caci in toate Hristos se da pentru noi si ne daruieste impreuna cu Sine lui Dumnezeu, dar ni Se da si noua. In Botez El ne sadeste o viata noua capabila sa se daruiasca lui Dumnezeu cu El, in Mirungere ne da puterea inaintarii in virtuti, care sunt forme de autojertfire. Pocainta este harul iertarii care se intalneste cu renuntarea noastra la placerile egoiste. Preotia este consacrarea celui hirotonit lui Dumnezeu pentru a duce o viata inchinata Lui si Bisericii. Casatoria este un dar al iubirii si daruirii adevarate, imbinata cu o infranare a egoismului. Fiecare om in parte este destinat sa moara si sa invie cu Hristos, sa reconstituie, in mod liturgic, istoria mantuirii universale in propria sa persoana.12

Incadrandu-se in aceasta ordine liturgica, euharistica, toti crestinii, prin cultul public si prin asumarea trudei greutatilor vietii in duhul lui Hristos, devin asemenea Lui: „totodeauna purtand in trup mersul spre moarte a lui Iisus, asa ca si viata lui Iisus sa se arate in trupul nostru” (1 Cor. 4,10; Col. 1,24). Toate activitatile: rugaciunile si initiativele apostolice, viata de familie, munca zilnica, bucuriile si incercarile vietii, daca sunt traite in duhul lui Hristos, devin „jertfe duhovnicesti, placute lui Dumnezeu prin Iisus Hristos” (1 Pt. 2,5), care, in celebrarea Euharistiei, sunt oferite cu adanca evlavie lui Dumnezeu impreuna cu ofranda Trupului si Sangelui Domnului. La Sfanta Liturghie crestinii se ofera si ei lui Dumnezeu impreuna cu Hristos: „Primeste Dumnezeule, rugaciunea noastra; fa-ne sa fim vrednici a-Ti aduce rugaciuni, cereri si jertfe fara de sange pentru tot poporul Tau”.13 Astfel, credinciosii laici, actionand peste tot cu sfintenie ca adoratori, ii consacra lui Dumnezeu lumea insasi dupa indemnul ecteniei: „Pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam”.

Credinciosii laici participa la preotia lui Hristos si prin toate actiunile prin care mijlocesc impacarea oamenilor cu Dumnezeu si intreolalta: „Va indemn sa faceti cereri, rugaciuni, mijlociri, multumiri pentru toti oamenii, ca aceasta este lucru bun si primit inaintea lui Dumnezeu, Mantuitorul nostru” (1 Tim. 2,1,3). Caci Dumnezeu „ne-a impacat cu Sine prin Hristos si ne-a dat noua slujirea impacarii” (2. Cor. 5,18).


Participarea mirenilor la slujirea imparateasca a lui Hristos

Mirenii sau credinciosii laici participa la slujirea imparateasca a lui Hristos prin biruinta lor asupra ispitelor si a pacatelor, prin organizarea comuniunii crestine si prin diaconia crestina in societatea seculara.

Evanghelia lui Hristos cheama oamenii din robia pacatului si a mortii si prin nasterea la viata in Hristos (Rom. 6,3-6; Gal. 3,27) ii aseaza pe calea dreptatii, a libertatii si comuniunii vietii vesnice. „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine” (In. 14,6). „Eu sunt lumina lumii; cel ce-Mi urmeaza Mie nu va umbla in intuneric, ci va avea lumina Vietii” (In. 8,12).

Dar pentru ca aceasta cale a crestinului nu este inca tinta finala, ea trece prin ispite, contestatii si suferinte si cere de aceea lupta spirituala: „Si orice luptator, de la toate se-nfraneaza. Ei insa, ca sa ia o cununa stricacioasa; dar noi, una nestricacioasa” (1 Cor. 9,25). Tinta drumului lumineaza numai pe parcursul lui. Mantuirea se dobandeste in lupta cu ispitele si contestatiile acestei lumi: biruinta vietii in lupta impotriva pacatului si a mortii.

Prin daruirea Sa lui Dumnezeu care a culminat cu biruirea pacatului si a mortii prin Cruce si Inviere, Iisus Hristos a impartasit ucenicilor Sai darul libertatii si puterea ca prin lepadarea de sine si printr-o viata sfanta sa poata birui ei insisi ispitele si stapanirea pacatului „pentru ca Cel Care este in noi e mai mare decat cel care este lume” (1 In. 4,4). Sfantul Apostol Pavel exprima aceasta putere a crestinului, ce vine din puterea lui Hristos, de a birui ispitele si pacatele prin indemnurile de a „umbla intru innoirea vietii”. „Asa si voi, socotiti-va ca morti ii sunteti pacatului, dar vii lui Dumnezeu intru Hristos Iisus, Domnul nostru. Asadar, sa nu domneasca pacatul in trupul vostru cel muritor, ca sa va supuneti poftelor lui: nici madularele voastre sa nu le puneti in slujba pacatului ca arme ale nedreptatii, ci infatisati-va lui Dumnezeu ca viii dintre morti, si madularele voastre ca arme ale dreptatii in slujba lui Dumnezeu. Fiindca pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, de vreme ce nu sunteti sub Lege, ci sub har” (Rom. 6,11-14).

Pentru ca „lupta noastra nu este impotriva carnii si a sangelui, ci impotriva duhurilor rautatii” (Ef. 6,12), biruinta asupra pacatului trebuie sa se manifeste si in sfera sociala. De aceea, participarea la slujirea imparateasca a lui Hristos se concretizeaza si in imbunatatirea conditiilor de viata din lume, a institutiilor si structurilor adiacente, ca acestea sa nu genereze pacate sociale, ci sa ofere conditii optime pentru desavarsirea omului.14

 

1 In luna martie anul curent Papa Francisc I emitea o enciclica privitoare la rolul si misiunea laicilor in Biserica si in lume (detalii pe http://www.e-communio.ro/print_form.aspx?=1305). In Biserica Catolica, inca de la Conciliul Vatican II s-a elaborat o doctrina bine pusa la punct privitor la rolul laicilor, disponibila si in limba romana pe http://www.magisteriu.ro/apostolicam-actuositatem-1965/.

 

2 Antonie Plamadeala, Talcuiri noi la texte vechi, Ed. Arhiepisopiei Sibiului, Sibiu, 1989, p.197.

3 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Tratat de Teologie dogmatica, Ed. Romania Crestina, Bucuresti, 1999, p.162.

4 Pr. Prof. Dr. Dumitru Calugar, Catehetica, Ed. Renasterea, Cluj-Napoca, 2005, p. 41.

5 ibidem.

6 Pentru mai multe detalii, a se vedea: Pr. Prof. Traian Nojea, Intreita slujire a lui Hristos in Biserica si participarea Bisericii la ea. Preotia generala si preotia slujitoare a Bisericii, in rev. Dascalul crestin, nr. 6 – 7/2012, pp. 46 – 59 (disponibil si online pe http://www.profesordereligie.ro/press/revista-dascalul-cretin-nr-6-7/).

7 Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, vol. III, EIBMBOR, Bucuresti, 2003, p.105.

8 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, Biserica şi Liturghia, in rev. Ortodoxia, nr. 2/1982, p. 484.

9 ibidem, p.485.

10 Paul Evdokimov, La Nouveauté de l"Esprit, Abbage de Bellefontaine, Begrolles, 1977, pp. 40-44; Mitropolit Georges Khodze, La Spiritualité liturgique, in rev. Contacts, nr. 93/1976, pp. 6-12; Witness and Liturgical Spirituality, in Reports from the Orthodox Consultation on Confessing Christ Through the Liturgical Life of the Church Today, in rev. International Review of Mission, nr. 256/1975, pp. 417-421.

11 Pr. Prof. Dr. Ion Bria, op.cit., p. 491.

12 Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, op.cit., p.105.

13 Din Rugaciunea intaia pentru credinciosi, Liturghier.

14 A se vedea mai pe larg Pr. Prof. Dr. Valer Bel, Misiunea sociala a Bisericii in contextul globalizarii, in vol. Biserica si multiculturalitate in Europa sfarsitului de mileniu, Ed. Presa Universitara Clujeana, Cluj-Napoca, 2001, pp. 43 - 77.

 

19 Iulie 2014

Vizualizari: 1482

Voteaza:

Apostolatul laicilor in Biserica Ortodoxa 1.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE