Asimilati Mortii si Invierii lui Hristos

Asimilati Mortii si Invierii lui Hristos Mareste imaginea.

Asimilati Mortii si Invierii lui Hristos

Cat priveste Biserica veche, ea stia, si stia chiar inainte de a putea sa exprime si sa explice cunoasterea ei sub forma unor teorii rationale si coerente. Ea stia ca in botez noi murim realmente si inviem cu Hristos, pentru ca aceasta era experienta intima a tainei baptismale. Noi trebuie sa revenim la aceasta cunoastere sacramentala care ilumina toata viata Bisericii vechi cu o bucurie nespusa, o facea cu adevarat pascala si realmente baptismala, daca vrem ca botezul sa-si regaseasca, in sanul Bisericii, locul si functia pe care le avea la origine.

Si acum, ultimele intrebari, intrebari capitale: cum murim in felul lui Hristos? Cum inviem in felul invierii sale? Si de ce aceasta si numai aceasta, ne permite sa intram in viata noua a Lui si cu El? Raspunsul la aceste intrebari este dat in aceasta descoperire esentiala privind propria moarte a lui Hristos - moarte de voie - "eu imi dau singur viata ca sa o iau inapoi. Nimeni nu mi-o ia, ci eu mi-o dau singur. Eu am putere sa-mi dau viata si am putere sa o iau inapoi" (Ioan 10, 17, 18).

Biserica ne invata ca in omenitatea Sa fara pacat, Hristos nu era supus mortii in mod natural, ca El era in intregime eliberat de mortalitatea umana, care constituie soarta noastra comuna inevitabila. El nu trebuia sa moara. Daca a murit, aceasta s-a facut numai pentru ca El voia sa moara, alesese sa moara, hotarase a muri. Si tocmai caracterul voluntar al acestei morti, moartea celui Nemuritor face din aceasta o moarte rascumparatoare, moarte pentru mantuirea noastra, moarte plina de valoare ispasitoare.

Dar inainte de a raspunde la intrebarea privitoare la raportul dintre moartea lui Hristos si propria noastra moarte baptismala, noi trebuie sa regasim semnificatia reala a dorintei de a muri a lui Hristos. Spun sa regasim, caci oricat de ciudat s-ar parea, marea erezie a timpurilor noastre se refera exact la ceea ce priveste moartea.

Din pricina acestei preocupari evident esentiala pentru credinta si evlavie, s-a produs o metamorfoza paradoxala si aproape inconstienta, care a acoperit practic in ochii nostri notiunea si experienta esentialmente crestina asupra mortii. Pentru a vorbi in termeni simpli si poate chiar prea simpli, aceasta erezie rezida in abandonarea progresiva de catre crestini a sensului si continutului spiritual al mortii - a mortii ca realitate esentialmente spirituala si nu numai biologica.

Pentru o majoritate zdrobitoare a crestinilor, moartea inseamna doar sfarsi-tul biologic al acestei vieti. Deci, dincolo de acest sfarsit, se postuleaza si se afirma o alta viata, pur spirituala si fara sfarsit - viata sufletului nemuritor - moartea fiind astfel trecerea naturala de la una la alta. In aceasta conceptie, care nu este de fapt cu nimic diferita de intreaga traditie platonica idealista si spiritualista, ceea ce devine din ce in ce mai putin inteles, din ce in ce mai putin existential, si ceea ce impregneaza tot mai putin credinta, evlavia si viata, este afirmatia initiala a stricarii mortii de catre Hristos ("cu moartea pre moarte calcand") adica exact bucuria cea mai proprie crestinismului, atat de evidenta in Biserica veche, bucuria nesfarsita in fata abolirii mortii - "moartea a fost inghitita de biruinta. Unde-ti este, moarte biruinta? unde-ti este, moarte boldul?" (I, Cor. 15, 54-55) - inca si mai evidenta aceasta bucurie in traditia noastra liturgica ("Hristos a inviat si nimeni in morminte").

Este ca si cum Moartea si invierea lui Hristos erau evenimente in sine care trebuie reamintite, celebrate, sarbatorite, mai ales in Vinerea Sfanta si la Pasti, dar fara nici o legatura realmente existentiala cu propria noastra moarte si cu existenta de dupa moarte, pe care noi o percepem intr-o cu totul alta perspectiva: aceea de moarte naturala sau biologica si aceea de nemurire la fel de naturala, desi spirituala.

Moartea se refera la trup, nemurirea la suflet. Si crestinul, fara sa respinga in mod deschis credinta initiala a Bisericii si recomandandu-se ca avand-o, nu stie in realitate ce inseamna distrugerea mortii si invierea trupului; el nu stie cum sa lege aceste notiuni de propria-i experienta traita si de propriu-i univers mental care combina adesea (asa cum se intampla in miscarile pseudo-spirituale din vremea noastra) pozitivismul si spiritualismul, dar care este aproape total inchis experientei cosmice si eshatologice a Bisericii primare.

Motivele acestei divergente, ale acestei erezii foarte generalizate, desi aproape inconstiente, sunt destul de evidente. Ele sunt, pentru a folosi un termen modern, semantice si aceasta la un nivel profund psihologic si spiritual. Omul modern, chiar crestin, pentru care moartea este un fenomen pur biologic, nu intelege afirmatia Evangheliei cu privire la distrugerea si abolirea mortii, pentru ca la acest nivel biologic, moartea lui Hristos nu a schimbat cu nimic fenomenul mortii.

Moartea nu a fost nici distrusa, nici abolita. Ea rama-ne aceeasi lege inevitabila pentru sfinti ca si pentru pacatosi, pentru credinciosi ca si pentru necredinciosi, acelasi principiu organic al insasi existentei lumii. Evanghelia crestina nu pare sa se aplice mortii asa cum o intelege omul modern incat acesta pune linistit Evanghelia de-o parte si revine la vechea dihotomie pe care o socoteste mult mai acceptabila: mortalitatea trupurilor, nemurirea sufletului.

Ceea ce omul modern nu intelege, faptul la care el a devenit surd si orb, este viziunea crestina fundamentala asupra a ceea ce este contrariul nemuririi - caci asa cum nu si-a creat el intreaga moarte, nu inseamna esenta ei ultima, in aceasta viziune crestina, intr-adevar, moartea este mai intai de toate o realitate spirituala, pe care o poate cunoaste omul inca din timpul vietii si de care el se poate elibera atunci cand este asezat in mormant. Moartea, in acest sens, este faptul de a se desparti de viata, ceea ce inseamna a se desparti de Dumnezeu, singurul Datator de viata, El insusi fiind viata.

Moartea nu este contrariul nemuririi - caci asa cum nu s-a creat el insusi pe sine, omul nu are puterea sa se autoanihileze, sa revina la nimicul din care a fost adus la existenta de Dumnezeu si in acest sens el este nemuritor - moartea este deci contrariul adevaratei vieti "care este lumina oamenilor" (Ioan 1, 4).

Aceasta adevarata viata, omul are puterea sa o respinga si deci sa moara, astfel ca si nemurirea lui devine moarte vesnica. Si aceasta viata el a lepadat-o. In aceasta consta pacatul originar, catastrofa cosmica initiala pe care o cunoastem nu pe planul istoriei, nu pe plan rational, ci prin intermediul acestui sens religios, a acestei tainice incredintari interioare din om pe care nici un pacat nu va putea sa o distruga, care indeamna totdeauna si pretutindeni pe om sa-si caute mantuirea.

Astfel, moartea totala nu este fenomenul biologic al mortii, ci realitatea spirituala al carei "bold este pacatul" (I Cor. 15, 56) - refuzul de catre om a singurei vieti adevarate care i-a fost daruita de Dumnezeu. "Pacatul a intrat in lume, iar prin pacat moartea" (Romani 5, 12); nu exista alta viata decat cea in Dumnezeu; cel care respinge aceasta viata moare pentru ca viata fara Dumnezeu este moarte.

Aceasta este moartea spirituala, cea care umple toata viata de sentimentul mortii si care, fiind despartite de Dumnezeu, transforma viata omului in singuratate si suferinta, frica si iluzie, robie a pacatului si ura, nonsens, aviditate si gol. Aceasta moarte face ca omul mort fizic sa fie cu adevarat mort, consecinta ultima a unei vieti pline de moarte, teama de seolul biblic, unde insasi supravietuirea, nemurirea, nu inseamna decat "prezenta absentei", despartirea totala, singuratatea totala, intunericul total.

Si atat timp cat noi nu vom regasi aceasta viziune si acest sens crestin al mortii, al mortii ca lege si fundament oribil al "vietii noastre moarte" (si nu numai al mortii noastre), al mortii care domneste in lume (Rom. 5-14), nu vom fi in masura sa intelegem semnificatia Mortii lui Hristos pentru noi si pentru lume. Caci pentru aceasta a venit Hristos: pentru a distruge si suprima aceasta moarte spirituala; pentru a ne izbavi de aceasta moarte spirituala.

Abia acum, dupa ce am inteles aceasta, noi putem sa percepem semnificatia cruciala a mortii voluntare a lui Hristos, a dorintei Lui de a muri. Omul moare pentru ca el a vrut viata pentru ea insasi si in ea insasi, altfel spus, pentru ca se iubeste pe sine, si si-a iubit viata mai mult decat pe Dumnezeu.

Aceasta dorinta este si obiectul pacatului sau si deci ratiunea intima a mortii lui spirituale, boldul mortii lui. Viata lui Hristos, dimpotriva este facuta in intregime, totalmente, exclusiv din dorinta lui de a mantui pe om, de a-l slobozi de aceasta moarte in care-si transformase viata, de a-i reda viata pe care o pierduse prin pacat. Vointa lui de mantuire este insusi mobilul, forta acestei iubiri, perfecte pentru Dumnezeu si pentru oameni, a ascultarii totale fata de vointa lui Dumnezeu al carei refuz a antrenat pe om in pacat si in moarte. Astfel viata Sa este realmente scutita de moarte. Nu exista moarte in aceasta viata pentru ca este plina de singura dorire a lui Dumnezeu, pentru ca este in intregime in Dumnezeu si in iubirea Lui.

Si cum dorinta Lui de a muri nu este decat o expresie si realizarea ultima a acestei iubiri si a acestei ascultari - cum nioartea Lui nu este nimic altceva decat iubire, nimic altceva decat vointa de a distruge singuratatea, separarea de viata, intuneric si desnadejdea mortii, nimic altceva decat iubire, pentru cei ce sant morti - nu mai exista "moarte" in moartea lui Hristos. Moartea Lui, fiind cea mai desavirsita manifestare a iubirii ca viata si a vietii ca iubire, anuleaza boldul mortii care este pacatul si distruge cu adevarat moartea ca putere a fui Satan st a pacatului in lume.

Hristos nu suprima, nu distruge moartea fizica, pentru ca El nu suprima aceasta lume din care moartea fizica este nu numai o parte, ci insusi principiul vietii si cresterii. Dar El face infinit mai mult. Retragand mortii boldul pacatului, abolind moartea ca realitate spirituala, um-plind-o cu El insusi, cu iubirea Lui si cu viata Lui, El face din moarte - care era foarte real separarea de viata si pervetire a vietii - o fericita si stralucitoare trecere - Paste - spre o viata mai plina, o comuniune mai totala, o iubire mai absoluta. "Pentru mine, zice Sfantul Pavel, a trai este Hristos, si a muri imi estedobinda" (Filip. 1,21). El nu vorbeste de nemurirea sufletului sau, ci de sensul nou, totalmente nou al mortii - a mortii in sensul de a fi cu Hristos, a mortii in sensul in care ea devine, in lumea noastra mortala, manifestarea biruintei lui Hristos.

Pentru cei care cred in Hristos si traiesc in El, nu mai exista moarte, "moartea a fost inghitita de biruinta" (I Cor. 15, 24) si fiecare mormant nu mai contine moartea, ci viata. Sa revenim acum la botez si (a intrebarea pe care am pus-o cu privire la asimilarea lui la Moartea si invierea lui Hristos si la semnificatia reala a acestei asimilari. Caci abia acum putem sa intelegem ca aceasta asimilare - inainte de a fi implinita prin ritual - este in noi: in credinta noastra in Hristos, in iubirea noastra pentru El si, prin urmare, in faptul ca noi dorim ceea ce a dorit El.

A crede in Hristos inseamna, si totdeauna a insemnat, nu numai a-L marturisi, nu numai a primi de la El, ci mai inainte de toate, a te darui Lui. Acesta este sensul poruncii Sale conform careia trebuie sa-L urmam. Si nu exista alta cale de a crede in El decat acceptand credinta Lui ca fiind a noastra, iubirea Lui ca a noastra, dorinta Lui ca fiind a noastra.

Caci nu exista Hristos in afara acestei credinte, a acestei iubiri, a acestei doriri, doar impartasin-du-ne cu El putem sa-L cunoastem pe El care este aceasta credinta, aceasta ascultare, aceasta iubire si aceasta dorire. A crede in El si a nu crede in ceea ce El a crezut, a nu iubi ceea ce El a iubit si a nu dori ceea ce El a dorit, insemna a nu crede in El. A-L separa de continutul vietii Sale, a astepta de la El minuni sau ajutor, fara sa faci ceea ce a facut El si, in sfarsit, a-L numi Domn si a-L adora fara sa faci voia Tatalui Sau, inseamna a nu crede in El. Suntem mantuiti nu pentru ca credem in puterea Lui "supranaturala" - o astfel de credinta El nu vrea! - ci pentru ca acceptam din toata inima si facem a noastra dorinta care a umplut viata Lui, care este viata Lui, si care, in final, il face sa coboare in moarte si sa o suprime.

Dorinta de a implini, de a realiza credinta de asa maniera incat aceasta sa poata realmente sa fie calificata si resimtita ca moarte si inviere, este deci cel dintii rod, primul efect al credintei insasi, al asimilarii la credinta lui Hristos. Este intr-adevar imposibil sa cunosti pe Hristos fara sa doresti sa fii complet eliberat de aceasta lume pe care Hristos a aratat-o a fi aservita pacatului si mortii, si pentru care El insusi, desi traind in ea, a fost cu adevarat mort, mort fata de suficienta ei, fata de "pofta carnii, a ochilor si de increderea ei in bunurile pe care le are" (I loan 2, 16), care umplu si definesc aceasta lume. Hristos a fost mort fata de moartea spirituala care domneste in aceasta lume. Este imposibil sa cunosti pe Hristos fara sa doresti a fi cu El acolo unde este El.

Si El nu este in aceasta lume care trece. El nu-i apartine. El este inaltat la cer - nu vreo alta lume, caci cerul in credinta crestina, nu este altunde, ci inseamna insasi realitatea vietii in Dumnezeu, a vietii totalmente eliberata de starea care duce la moarte, de aceasta stare de despartire de Dumnezeu care constituie pacatul acestei lumi si condamna la moarte.

A fi cu Hristos inseamna a avea aceasta noua viata - cu Dumnezeu si in Dumnezeu - care nu este din aceasta lume; si acest lucru nu ar fi posibil decat asa cum spune Sfantul Pavel - in termeni atat de simpli si totusi atat de neintelesi pentru crestinul modern - "Daca suntem morti si daca viata noastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu" (Col. 3, 3).

In sfarsit este imposibil sa cunosti pe Hristos fara a dori sa bei paharul pe care El l-a baut, si sa fii botezat cu botezul Lui (Matei 20, 22), fara a dori, cu alte cuvinte, aceasta ultima intalnire si aceasta ultima batalie cu pacatul si cu moartea care L-a facut pe El sa-si dea viata pentru mantuirea lumii.

Astfel, credinta insasi nu numai ca ne indeamna sa vrem a muri cu Hristos, ci ea insasi este aceasta dorinta. Si fara aceasta dorinta, credinta nu mai este credinta, ci o simpla ideologie, la fel de supusa unei cautiuni si la fel de aleatorie (trecatoare) ca orice ideologie. Credinta este cea care cere botezul; credinta este cea care si cunoaste ca botezul este realmente moartea si invierea cu Hristos.

Parintele Alexander Schmemann

27 Aprilie 2012

Vizualizari: 4204

Voteaza:

Asimilati Mortii si Invierii lui Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE