Avem bunavointa?

Avem bunavointa? Mareste imaginea.

Fiecare dintre noi cunoaste, indeobste, ce inseamna bunavointa sau reavointa, insa nu ne dam seama intotdeauna, cand suntem si noi cu vointa noastra intr-una sau alta din cele doua stari sau situatii.

Avem impresia eronat ca, suntem in general, mai tot timpul, amabili, draguti, gata sa oferim un sfat, un ajutor, insa e bine sa recunoastem ca, nu se intampla asa de fiecare data.

Daca in lumea aceasta ar fi doar oameni cu bunavointa, tare bine ar merge treburile pe pamant.



Doar Bunul Dumnezeu este un izvor nesecat de bunavointa, intrucat nu se poate cugeta in Dumnezeire ca ar putea exista reavointa, vreodata, ca ar putea pacatui; altminteri, nu am mai putea vorbi de sfintenia lui Dumnezeu.

Domnul a marturisit despre Sine ca: "diavolul nu are nimic intru Mine", deci cel rau nu are in Dumnezeu - reavointa. Chiar daca Dumnezeu ar putea face si rau, pentru ca este un Spirit absolut liber, neconditionat de nimeni si de nimic, nu face acest lucru pentru simplu fapt ca "nu-i sta in caracter" asemenea lucrare, El fiind Binele absolut, Bunatatea perfecta care nu doreste a face raul vreodata.

Daca bunavointa lui Dumnezeu nu se manifesta intotdeauna, aceasta nu inseamna ca ea dispare, pur si simplu, ci doar ca ea se arata si prin judecatile Lui cele drepte. Ea poate fi dreptate, pronie si judecata a Lui, dreptate pentru unii si bunavointa fata de altii, care s-au invrednicit de purtarea de grija iubitoare a lui Dumnezeu.

Oricand omul poate sa acceada la bunavointa divina, desi pedagogia divina aratata prin certare si dreapta judecata inseamna tot bunavointa spre indreptarea lucrurilor din viata omului si a lumii.

Sfantul Ioan Damaschin spune: "Dumnezeu poate cate vrea, dar nu vrea cate poate, caci poate pierde lumea, dar nu vrea" (Dogmatica, I, 13). Tot asa ar fi putut sa-l piarda si pe om pentru neascultare si calcarea poruncii, dar nu a facut-o, ci dimpotriva, a venit in lume ca sa-l mantuiasca pe om; a raspuns, cu bine dumnezeiesc la raul omenesc.

Deci, pur si simplu, Dumnezeu Nu vrea sa faca rau cuiva, nimanui, nici macar duhurilor rele; nu poate face raul, nu-L lasa bunatatea Sa desavarsita; pe ingerii rai i-a izgonit din Imparatia Sa, dar nu i-a nimicit. Acestia si-au pastrat o oarecare libertate, controlata totusi de Dumnezeu, iar rautatea lor o intoarce Dumnezeu in favoarea omului, adica spre bine. Asa cum focul poate sa si incalzeasca, dar poate sa si arda, iar apa poate sa si potoleasca setea, dar poate aduce si nenorocire.

Existenta raului in lume si a duhurilor rele, anume acest rau si lucrarea lui asupra omului devine un rau necesar pentru om si pentru mantuirea sa. Fara ispitire si incercare a credintei, fara examenele duhovnicesti, care sunt ispitele, nu se poate vadi, cine are vietuirea de aur si cine de tinichea, cine are bunavointa ca ingerii si cine reavointa ca diavolii.

Nici un duh, din cer sau de pe pamant, fie el ingeresc sau diavolesc, nici o fiinta din cele create, nu are o libertate totala, similara cu a lui Dumnezeu.

In lumea duhurilor este valabila legea ascultarii de Stapanul fapturilor; insa, exista o ascultare din dragoste la ingeri buni precum este si o ascultare din frica la duhurile rele.

Tot ce se intampla sub Cer si pe Pamant, Dumnezeu stie. Iar, daca aceasta libertate a duhurilor se manifesta cu reavointa, nu inseamna ca nu este pedeapsa si pentru pacatele vointei, asa cum exista pedeapsa si pentru pacatele mintii sau pentru pacatele facute cu cuvantul.

Referitor la pacatele vointei, ale lui "Nu vreau", un proverb chinezesc zice ca: "In lume sunt trei categorii de oameni, care ne incurca: cei care nu vor ca tu sa faci un anumit lucru, apoi, cei care vor sa faca si ei acelasi lucru si cei care nu vor sa faca nimic".

Insa, putem fi incredintati ca, Nu doarme Cel care rasplateste fiecaruia dupa buna sau reaua vointa pe care o arata, dupa felul cum vorbeste sau faptuieste.

De aceea, psalmistul se intreaba: "Nu vede, oare, Cel care a facut ochiul si nu aude, oare, Cel care a facut urechea? Cel ce pedepseste neamurile, oare nu va certa?" (Psalm 93,8-10)".

Cand incheiem rugaciunea Tatal nostru cu ecfonisul: "Ca a Ta este imparatia si puterea si slava, A Tatalui si a Fiului si a Duhului Sfant. Acum si pururea si in vecii vecilor. Amin", de fapt, noi recunoastem pururea aceasta Imparatie a lui Dumnezeu, in Cer si pe Pamant si statutul de Atottiitor al lumii, de Proniator si de Mantuitor a lui Dumnezeu in Treime slavit si laudat. Aceasta stapanire si imparatie a Sa pune in randuiala viata fapturilor, aduce ordine si echilibru intre stihiile pamantului si o buna intocmire a vazduhului, face dreptate celor nedreptatiti si intinde bunatatea Sa la toate cele ce sunt prin aceea ca, El este Cel care le-a creat pe toate cele vazute si nevazute.

Revenind la subiect, putem afirma ca, la inceput, in starea paradisiaca omul a fost zidit cu puteri spirituale orientate spre Dumnezeu: vointa spre bine, insemnand aceasta, bunavointa, mintea spre adevar, anume intelepciune si simtirea spre frumos, anume bunatate.

Toate facultatile omului, inzestrate de Creator cu atatea daruri si harisme, faceau din omul primordial o faptura minunata, plina de sfintenie, frumusete si de nevinovatie.

El traia in comuniune cu Dumnezeu si in armonie cu toate cele create de Dumnezeu, intr-o stare de fericire netulburata de tristete, de suspine sau de durere. Omului nu-i lipsea nimic, ceea ce-i daruise Dumnezeu fiindu-i suficient pentru o existenta lipsita de griji.

Diavolul, urzitorul raului in lume a adus prin ispitire posibilitatea pacatuirii si deturnarea lucrarilor firesti ale omului spre o vietuire impresurata cu suferinte, izvorate din nesupunere si neascultare fata de Dumnezeu, din dezordinea care a urmat in creatie. Stricaciunea pacatului omenesc a produs dizarmonie intre el si celelalte fapturi, intre om si Dumnezeu, intre om si natura. Chiar daca a fost ispitit, omul ar fi putut refuza imboldul satanic, pastrand fidelitatea fata de Parintele sau.

Odata cu patrunderea pacatului in viata omului, toate au suferit un proces de degradare, de stricaciune, care a cuprins atat firea trupeasca, cat si cea sufleteasca. Mintea s-a intunecat, sensibilitatea omului s-a alterat, vointa a slabit, trupul omului a devenit stricacios, robit de pofte, de patimi.

Vointa a slabit prin faptul ca a pierdut puterea ce o primea prin harul divin, care o intarea spre savarsirea lucrarilor. Daca la inceput dorea doar binele, dupa cadere a dorit si raul, transformandu-se din bunavointa in reavointa. Acum, omul oscileaza in libertatea vointei sale intre cele doua stari: de bunavointa sau de reavointa. Credinta se conjuga cu bunavointa dorind virtutea, necredinta se conjuga cu reavointa dorind pacatul. De altfel, neascultarea care vine din necredinta o desparte de har, de vointa si lucrarea lui Dumnezeu, iar ascultarea care vine din credinta ii aduce puterea de a face chiar si minuni.

Intr-un cuvant, omul dupa cadere a devenit neputincios si bolnav, lipsit de slava si de putere duhovniceasca, calitati de care s-a bucurat la inceput. In starea paradisiaca toate facultatile sufletului erau inzestrate cu puteri deosebite: mintea era luminata de Duhul Sfant fiind inteleapta si intelegatoare, avand o buna cunoastere a tainelor, vointa avea puteri nebanuite, inima omului era plina de iubire, de sensibilitate. In raiul in care a fost asezat omul era un mic dumnezeu, toate vietuitoarele ascultau de om ca de un stapan si ii erau supuse. Mai apoi, cu trecerea anilor, fiecare generatie de oameni a adaugat pacate si stricaciune in gena umana, care au imputinat anii de viata, puterile omenesti si starea de sanatate a acestuia, moartea instalandu-se in firea omului prematur si neobisnuit de mult.

Astazi, doar Biserica mai recupereaza aceasta stare de armonie edenica prin lucrarea ei sfintitoare si desavarsitoare, prin care omul poate fi restabilit in stare de har, de sfintenie, in integralitatea sa fiintiala.

Hristos biruind pacatul si moartea daruieste Bisericii Sale prin lucrarea Duhului Sfant viata si nemurire tuturor celor fac parte din ea, anume a celor botezati, care cred in El si isi indreapta vointa si gandul, lucrarea si privirea spre Dumnezeu.

Asadar, sfintenia inseamna acordul dintre vointa si bine, conlucrarea deplina si neintrerupta a facultatilor spirituale si fizice ale omului cu Dumnezeu, cu virtutile, nedezlipirea vointei de tot binele care se poate cugeta si face de catre om, in colaborare cu Dumnezeu.

In aceasta stare de dreptate, omul sfant doreste in orice clipa sa savarseasca binele, atat la nivelul gandurilor, a cuvintelor si a intentiilor bune, dar mai ales, la nivelul faptelor; adica, zi si noapte, vorbirea, gandirea si toata activitatea omului este impregnata de har, de bine, de sfintenie si de lucrarea lui Dumnezeu.

Aceasta stare de gratie, de noblete si de duhovnicie, omul a pierdut-o.

Oamenii de azi traiesc intr-o nepasare trandava in ce priveste viata lor virtuoasa, nu mai sunt amabili unii cu altii, binedispusi sa ajute oricand pe aproapele lor, nu mai vor sa devina sfinti, ci vor sa fie oameni realizati. Vointa lor si lucrarea este indreptata spre lume, spre acumularea de bunuri materiale, nu spre progres spiritual si desavarsire.

Egoismul omului modern a scos vietuirea si vointa sa din sfera de lumina si de har si l-a aruncat pe om in zonele intunecate ale pacatului, ale rautatii, ale influentelor malefice venite dinspre lume si diavol si de la trup.

Daca omul nu ar fi parasit comuniunea harica cu Dumnezeu, vointa cea buna si sfanta a lui Dumnezeu ar fi ramas unita cu vointa omului si s-ar fi numit acesta unire de lucrari: bunavointa.

Fara har si fara Dumnezeu, vointa omului este slaba, inclinata spre rau, devine neputincioasa si rea, anume: reavointa.

Exista si surogatele bunavointei, ca manifestari simulate de bunavointa. Pe acestea le-am putea denumi: politete falsa, amabilitate de circumstanta si bunavointa fariseica. Acestea se arata atunci cand omul doreste sa obtina ceva cu tertip, cu viclesug devenind lingusitor si dragut cu interes.

Starea de bunavointa la astfel de oameni nu se manifesta ca virtute crestineasca, ca si calitate care caracterizeaza personalitatea acestora, tot timpul, definindu- le caracterul.

Bunavointa disimulata se manifesta scurt, doar in conjunctura creata special, pentru atingerea unui scop imediat, atat cat este nevoie si cu duplicitate. Dupa ce a fost atins obiectivul, ea dispare tot asa de subit cum a si aparut.

Deci, este o "virtute" de suprafata, nu de adancime; nu este o stea calauzitoare, ci o cometa, un meteorit.

Cata vreme virtutile nu prind radacini adanci in fiinta omului si nu izvorasc din inima lui, cata vreme ele apar si dispar cu repeziciune in functie de conjuncturi si nu sunt trasaturi profunde de caracter, cata vreme ele nu sunt conlucrari intre om si Dumnezeu, putem afirma ca ele raman doar palide si timide manifestari cu aparenta de virtuti inchipuite, cu straluciri meteoritice, ce vorbesc despre ceea ce pare a fi un om si nu este cu adevarat.

Omul virtuos, omul sfant este virtuos si sfant, cu adevarat si nu pare a fi asa.

Omul civilizat are maniere, insa nu obligatoriu si virtuti, el pare un om cu principii, insa nu are si poruncile divine, poate fi politicos si cu bune intentii, dar sa traiasca fara a face vreun bine. A nu face nimanui nici un rau, a nu a avea treaba cu nimeni, nu-i mare lucru; poate fi - un pur egoism, o totala indiferenta.

Asadar, la omul care are o bunavointa autentica, ce se manifesta cu dragoste aratata prin fapte si nu cu vorbe si gesturi gratuite de falsa politete, bunavointa sa este felul sau de a fi si nu este o manifestare de moment marcata de avantajele unei diplomatii circumstantiale, invatata la un curs de public relations.

Bunavointa si buna purtare nu poate fi doar o haina, o masca ori o strategie de a cuceri popularitate.

In Pateric citim despre parinti cu viata sfanta, care nu erau intotdeauna amabili si draguti; in multe cazuri se aratau a fi aspri cu fiii duhovnicesti sau cu strainii ori pentru a scapa de slava desarta ori adoptau o astfel de atitudine cu scop pedagogic, pentru indreptarea lucrurilor cu penitente.

Asezarea sufleteasca a crestinului binevoitor este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, anume este plina de dragoste, de bunatate, de intelegere, este pasnica si indelung rabdatoare, fiind orientata spre o buna lucrare ce primeste binecuvantarea lui Dumnezeu.

Omul bun este si binevoitor. El voieste binele oricand si oricui, in orice situatie si cu orice pret, chiar si atunci cand este in defavoarea lui, chiar daca ar putea fi interpretata aceasta atitudine ca fiind naivitate ori prostie.

Asa stau lucrurile si in ce priveste iubirea de vrajmasi; bunavointa aratata fata de ei, dovedeste ca noi i-am coplesit cu bunatatea noastra si nu ei ne-au biruit cu rautatea lor.

Bunavointa nu inseamna lipsa de discernamant sau de diplomatie, ci smerenie si incredere. In acest caz, nu este doar o atitudine frumoasa, ci inseamna Evanghelie traita si dragoste fata de semeni implinita prin fapte si viata autentica de crestin.

Prin ea se arata Dumnezeu ca fiinta binevoitoare si iubitoare fata de toti, care voieste tuturor binele, manifestat ca vointa si lucrare a Sa in viata fiecaruia, intrucat "Dumnezeu face si ca sa voim si ca sa savarsim dupa a Sa bunavointa" (Filipeni 2,13).

Ce putem spune atunci despre noi.noi avem bunavointa? Este aceasta doar "chip" sau "si asemanare" cu a Sa bunavointa? Este o manifestare de esenta sau doar o aparenta?

Pr. Alin-Cristian Preotu

 

.

Despre autor

Alin-Cristian Preotu Pr Alin-Cristian Preotu

Senior editor
69 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012

24 Iulie 2012

Vizualizari: 4449

Voteaza:

Avem bunavointa? 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE