Avem ispite dupa ce ne-mpartasim?

Avem ispite dupa ce ne-mpartasim? Mareste imaginea.

Este final de lună şi se cuvine să continuăm a medita asupra pericopelor evanghelice din duminicile lui răpciune, căutând sensuri relevante pentru tema acestui an omagial, dedicat sfintei spovedanii şi sfintei împărtăşanii. Trei dintre cele patru duminici ale lunii ce tocmai se încheie sunt dedicate Sfintei Cruci.

Când păcatul nu mai are putere
În cea dintâi, numită cea "dinaintea Înălţării Sfintei Cruci", este redat un fragment din convorbirea lui Iisus cu Nicodim (v. Ioan 3, 13-17). Aici, Domnul face trimitere la momentul în care, în pustiu fiind, după ce au fost scoşi din robia Egiptului, evreii au început să cârtească, asupra lor abătându-se, ulterior, şerpi veninoşi încât "a murit mulţime de popor" (v.

Numerii 21, 4-9). Căindu-se ei, Dumnezeu l-a îndemnat pe Moise să ridice, pe un stâlp, un şarpe de aramă, la care, doar privind, oricine era muşcat scăpa cu viaţă. Aşa se întâmplă şi cu noi, când ne abatem inima de la Dumnezeu, cârtindu-L pentru ceea ce ni se întâmplă, ca şi cum n-ar şti (sau nu ne-ar dori) El ce este mai bine pentru noi. Atunci devenim vulnerabili şi cădem uşor sub păcatul/ veninul ce vine de la cel rău/ şarpele. Fiul lui Dumnezeu, Cel fără de păcat, a luat firea noastră şi toată slăbiciunea ei, a luat asupră-Şi păcatele noastre. El este închipuit de şarpele de aramă care, spre deosebire de şerpii cei vii, nu se mişcă și nu poate muşca. Precum acest şarpe de aramă era pironit pe stâlp, tot aşa păcatul este pironit pe Cruce de Hristos, asupra Lui neavând puterea pe care o aveau şerpii veninoşi asupra trupurilor evreilor. Noi trebuie doar să privim la El, atunci când suntem muşcaţi - când cădem, adică, în păcat. Să luăm aminte la jertfa Lui, la iubirea Lui. Vederea Lui este vindecătoare. A mă pocăi înseamnă a mă uita mereu la Hristos, nu la rana făcută în fiinţa mea de păcatul săvârşit. Această întoarcere, de la rană la Cel rănit pentru mine, este tămăduitoare. Şi credem, atunci când ne împărtăşim cu Cele jertfite pentru noi - cu Trupul şi cu Sângele Său - că de aici este izbăvirea. Nu căutăm să înţelegem ce este împărtăşania, nici să desluşim cum anume ar lucra înlăuntrul nostru, ci doar credem.

"Nu ştii de ce sunt eu în stare."
În Duminica Înălţării Sfintei Cruci s-a citit un fragment consistent despre pătimirea Domnului (v. Ioan 19, 6-11, 13-20, 25-30, 31-35). Moartea lui Hristos pentru noi a fost mântuitoare, întrucât el a coborât, după ce Şi-a dat duhul, în iadul (şeolul) în care mergea tot omul, spre a-i scoate şi de acolo pe cei care vor să-L urmeze, redeschizând porţile raiului. Faptul că El a primit să moară cu cea mai cumplită moarte de atunci, răstignire pe cruce, şi că a răbdat atâtea umilinţe, nu este deloc întâmplător. În dialogul pe care eu l-am purtat cu credincioşii după Sfânta Liturghie din această duminică, unii au acreditat ideea că Hristos trebuia să sufere mult, cel mai mult posibil, pentru că suferinţa este mântuitoare, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru ca nici unul dintre noi să nu poată spune despre Dumnezeu că ne cere ceva ce El Însuşi nu a îndurat. Suferinţa în sine nu mântuieşte, însă; avem atâtea cazuri de mari sfinţi care s-au petrecut din această viaţă fără a avea suferinţe mari ori moarte mucenicească. Deci nu este obligatoriu a suferi mult (cu trupul) ca să te mântuieşti. Apoi, tot din istorie aflăm că au fost sfinţi care au suferit mult mai mult, trupeşte vorbind, în chinuri şi în cazne groaznice, care s-au întins pe lungi perioade de timp. Încât, e cu totul necuvenit a face astfel de comparaţii sau a găsi suferinţei rost în sine. Faptul că Domnul a ales să sufere multă ocară, pălmuiri, scuipări, loviri, cunună de spini şi celelalte, nu a fost ca să accentueze o notă de dramatism, să ne impresioneze sau ca să atingă un prag limită al suferinţei care ar mântui. El a primit toate acestea întrucât a îngăduit să iasă din noi toată răutatea, încât până şi Petru s-a lepădat, iar cei mai mulţi dintre ucenici au fugit. Asta pentru ca noi să nu putem spune: "Da, Doamne, tu ţi-ai asumat păcatele mele, dar nu ştii de ce sunt eu în stare, cât de mare este răutatea din mine!". Iată că au ieşit toate slăbiciunile şi laşităţile ucenicilor, toată nerecunoştinţa şi răutatea gratuită a unor iudei, tot răul.

Şi noi, după ce ne apropiem de Dumnezeu, adesea ies lucruri din noi mai urâte decât atunci când ne complăceam în păcat. De aceea, unii spun că "m-am împărtăşit şi am avut ispite, m-am dus acasă şi m-am certat cu ai mei" (de exemplu). Şi nu vorbesc aici despre cei care s-ar împărtăşi fără pregătirea adecvată şi şi-ar lua astfel osândă, ci de unii foarte evlavioşi şi cu maxime exigenţe ascetice, cu viaţă smerită. De fapt, în acele momente, în care Domnul e mai prezent în noi ca oricând, vrăjmaşul, ce stătea pitit până atunci, ne zguduie ca să iasă afară, cum făcea de fiecare dată când Hristos îl izgonea din câte un demonizat. Este, aşadar, momentul acesta de "ispită", un moment de a ne uni şi mai mult cu Dumnezeu şi de a ne desprinde total de acest duşman neîmpăcat al omului care este diavolul.

Radicalismul unei alegeri
În cea de a treia duminică a lunii septembrie, de după Înălţarea Sfintei Cruci, Hristos Domnul ne învaţă că nu există o variantă "soft" a creştinismului (vezi Ev. Marcu 8, 34-38; 9, 1). Nu te poţi numi creştin, adică următor/ ucenic al lui Hristos, dacă nu te lepezi de ale tale şi nu-ţi asumi crucea, răstignindu-ţi poftele, mintea, simţirea. Întoarcerea spre Hristos (pocăinţa sau metanoia) este una radicală şi fără rest. Nu se admit compromisuri, nici nu se umblă cu jumătăţi de măsură. Tot în Evanghelie ne este relatat un episod în care o parte dintre ucenici s-au smintit de cuvintele Domnului - "cel ce Mă mănâncă pe Mine va trăi prin Mine" -, cu referire la ceea ce avea să instituie la Cina cea de taină, adică împărtăşirea cu Trupul şi cu Sângele Său (cf. Ioan 6, 35-68). Văzându-i pe unii că pleacă de lângă El şi nu-I mai urmează, Domnul nu caută să-i oprească. Dimpotrivă, îi întreabă şi pe cei rămaşi dacă nu vor şi ei să se ducă. La aceasta, Petru îi răspunde: "Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice" (Ioan 6, 68). Aşa avem şi noi a înţelege că, prin spovedanie şi prin împărtăşanie, suntem chemaţi să facem o alegere radicală şi să ne rupem total de cele lumeşti sau trupeşti. Dacă vrem doar ca, prin acestea, să îmbunătăţim viaţa noastră psihologică sau socială, cea sentimentală sau cea de familie, ori să ne meargă mai bine în afaceri, la muncă sau la şcoală şamd, atunci mai bine să plecăm de lângă Hristos, precum acei ucenici smintiţi, precum tânărul dregător sau alţii. Şi să revenim la scaunul de spovedanie, apoi, cu dezlegarea şi rânduiala cuvenite, şi în faţa sfântului potir, doar atunci când suntem hotărâţi a face această alegere radicală.

De la frică la iubire
Cea de a patra duminică, cea de mâine, ne va aduce în faţa ochilor momentul pescuirii celei minunate. "În vremea aceea şedea Iisus lângă lacul Ghenizaretului şi a văzut două corăbii oprite lângă ţărm, iar pescarii ieşiseră din ele şi-şi spălau mrejele. Intrând în corabia care era a lui Simon, l-a rugat s-o depărteze puţin de la uscat; apoi, şezând în corabie, învăţa din ea mulţimile. Iar când a terminat de vorbit, i-a zis lui Simon: depărteaz-o la adânc şi aruncaţi mrejele voastre, ca să pescuiţi. Atunci, răspunzând Simon, I-a zis: învăţătorule, toată noaptea ne-am ostenit şi nimic n-am prins; dar, la porunca Ta, voi arunca mreaja. Şi, făcând ei aşa, au prins mulţime mare de peşte, încât li se rupeau mrejele. Deci au făcut semn tovarăşilor, care erau în cealaltă corabie, ca să vină să le ajute. Şi au venit şi au umplut amândouă corăbiile, de erau gata să se scufunde. Iar Simon Petru, văzând aceasta, a căzut la picioarele lui Iisus şi I-a zis: du-Te de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos; pentru că îl cuprinsese spaimă pe el şi pe toţi cei care erau cu el, din pricina pescuitului atâtor peşti pe care îi prinseseră; tot aşa şi pe Iacob şi pe Ioan, fiii lui Zevedeu, care erau tovarăşii lui Simon. Atunci Iisus a zis către Simon: nu-ţi fie frică; de acum înainte vei fi pescar de oameni. Şi, trăgând corăbiile la uscat, au lăsat totul şi au mers după Dânsul" (Ev. Luca 5, 1-11).

Prezenţa lui Hristos în viaţa noastră este cea care face lucrarea noastră să fie rodnică. Dacă vom înceta a ne mai baza pe puterile noastre, pe iscusinţa noastră şi vom da ascultare Domnului, nu lenevind, ci lucrând în continuare, dar după cum porunceşte El, iată!, ne facem părtaşi la minune mare. Sufletul nostru sesizează abia atunci cât de păcătos este, cât de mare e distanţa dintre noi şi Dumnezeu. Se vede pe sine nevrednic de o asemenea binecuvântare, de a purta în bărcuţa trupului pe Însuşi Domnul, "comunicat" euharistic. Dar, atunci este momentul în care suntem vindecaţi de frică. Atunci se face trecerea de la frica firească a omului păcătos ce conştientizează prezenţa lui Dumnezeu, la iubirea pe care o acceptă de la El nu ca pe un drept cuvenit sau meritat, ci ca pe un dar. Darul iubirii fără de sfârşit!

pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxlogia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
153 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

01 Octombrie 2014

Vizualizari: 517

Voteaza:

Avem ispite dupa ce ne-mpartasim? 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE