Biserica si democratia sau cand tacerea nu-i de aur

Biserica si democratia sau cand tacerea nu-i de aur Mareste imaginea.

M-a intrebat deunazi un prieten din Romania daca in situatii similare celor prin care trecem, adica marcate de instabilitate politica si de confuzii grave, Bisericile (generic formulat) din alte tari se pronunta sau nu. Cateva ore mai tarziu, intr-o conversatie telefonica, o distinsa colega de la Universitatea din Viena, titulara catedrei de etica sociala crestina, se intreba la randul ei, deloc retoric, daca nu cumva unei Biserici, mai cu seama cand este majoritara, nu ii revine cumva misiunea de a interveni in dezbaterea publica. Incerc sa raspund, reformuland interogatia. La orizontul ultimelor doua luni, cunoscand o viteza fara precedent in istoria post-comunista (unii ar spune ca este pentru a doua oara dupa mineriada din iunie 1990) de degradare a exercitiului puterii, trebuie Biserica Ortodoxa Romana sa se pronunte prin vocea institutionala si harismatica a episcopatului? Daca nu, de ce? Daca da, cum? Intrebarile sunt legitime si trimit in fapt la seria de decizii ale Sfantului Sinod, luate fara exceptie la capatul fiecarui ciclu electoral de dupa 1989, avand drept subiect implicarea sau neimplicarea clerului in politica. Ultima decizie in acest sens dateaza din 2008 si prevede o inexplicabila, pentru a nu spune confuza, forma de „implicare neutra”.

Adica: ne implicam politic, mai ales la nivel local, dar nu ne amestecam cu cele ale politicii. Un fel de solutie miraculoasa prin care poti face dus fara sa te uzi. Pozitia ca atare merita sa fie analizata pe larg in alt text. Poate dupa alegerile din toamna.

Asadar, sa se manifeste sau nu Biserica noastra majoritara pe marginea agendei actuale? Cei care se pronunta pentru abstinenta de mesaj aduc drept argument puternic caracterul meta-politic al Bisericii, mereu in intelesul ei mai curand institutional. Cat mai simplu spus, Biserica este deasupra jocurilor, aranjamentelor, crizelor si luptelor. In plus, la nivel de „varf”, ierarhii sunt pe viata, adica au din start distanta celui care nu trebuie din patru in patru sau din cinci in cinci ani sa dea socoteala, sa se justifice, sa isi recucereasca pozitia. Episcopii nu au un „mandat”, ci o misiune. Pana la un punct, este chiar foarte bine ca Biserica functioneaza dupa alte reguli decat cele electorale. Asemeni artistilor sau lumii academice, diriguitorii eclesiali scapa presiunii imediatului. La urma urmelor, o societate are nevoie si de cativa membri lucizi, capabili sa vada dincolo de miza nemijlocita a clipei, sa construiasca sau sa creeze in perspectiva, peste capetele, uneori infierbantate, ale contemporanilor. Neimplicarea in toate marile si micile dispute poate fi citita, dupa aceasta grila, ca sansa. Ar fi la o adica un semn de grava patologie colectiva ca toti sa fim loviti de soarta Elodiei, sa rezonam toti la despartirea furtunoasa a unei fufe de amantul fotbalist, sa ne interesam toti de gentile unei ministrese sau sa suferim toti de insomnie din cauza pregatirilor de nunta ale nu stiu carei starlete, sa co-emotionam de pe margini de parca toate acestea ar avea, intr-adevar, ceva in comun cu viata noastra. Doar regimurile totalitare, politice si/sau religioase, vor asemenea unanimitati suspecte, motiv pentru care pedepsesc, precum China sau Iranul, pe cei de alta parere, cu un alt samt. Pluralismul constitutiv al societatilor democrate face posibila discrepanta, salutara ca atare, dintre mine si vecinul de la doi care asculta manele sau dintre cafeaua luata la o masa curata, pe terasa plina de flori a unui restaurant decent, si berea bauta in picioare, pe fuga, la birtul decorat cu flori de plastic si plutind in aerul acru al tigarilor de proasta calitate. In logica democratica elementara, avem toti loc sub soare, fara sa fim toti la fel. Aceasta este mare diferenta, pe care o putem experimenta cotidian, fata de comunism care, vorba lui Tutea, dorea sa ne faca pe toti fericiti cu forta.

Revenind la argumentele celor care nu doresc sa vada Biserica implicata in dezbaterea publica, de azi sau de ieri sau chiar de maine, acestia mai invoca, fara sa fie constienti de consecinte, faptul ca Adevarul este atemporal. Ba, in entuziasmul unora, El ar fi si utopic, la propriu. Interpretand anapoda formula paulina potrivit careia crestinii sunt in lume, dar nu ai lumii (cf. 1 Corinteni 7), adeptii tacerii ignora activ ca Biserica nu poate fi locala, adica „intrupata”, cultivand in acelasi timp o atitudine „descarnata”, fara adeziune de niciun fel la suprafata istoriei. Or, marea rasturnare de sens introdusa de nasterea lui Hristos, a lui Dumnezeu in lume, rezida tocmai in revalorizarea timpului, a creatiei in ansamblu, cea care parea, in Vechiul Testament, iremediabil cazuta si pierduta. Contrar religiilor evazioniste, exclusiv au-delà-iste, Crestinismul este credinta in dincolo prin aici, asa cum invierea trece prin moarte, iertarea prin spovedanie, vindecarea prin terapie. Cu alte cuvinte, maturitatea spirituala se lasa masurata dupa gradul de asumare a timpului si locului in care am fost ingaduiti sa ne nastem, sa ne traim vietile, depunand marturia noastra, mai mult sau mai putin convingatoare. In lectura teologica, intre Palestina lui Pontiu Pilat, cel care apare in Crez, si Romania lui Ponta, Antonescu, Basescu & comp. nu exista pentru crestin o diferenta esentiala, mantuirea nefiind sinonima cu restaurarea raporturilor sociale si culturale caracteristice ocupatiei romane in Orientul Apropiat pe vremea imparatului Tiberius, ci trimitand la instaurarea unui pamant nou si cer nou (cf. Apocalipsa 21). Contemporaneitatea cu Hristos fiind din punct de vedere duhovnicesc continua, indiferent de epoca, a te raporta la timpul care iti este dat devine conditia de a accesa ceea ce se afla dincolo de istorie. Acesta este, foarte sumar expus, paradoxul prin care cetatenia spirituala face deja parte din cetatenia terestra, asumand-o si depasind-o in acelasi timp. Doar astfel cele doua ipostaze nu se exclud si este posibila armonia dintre credincios si cetatean in aceeasi persoana. Realitatea ca Biserica ramane, cum altminteri?, meta-politica, iar Adevarul nu se descopera total in istorie, nu face politica irelevanta pentru cetatenii credinciosi. Dimpotriva. Implicarea lor sociala este parte a „intruparii” mesajului evanghelic, fara insa a transforma Evanghelia in program politic. Aceasta este, in esenta, marea arta a echilibrului eticii sociale crestine.

Fara a abuza de „teologicale” (cuvantul ma trimite cu gandul la cea care l-a folosit cu dispret, o directoare de publicatie civica bucuresteana, exasperata ca, totusi, teologia are o anumita rigoare si respecta stringenta demonstratiei), cert este ca solutia tacerii, indiferent de ce se intampla, nu este incorecta doar comunitar, membrii comuniunii liturgice fiind in egala masura si parte a comunitatii politice, in sensul genuin larg, dar nu mai putin si dogmatic, adica din punctul de vedere al invataturii de credinta. Sigur, dupa jumatate de secol de ostracizare prin ateismul de stat, nu este la indemana oricui sa practice naturaletea raportarii teologice la evenimentele politice, sa accepte spontan un dialog intre optiunile personale inradacinate in Revelatie (daca o intelege) si cele colective bazate pe Constitutie (daca o respecta). Pentru nu putini, prima o exclude pe a doua si invers. Fundamentalismul laicist intra in coliziune cu credinta, de unde si interminabilele polemici intra-europene, profund sterile si paguboase, despre profilul cultural-spiritual al continentului nostru. Cu toate acestea, incercand sa dam un raspuns la intrebarea initiala, dar ramanand la exemplul Europei de acum, aventura fascinanta a unitatii in pace si prosperitate a mai bine de jumatate de miliard de oameni este in mare masura meritul angajarii publice a crestinilor. Din ethos-ul lor biblic se vor fi inspirat doctrina drepturilor omului, constitutiva pentru modernitate, dar si modelul economiei sociale de piata, aplicarea subsidiaritatii si solidaritatii, reflex al comuniunii de tip sinodal sau, pentru a aminti un termen specific teologiei ruse, al sobornost-ului. In fapt, tot unei bune asezari sociale si teologice deopotriva datoram implicarea, deja din primele secole crestine, a Sfintilor Parinti in filantropia materiala si spirituala. Exemplul lor este cu atat mai potrivit, cu cat vedem cum, ajutand pe cei in nevoi, constiintele crestine ale epocii nu ezitau, asemeni unui Ioan Gura de Aur sau Teodor Studitul, sa interogheze pe mai marii zilei, sa denunte inegalitatea si abuzul.

Sa nu uzam insa de rabdarea cititorilor, oricat de binevoitori. Concret, in cazul dat de criza politica si de orientare, cum ar trebui sa se manifeste Biserica noastra majoritara? Ei bine, prin vocea diriguitorilor ei, Biserica Ortodoxa din Romania ar putea sa enunte principiile pe care, iata, nimeni nu le mai asuma si cu atat mai putin este gata sa le aplice. Primul este si cel mai important: politica nu se reduce la partizanat. Dincolo de pro sau contra, avem nevoie de un bine comun sau, in alti termeni, de un proiect de societate care, odata realizat si consecvent aparat, garanteaza diversitatea opiniilor si armonia corpului social deopotriva. In calitatea ei eminamente spirituala, Biserica nu sprijina un partid sau altul, dar este impotriva polarizarilor excesive, a tensiunilor propagandistice, a urii manifeste, a intereselor de grup care pericliteaza interesul tuturor. Or, acesta este cuprins in definitia statului de drept. Orice atentat la adresa ordinii de drept, cea care face posibila printre altele exercitarea libertatii religioase, este unul la adresa fiecarui cetatean, credincios sau nu, in parte. Asa cum se exprima Mitropolitul Bartolomeu in 2007, cu ocazia altei crize politice majore, indiferent de ideologie sau de orientare, actorii sunt obligati sa respecte regulile de joc, nu sa le modifice din mers. Pentru ca tot suntem chemati la vot doar dupa doua zile de la deschiderea Jocurilor Olimpice, fairplay-ul ar trebui sa fie virtutea civica de baza. La ea trimitea inclusiv Hristos atunci cand, palmuit in plin Sinedriu din afect violent de catre un slujbas, nu va intoarce si celalalt obraz, ci va intreba calm si scrutator: de ce ma bati? (cf. Ioan 18). Tradus pe intelesul celor de azi, impulsul violent este complet strain de dreptate, exprimand egoismul, adica indiferenta fata de dreptatea celuilalt. O campanie bazata doar pe demonizarea adversarului, ceea ce implica auto-exonerarea de orice greseala sau slabiciune, nu va conduce la un rezultat capabil sa fie acceptat de toti cei implicati in confruntarea politica. Pacea de dupa scutin va fi aparenta, ea ascunzand pregatirea urmatoarei eruptii.

Al doilea principiu pe care vocea Bisericii noastre majoritare ar putea sa il readuca aminte intr-o clipa decisiva este la fel de important ca cel dintai: libertatea inseamna nu doar drepturi, ci inclusiv responsabilitati. In fata dificultatilor economice si financiare, niciun partid nu se poate juca, fie si retoric, cu mintile si inimile oamenilor. Nu este responsabil sa spui ca un partid da, in timp ce altul doar ia banii pensionarilor sau ai bugetarilor. Onestitatea obliga la consecinte. Cum echilibrarea cheltuielilor publice a insemnat in mod tehnic aplicarea de masuri inevitabile, luate in Romania de un Guvern de dreapta, iar in Grecia de unul de stanga, suportarea acestora de catre populatie nu trebuie transformata in arma electorala. Altminteri, sacrificiul a fost zadarnic. La capatul firului logic, cine este cinic? Partidul care a trebuit sa taie din cheltuieli sau cel care spune ca taierile au fost inutile? Libertatea cuvantului este asadar incompleta fara responsabilitatea fata de efectele lui. Din pacate, peisajul nostru comunitar a fost poluat in ultima vreme cu cianura replicilor badarane, cu nitratii declaratiilor aiuritoare, cu acizii falselor analize. Intr-o asemenea atmosfera cu un grad ridicat de radioactivitate, apelul la cultura dialogului pare o gluma sau o strategie a adversarului de distragere a atentiei. Fara a dori sa trecem totul prin filtrul teologic, este o evidenta ca una dintre trasaturile definitorii ale Evangheliilor rezida tocmai in dialogul permanent. Ce ai vrut sa spui? Nu te intelegem! Explica-ne! Sunt reactii ale ucenicilor la unele afirmatii mai putin clare sau chiar incifrate ale Mantuitorului (cf. Matei 13, 36; Luca 8, 9; Ioan 13, 22-30). Faptul ca Apostolii reclama limpezime arata ca nu erau simpli admiratori ai Fiului Omului, un fel de „fani” religiosi. Ei doreau sa creada in cunostinta de cauza, iar nu sa fie manipulati, purtati de impulsuri de moment. Raspunzandu-le, Hristos ofera un splendid exemplu de ingemanare a libertatii cu responsabilitatea, a entuziasmului cu discernamantul, mizand pe capacitatea fiintei umane de a intelege, chiar si numai in parte, tainele lui Dumnezeu.

In fine, dintre multele principii pe care Biserica noastra ar putea sa le readuca in centrul atentiei publice, sa mai amintim, in loc de concluzie, unul: innoirea clasei celor care ne conduc incepe cu innoirea fiecaruia dintre noi. Convertirea firii, sau metanoia, nu poate fi ceruta exclusiv celorlalti. Dupa mai bine de doua decenii, perioada in care reforma morala a fost numai invocata, dar nu si aplicata, am ajuns sa platim pentru amestecul toxic de democratie si totalitarism, de capitalism si jaf, de constructie si sabotaj, de competenta si impostura, de sinceritate si minciuna, de munca si furt, de viziune si interes meschin. Ar fi suficient sa ne gandim la maniera in care au fost abordate cunoasterea si asumarea trecutului comunist recent. Pe scurt, de la fotoliile parlamentare la catedrele universitare si de la administratia locala la reprezentantii Romaniei in Europa, cancerul imoralitatii se vede cu ochiul liber. S-au schimbat sigle, s-au construit sedii noi, s-au pus termopane si s-au cumparat calculatoare. La un loc, acestea nu au schimbat in profunzime pe cei care se folosesc de ele. Reforma institutionala s-a lovit de lipsa reformei etice. Deciziile curajoase ale unor instante din ultima vreme ne arata cum abia daca ai oameni care gandesc altfel, conform legii, institutiile chiar si functioneaza potrivit menirii lor. Este motivul pentru care, dincolo de orice partizant, avand in fata ochilor un proiect de tara, echilibrand raportul dintre libertate si responsabilitate, a venit momentul sa ne aplecam asupra noastra si sa ne facem un minim examen de conformitate cu asteptarile pe care le-am avut pana acum doar de la altii. In termeni pastorali, nu mai putem sa ne complacem in spovedania prin care dam mereu vina pe ceilalti, pe soacra sau pe vecini, fara sa ne recunoastem deloc propriile defecte, metehne si pacate. Iata de ce, in asemenea etape istorice prin care trece o comunitate civica si de credinta Biserica nu trebuie sa taca. Nu de alta, dar in acest caz tacerea sigur nu-i de aur.

Radu Preda

Sursa: teologia-sociala.ro

.

Despre autor

Radu Preda Radu Preda

Senior editor
86 articole postate
Publica din 04 Decembrie 2016

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 698

Voteaza:

Biserica si democratia sau cand tacerea nu-i de aur 4.00 / 5 din 2 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • FULEA DanPostat la 2013-09-20 09:10

    La prima vedere pare un punct de vedere corect si sanatos. Din pacate insa din material radiaza o naivitate nejustificata, o insuficienta intelegere a mediului destul de dur in care traim cu sau fara voia noastra (majoritatea suntem cetateni captivi mediului ostil de vietuire).Se vorbeste de o reforma morala. Cine sa o faca daca majoritatea si mai ales factorii de decizie sunt imorali cat cuprine? Se prezinta relele societatii de azi, de la noi si cam de peste tot din lume. Biserica trebuie sa-si spuna punctul de vedere relativ la acestea dar nu se poate angaja in rezolvarea lor. Biserica trebuie sa dea exemplu de rezolvare in litera si spiritul scripturii a problemelor ei de natura lumeasca. Ar fi bine daca autorul ar diseca multimea definitiilor democratiei sub lupa scripturii. Sigur s-ar apropia mai consistent de realitate.

  • Stefan PopaPostat la 2013-03-15 06:48

    Biserica Ortodoxă ar trebui să facă politică, dar "politica" lui Dumnezeu, iar în anumite momente critice şi, din păcate, nu suntem feriţi de crize politice, economice, sociale etc.,în aceste situaţii să nu tacă, pentru că devine complice la o situaţie dificilă a credincioşilor. Chiar aşa, nu e Biserica mama credincioşilor?! Păi, ce face o mamă, le ia apărare! Aşa că da, uneori tăcerea nu e de aur şi nici cuvintele de argint.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE