Biserica si eshatonul

Biserica si eshatonul Mareste imaginea.

Biserica si eshatonul

 

Poate ca nimic nu este mai de actualitate, in zilele noastre, decat intrebarea "Ce este Biserica?". Si poate ca nimic nu este mai dat uitarii decat natura eshatologica a Bisericii. Tendinta Bisericii, in vremurile noastre, mai ales in Occident, dar si in spatiul Rasaritului nostru ortodox, de a deveni instrument si prelungire a istoriei, adica de a se "laiciza", este suficient de pronuntata incat sa determine nevoia de a-i reaminti ca adevarata ei identitate nu si-o gaseste in trecutul istoric, oricat de bogat si de glorios ar fi acesta, nici in prezentul actiunilor sale, oricat de bogate si de impresionante ar fi aceste actiuni, ci in viitor, in viziunea unei lumi nu asa cum a fost sau cum este ea, ci asa cum va fi la sfarsitul istoriei. Asta nu inseamna negare a istoriei, nici negare a trecutului, nici a prezentului vietii noastre, ci criteriul prin care Biserica va fi pusa atat in fata trecutului, cat si a prezentului sau, adica in fata istoriei lumii.

 

Problema identitatii Bisericii

 

Daca vom purcede, dupa modelul mijloacelor contemporane de informare in masa, a-i intreba pe credinciosii de astazi ai Bisericii noastre, adica acelor 98% dintre cetateni care se declara ortodocsi, "Ce este Biserica?", oare ce raspunsuri am putea primi? Cei mai multi dintre cei intrebati vor fi nedumeriti si ne vor privi tacuti - ceea ce ne va dovedi limpede ca in scolile catehetice i-am invatat multe despre credinta si morala noastra, dar am trecut cu vederea ce era mai important, anume ce este Biserica. Dar daca totusi mergem mai departe si adresam intrebarea unora mai rasariti, clericilor si teologilor nostri, si-i lasam sa cugete si sa-si extraga raspunsurile din relatia lor cu Biserica, ne vom gasi in fata unor raspunsuri de un real interes. Fiecare va defini Biserica din perspectiva pe care o socoteste a fi de cea mai mare importanta. Caci asa stau lucrurile - identitatea fiecarei fiinte este definita in functie de acele trasaturi care o diferentiaza de celelalte fiinte. Ca sa putem pricepe ce este un anume om, care ii este identitatea, trebuie sa descoperim ce il diferentiaza, din plin, de restul oamenilor. Nu sunt suficiente numele si insusirile lui trupesti si sufletesti - inaltimea, culoarea ochilor etc. - caci toate acestea pot fi intalnite si la alti oameni. Pentru a descoperi identitatea deplina a unui om, vom recurge la elemente care-l diferentiaza in intregime de oricare alt om, elemente precum amprentele digitale sau ADN-ul. Aceeasi regula va trebui sa fie valabila si in incercarea noastra de a defini identitatea Bisericii. Suntem chemati sa descoperim ce anume diferen-tiaza, din plin, Biserica de alte comunitati care vietuiesc in istorie si in societate. Daca raspunsul nostru ne va da cumva de inteles ca trasaturile in cauza pot fi intalnite si la alte comunitati ale istoriei si ale societatii, acest fapt va fi semn ca raspunsul nu este cel corect si ca identitatea Bisericii trebuie cautata in alta parte.

 

Raspunsurile care ne vor fi oferite in spatiul ortodox la intrebarea "Ce este Biserica?" pot fi grupate in functie de perspectivele dominante in viziunea unora sau altora.

 

1.Definirea Bisericii dupa criteriul marturisirii credintei

 

Conform acestei perspective, elementul care diferentiaza Biserica de alte comunitati ale istoriei si ale societatii este dogma. Cand spunem "dogma", intelegem anumite articole de credinta pe care le iscaleste cineva si carora li se accepta o anumita formulare. Nu este neaparata nevoie ca dogma sa aiba vreo legatura cu viata celui care o formuleaza, sau cu relatia sa cu alti oameni, sau cu institutia Bisericii. Este vorba de o ideologizare a Bisericii: Biserica devine, in cazul acesta, o adunare de insi care accepta anumite "idei", lucru socotit suficient pentru ca ei sa poata alcatui Biserica. Astfel, trasatura definitorie a Bisericii ar fi dreapta credinta care, in acest caz, devine ideologie, adica stradanie de a impune anumite viziuni, in esenta teoretice, de a caror acceptare depind realitatea numita Biserica si identitatea ei.

 

Lupta pentru pastrarea si apararea dogmelor a constituit dintotdeauna o trasatura a Bisericii. Erezia, adica abaterea de la ceea ce crede si marturiseste Biserica in Simbolul credintei, a dus in mod automat in afara Bisericii. Problema incepe in momentul in care acest aspect este absolutizat, transformat in criteriu de stabilire a identitatii Bisericii si izolat de restul contextului eclesial. Un exemplu: un "zelot" al Ortodoxiei, dintre cei care fac mult taraboi, cand a fost intrebat de cineva care este episcopul lui, a raspuns: "Hristos!". In mod evident, omul acela credea ca poate fi ortodox fara sa tina de vreun episcop, de vreme ce, in opinia lui, toti episcopii sunt mai putin importanti decat marturisirea credintei. Pentru acel om, Biserica este una cu acceptarea dogmelor, acceptare de dragul careia se suprima sensul unitatii sub episcop.

 

In acest caz, problema nu este marturisirea credintei, care reprezinta elementul de baza al Bisericii. Problema incepe din clipa in care se da uitarii faptul ca dogma nu este scop in sine, ci mijloc prin care se urmareste mantuirea noastra in trupul Bisericii. Nu foloseste cu nimic mantuirii noastre credinta in dogme corecte, daca suntem rupti de episcop si de Sf. Impartasanie, careia i se subordoneaza. Schisma este obstacol in calea mantuirii noastre, chiar daca avem o credinta corecta. Bunica mea nu cunostea dogmele Bisericii, dupa cum nu le cunosc multi alti credinciosi simpli. A trait, insa, si s-a mantuit in Biserica. Pentru ea, Biserica nu era ideologie, ci participare la Trupul Bisericii.

 

2. Definirea identitatii Bisericii dupa criteriul moralei

 

In cazul acesta, trasatura cea mai importanta a Bisericii o constituie viata si conduita, ireprosabile din punct de vedere moral, ale membrilor ei. Absolutizarea acestui criteriu poate duce la subestimarea dogmei, dupa cum o dovedeste faptul ca adesea predica este morala, iar nu dogmatica - asemenea catehezei sau altor mijloace prin care credinciosii si clerul vin in contact unii cu altii. Adesea, credinciosii sunt interesati mai mult de moralitatea preotilor decat de corectitudinea credintei lor. Pe nesimtite, se ajunge ca Biserica sa se confunde cu "cei curati", uitandu-se in primul rand ca Biserica este formata si din pacatosi, si in al doilea rand ca toti suntem, intr-un fel sau altul, pacatosi. Celui care priveste astfel lucrurile ii scapa adevarata identitate a Bisericii. De multe ori, normele unei vieti morale sunt respectate mai mult de catre oameni care nu apartin Bisericii, cum ar fi necredinciosii si heterodocsii (un budist este mai feciorelnic, mai ascetic, mai ospitalier si mai bland decat multi crestini). Dar asta nu inseamna ca ei au ceva de-a face cu Biserica.

 

3. Definirea identitatii Bisericii dupa criteriul misiunii

 

In cazul acesta, preocuparea principala o constituie aducerea la Hristos a cat mai multor oameni. Pentru crestinii occidentali, aceasta a devenit trasatura esen-tiala a Bisericii. Ortodocsii au actionat si ei cu destula tarie in aceasta directie. S-a intensificat propovaduirea, au luat amploare actiunile cu caracter social, ba usor-usor s-a infiripat si misiunea in exterior. Toate acestea sunt elemente esen-tiale ale Bisericii, cultivate, pe buna dreptate, de ea. Problema o constituie nu existenta acestor elemente, ci prioritatea lor fata de altele. Daca, spre exemplu, se predica, la Sfanta Liturghie, atunci cand se impartasesc preotii, la Evanghelie nu este lume in biserica - ceea ce inseamna ca noi am decis ca prioritara este invatarea poporului si nu slujirea, care in felul acesta este afectata in insasi structura ei. Cand se transmite Sf. Liturghie la televizor, criteriul este misionar. Cand monahul devine misionar, se intampla acelasi lucru. Atentie: nu neg importanta si valoarea misiunii. Pur si simplu semnalez ca este vorba de stabilirea prioritatilor, fapt prin care se subintelege unde este localizata Biserica in constiinta sau mai degraba in subconstientul nostru. Caci doar atunci cand vine vorba sa alegem intre prioritati iese la iveala unde descoperim identitatea unui lucru.

 

4. Definirea identitatii Bisericii dupa criteriul vindecarii sufletelor

Biserica este aici inteleasa ca "spital" (astazi se intrebuinteaza foarte des aceasta sintagma), in care se ofera vindecarea de patimi, odihna sufletului etc. Esenta Bisericii nu mai este localizata in dogma sau in viata morala, ci in Taina Spovedaniei. Scopul final ar fi acela de a-i aduce pe oameni sub epitrahilul unui duhovnic. Rolul duhovnicului incercat este perceput ca avand mai mare importanta decat cel al episcopului sau teologului.

 

Socotirea acestui element al Bisericii ca fiind prioritar implica riscul conceperii ca scop in sine al actului vindecarii sufletesti, fapt pe care pretind ca-l ofera si un spital de psihiatrie sau o comunitate de budisti cu al sau "guru". Religiile orientale fac astazi ravagii in Occident si ma tem ca vor incepe sa faca si aici, daca ceea ce i se va cere Bisericii va fi, prin excelenta, odihna sufleteasca si tamaduire. Desigur, este necesar sa cautam in alta parte identitatea Bisericii - adica acea insusire care am inteles ca nu mai este de intalnit altundeva in afara ei.

 

Inainte de a ajunge sa descoperim acea insusire, sa stabilim cu claritate, inca o data, problema cu care ne confruntam. Dogma, predica, misiunea, vindecarea sufletului - toate sunt elemente de baza si indispensabile ale Bisericii. Nu am afirmat nici o clipa ca le-am subestima. Dar ele au nevoie de ceva in plus pentru a fi Biserica - ele singure nu reprezinta Biserica, de vreme ce pot fi gasite si in afara ei. Astfel, problema noastra se focalizeaza pe intrebarea: "In ce fel dogmele, predica, misiunea, morala, vindecarea de patimi pot deveni Biserica, si in ce fel putem noi, toti, sa devenim Biserica?".

 

Sfanta Euharistie si identitatea Bisericii

 

In constiinta comuna a poporului nostru ortodox exista o terminologie foarte clara referitoare la identitatea Bisericii. Cand spunem "merg la biserica", intelegem ca mergem acolo unde se savarseste Sfanta Liturghie al carei punct culminant il reprezinta Sfanta Euharistie. Identificarea Bisericii cu Euharistia are radacini mult mai adanci, in primele comunitati crestine, dupa cum marturisesc epistolele Apostolului Pavel, mai ales Epistola I catre Corinteni, unde, in capitolul 11, scrie, referindu-se la biserica din Corint: "Va adunati in biserica" (I Corinteni 11, 18). Din acest motiv foloseste Apostolul termenul de "biserica" cand are in vedere Biserica locala dintr-un oras, care nu este altceva decat adunarea credinciosilor respec-tivului oras la Sfanta Euharistie. Aceasta asociere intre Euharistie si Biserica o observam si in perioada patristica, dupa marturiile Sfintilor Ignatie al Antiohiei, Ciprian, Maxim etc., pana vom ajunge, in secolul al XIV-lea, la prima definitie explicita a Bisericii. Ea este data de Sf. Nicolae Cabasila. Ce inseamna Biserica? Cabasila raspunde: "Se vadeste in Taine". Expresia "in Taine" inseamna, simplu, "in Sf. Euharistie", caci in intreaga perioada patristica, ca de altfel in toate textele Sfintei Liturghii pe care le folosim astazi, Sf. Euharistie este denumita "tainele" ("drepti primind prea curatele, de viata facatoarele taine cu vrednicie..." etc.). Cabasila este foarte limpede cand afirma ca cine vrea sa "vada" Biserica nu o va vedea decat (este important acest "decat") in Trupul Domnului primit duminica. Si continua: nu este deloc nepotrivit sa spunem ca Biserica este Euharistia.

 

Aceasta identificare a Bisericii cu Euharistia are o mare importanta pentru subiectul nostru. Sa analizam, pe scurt, in ce consta aceasta importanta.

 

a) Daca identitatea Bisericii este de gasit in Sf. Euharistie, atunci toate elementele la care ne-am referit inainte - dogmele, morala, misiunea, vindecarea sufletelor de patimi etc. - devin "Biserica" doar in masura in care se "integreaza" Sfintei Euharistii. In afara acesteia, ele nu constituie fapte ale Bisericii.

 

Acest lucru ar putea parea ciudat la prima vedere. Dar daca examinam problema in profunzime, vom vedea ca el se gaseste intr-o armonie deplina cu traditia si teologia ortodoxa. Nu este deloc intamplator faptul ca in Biserica primara Botezul, Mirungerea, Nunta, Spovedania si Hirotonia se savarseau la Sf. Liturghie. De-abia mai tarziu, din motive practice, s-a ajuns la savarsirea lor (exceptand, desigur, Hirotonia) in afara Sf. Liturghii, ceea ce a dus la golirea acestor acte de continutul lor bisericesc, cu grave consecinte de ordin duhovnicesc. Usor-usor, a fost dat uitarii faptul ca nici una din Taine nu mantuieste, daca nu conduce, in cele din urma, la Sf. Euharistie. Adesea pun, mie si altora, intrebarea daca Sf. Maria Egipteanca s-ar fi mantuit daca, dupa 40 de ani de nevointa aspra, n-ar fi sfarsit cerand Sf. Impartasanie de la Sf. Zosima? Nu e intamplator ca Mariei nu i-a fost de ajuns nevointa, ci a dorit Sf. Impartasanie inainte de moarte. Nevointa, dupa cum am observat, se gaseste si in afara Bisericii, Sf. Impartasanie, insa, nu. Numai Euharistia reprezinta acel element unic propriu Bisericii, ADN-ul ei.

 

b) Daca identitatea Bisericii se afla in Sf. Impartasanie, atunci se explica faptul ca nu poate exista Biserica fara episcop. Asa cum marturisesc izvoarele patristice (Ignatie, Ipolit, Ciprian, Maxim etc.), episcopul nu este, in esenta sa, decat un slujitor al Euharistiei. De aceea, nu se poate savarsi Sf. Liturghie fara pomenirea numelui lui. Numai datorita acestei insusiri a lui, episcopul este singurul care hirotoneste si imparte harismele Bisericii, adica Sfantul Duh care intemeiaza institutia Bisericii. Pentru a deveni proprii Bisericii, toate - Tainele, predica - trebuie sa se desfasoare cu binecuvantarea episcopului. Si asta nu pentru ca el ar detine vreo autoritate institutionala, ci pentru ca el este "capul" Sf. Euharistii - adevarata identitate a Bisericii. Cu alte cuvinte, doar "trecand" prin binecuvantarea episcopului faptele devin ale Bisericii, asta insemnand ca "trec" prin Sf. Euharistie, careia i se incorporeaza.

 

c) Identificarea Bisericii cu Euharistia descopera, in cele din urma, legatura indestructibila a Bisericii cu Imparatia lui Dumnezeu, adica nici mai mult nici mai putin decat caracterul eshatologic al Bisericii. Ca sa intelegem acest fapt, trebuie sa regasim sensul Sf. Euharistii ca icoana a Imparatiei lui Dumnezeu, ca si comuniune a "celor de pe urma". In mod obisnuit, socotim Sf. Euharistie ca "recapitulare" a jertfei de pe Golgota. Dar daca studiem cu atentie Liturghia noastra ortodoxa, vom observa ca ea incepe si se sfarseste cu invocarea Imparatiei lui Dumnezeu si ca are drept scop mai inalt participarea noastra la viata cea vesnica a Sfintei Treimi. Este important de observat si faptul ca Euharistia inseamna sarbatoare a bucuriei, savarsita in biserici inundate de lumina, insasi vesmintele preotilor fiind stralucitoare (cat de gresita din punct de vedere teologic este teoria celor care bombane la adresa vesmintelor stralucitoare ale preotilor!). De altfel, in principiu, Sf. Euharistie se savarseste duminica sau in amintirea sfintilor, legata de Invierea Domnului si de intrarea in Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Euharistie reprezinta momentul si evenimentul prin care Biserica isi traieste esenta ei eshatologica, incetand sa mai fie ceea ce este si incepand sa devina ceea ce va fi. In Sf. Euharistie, Biserica depaseste contradictiile istoriei si traieste o lume asa cum va fi ea, cand va fi biruita moartea si se va instaura Imparatia lui Dumnezeu. Sf. Euharistie este singurul fapt eclesiastic ce va dainui; toate celelalte vor fi desfiintate. La sfarsitul veacurilor nu va mai exista nici predica, deoarece nu va mai trebui convertit nimeni, nici nevointa si nici pocainta, deoarece raul va fi biruit, iar puterea celui rau va fi legata pentru totdeauna. Nici misiune nu va mai exista, deoarece toti isi vor fi "luat in primire", o data pentru totdeauna, locurile de-a dreapta sau de-a stanga Domnului. Iata, inca o data, ca elementele la care ne-am referit anterior ca si criterii dupa care unii ar vrea sa defineasca Biserica nu reprezinta, de fapt, esenta ei si nu exprima identitatea ei. Caci daca ar fi exprimat-o, atunci si Biserica ar fi incetat sa existe la sfarsitul veacurilor.

 

Desigur, teologia apuseana sustine ca Biserica va fi desfiintata la cea de-a doua venire a Domnului si ca ea nu e tot una cu Imparatia lui Dumnezeu, tocmai pentru ca, in viziunea acestei teologii, esenta Bisericii se afla in predica si misiune. Teologia ortodoxa crede ca Biserica va dainui pururea, caci Sf. Euha-ristie, in care isi afla esenta si identitatea, va dainui si ea in veacul veacurilor, asa cum afirmam la sfarsitul fiecarei Sf. Liturghii. Prin Sf. Euharistie, Biserica se va transforma in Imparatia lui Dumnezeu. Aceasta este adevarata ei patrie, iar nu istoria.

 

Biserica si istorie

 

Care este, totusi, relatia Bisericii cu istoria? Nu este, oare, Biserica trup din trupul vietii oamenilor, desfasurata in istorie? Poate Biserica sa nege rolul ei in modelarea istoriei si sa traiasca numai in contemplarea celor viitoare? Nu cumva abordarea euharistica a Bisericii nimiceste actiunea ei in lume? Raspunsul la aceste intrebari nu e usor. Ne vom stradui sa examinam aspectul in cauza in toata profunzimea lui.

 

1. Trupul istoric al Bisericii are ca baza si izvor trupul Domnului. Daca privim Biserica hristologic, daca o vedem ca trup al lui Hristos "extins" de-a lungul veacurilor, atunci Biserica nu poate cu nici un chip sa se indeparteze de istorie. Ca si Hristos, si ea este intrupata in istorie. Caci Domnul n-a preluat, pur si simplu, firea omeneasca. A preluat-o intr-un anume moment istoric, intr-un anume popor istoric si intr-un spatiu istoric concret. La fel si Biserica este, in mod obligatoriu, "locala", avand trasaturi legate de specificitatea culturala a unui anume spatiu, de limba, de arta etc. Si nu numai atat, dar ea insasi actioneaza asupra culturii acestui spatiu geografic in care se intrupeaza istoric si actioneaza prin mesajul ei, prin influenta asupra vietii oamenilor din acest spatiu. Faptul in cauza a fost mereu valabil de-a lungul vietii Bisericii, avandu-si punctul culminant in perioada patristica si in cea bizantina, fara sa fie, insa, nimicit nici in perioada stapanirii turcesti si nici in epocile moderne, mai ales in tari cu populatie omogena din punct de vedere cultural si religios. Numai in Occident s-a pus la indoiala, dupa Iluminism, rolul cultural al Bisericii si s-a nascocit dogma limitarii Bisericii la preocuparile sale "religioase", astfel incat ea sa nu mai fie un factor de modelare si formare spirituala.

 

2. Daca suntem consecventi prototipului hristologic pana la cele din urma consecinte ale lui, putem extinde constatarea pe care tocmai am facut-o la un nivel inca si mai inalt. Intruparea Domnului a preluat istoria, insa nu s-a identificat cu ea la modul absolut. Domnul Intrupat a ramas, in intreaga Sa viata pamanteasca, strain in aceasta lume, fara vreun loc in care sa-si plece capul. A venit la ai Sai, dar ai Sai nu L-au primit. Lumea L-a urat pe nedrept, si in cele din urma L-a rastignit. "Angajarea" in istorie n-a insemnat absorbirea de catre istorie. Hristos Cel ce Si-a asumat istoria a trait in lume, dar n-a incetat sa fie "din afara lumii", ceea ce le-a spus si ucenicilor Sai: "Voi nu sunteti din lume, dupa cum din lume nu sunt nici Eu". Biserica intrupata in istorie nu trebuie sa caute a avea vreo "cetate" in aceasta lume, ci sa o caute pe cea viitoare. Asezarea ei comoda in istorie, cinstirile si maririle lumesti nu pot constitui tinte ale aspiratiilor ei. Daca Domnul S-a rastignit, nici ea nu poate decat sa se rastigneasca. Una este ca Biserica sa influenteze istoria, si cu totul altceva este sa pretinda slava si cinstire din partea ei. S-ar spune, desigur, ca influenta pe care Biserica este chemata s-o exercite in istorie consta exact in mesajul sau ce "invita" la golire de sine si rastignire. Cel ce-i aude mesajul nu-si gaseste odihna in lume, tinteste mereu sa depaseasca lumea, stiind bine ca lumea si istoria se afla sub domnia mortii si au nevoie de inviere si de schimbare.

 

Toate acestea ne arata ca Biserica trebuie sa evite, cu orice pret, laicizarea. Ce este laicizarea? Absolutizarea "formelor" istoriei, a acelor forme care vin si trec necontenit, precum natiuni, state, institutii sociale. Biserica nu exclude aceste forme sociale, ci le insufla un duh eshatologic, prin care scoate la iveala relativitatea lor, si care extrage, prin ele, ceea ce e menit sa dainuie si in veacul viitor. In consecinta, laicizarea este o problema nu doar de metoda, ci si de duh si mentalitate. Adica nu este suficient ca Biserica sa nu adopte caile si mijloacele proprii acestei lumi. E necesar ca ea sa nu se angajeze nici in actiuni cu caracter lumesc.

 

Biruirea ispitei laicizarii se dovedeste intotdeauna unul din lucrurile cele mai greu realizabile pentru Biserica. Ne refeream putin mai inainte la adoptarea unor tehnici lumesti cu scopul de a transmite mesajul Bisericii catre lume. Unde incepe si unde se sfarseste primejdioasa laicizare, atunci cand Biserica adopta caile lumii acesteia? Ce se intampla, de exemplu, cu folosirea Internetului sau a altor mij-loace de comunicare? Trebuie sau nu trebuie Biserica sa faca uz de tehnologie in viata si lucrarea ei? Cum poate evita laicizarea atunci cand intrebuinteaza asemenea mijloace?

 

Raspunsul care se aude cel mai des este cunoscutul "scopul scuza mijloacele". Prin ea insasi, se spune, tehnologia este neutra. Ajunge ca scopul cu care se foloseste sa fie bun. Dar, oare, exista vreun scop neutru in sine? Suntem, oare, indreptatiti sa afirmam ca folosirea televizorului este buna atunci cand se transmit emisiuni crestine sau Sf. Liturghie? Nu este ea, oare, rea, cunoscut fiind ca destrama familii si introduce robia imaginilor? Acest lucru n-o fi valabil si atunci cand se transmite vreo emisiune crestina? 

 

Acelasi lucru il putem afirma si cu privire la Internet si alte mijloace tehnologice: poate Biserica sa transmita, spre exemplu, mesajul ei impotriva globalizarii adoptand si, in esenta, consfintind mijloace tehnologice care prin insasi natura lor promoveaza globalizarea la nivelul cel mai destructiv?

 

Aceste intrebari suna ca si cum eu as sugera ca Biserica nu trebuie sa faca defel uz de tehnologie. Din pacate, raspunsul nu poate fi atat de simplu. Cum ar putea Biserica, in acest caz, sa evite laicizarea?

 

Primul lucru care socotesc ca s-ar cuveni facut este acela de a se constientiza faptul ca mijloacele tehnologice nu sunt deloc inocente, ci mai degraba periculoase pentru insusi mesajul pe care Biserica ar vrea sa-l transmita prin intermediul lor. Asemenea oricarei realitati istorice, tehnologia contine in natura ei raul, si asta cu atat mai mult in zilele noastre, cand dezvoltarea ei ametitoare ameninta insasi libertatea noastra, sfintenia si demnitatea persoanei noastre, ba chiar si mediul inconjurator. 

 

Un alt lucru ce se impune este ca Biserica sa se straduiasca sa tina departe de influenta tehnologiei cele doua institutii si fapte ale ei menite, prin natura lor, sa transmita acestei lumi mesajul eshatologic al Bisericii. Acestea sunt monahismul si Sf. Liturghie. Primul reprezinta vocea care protesteaza impotriva laicizarii Bisericii. Nu e intamplator faptul ca monahul adopta imbracamintea neagra si depune voturile lepadarii de lume si ale mortii fata de ea. Ar fi ridicol ca monahul sa faca uz de proceduri lumesti prin care sa-i castige pe oameni pentru Hristos. Nu-i treaba monahului sa faca misiune. Lucrarea lui este "glas care striga in pustie", glas tacut, dar care, in acelasi timp, striga catre toti. Daca monahismul se laicizeaza, Biserica va pierde o mare putere ocrotitoare impotriva laicizarii.

 

Acelasi lucru este valabil si in ceea ce priveste Sf. Liturghie. Am vazut mai sus ca Sf. Euharistie este, prin excelenta, evenimentul eshatologic al Bisericii. Prin natura ei, este comuniune personala intre oameni, comuniune care va exista si in Imparatia lui Dumnezeu. Atunci cand aceasta comuniune nu mai are loc, asa cum se intampla atunci cand Sf. Liturghie se transmite la televizor, mesajul eshatologic al Bisericii se pierde. Cel mai eshatologic moment al Bisericii se laicizeaza.

 

Daca, totusi, se face uz de tehnologia lumeasca a individualismului si a robiei imaginilor pentru a se transmite mesajul eshatologic al Bisericii, atunci acest mesaj va fi absorbit si nimicit de modalitatea la care se recurge pentru a-l transmite. In consecinta, la intrebarea daca trebuie sau nu trebuie ca Biserica sa recurga la mijloacele tehnologiei, raspunsul este ca poate sa le foloseasca, daca isi tine neatinse de ele institutiile si actiunile care pot purta cu ele marturia veacului ce va sa fie. Nu exista alta modalitate de a ocroti Biserica, si nici nu a existat vreodata alta. Biserica s-a folosit intotdeauna de cele ale lumii, dezvoltand insa si "anticorpii" eshatologici aferenti. Episcopii care conduc fac uz de modalitati lumesti de conducere. Dar cand slujesc, aduc in istorie pe cele ale veacului ce va sa vina. Sa-si pastreze slujirea nevatamata de cele lumesti. Numai asa Biserica va fi ocrotita impotriva laicizarii.

 

Ethos-ul eshatologic al Bisericii

 

Biserica nu este numai institutie. Ea este si un mod de existenta. Mesajul eshatologic al Bisericii se transforma in ethos, in mod de a fi. Cum poate dovedi Biserica impartasirea de cele ce vor sa fie in modul de viata al membrilor ei? Ne vom margini doar la cateva observatii.

 

1. Viitorul nu este determinat de trecut

 

Exista doua feluri de eshatologie. Prima socoteste viitorul, cele de pe urma, ca fiind consecinte ale trecutului. In acest caz, viitorul poate fi programat sa fie rezultatul unei cauze care se afla in trecut. Aceasta se poate intampla in doua feluri. In gandirea greaca antica, asa cum este exprimata, in principal, in tragedie, absolut tot ce se petrece in viata omului este dinainte hotarat de catre zei. In gandirea occidentala mai noua, dominata de umanism, omul isi poate cladi viito-rul prin faptele lui. In gandirea crestina, lucrurile stau altfel. Viitorul nu depinde de trecut, nu este rezultat al trecutului. Cele ce vor sa fie dau fiinta trecutului.

 

Aceasta pozitie ar putea parea absurda: este ca si cum ai calatori in sens invers sagetii timpului. Si totusi, stiinta fizicii incepe astazi sa descopere motive pentru reversibilitatea timpului - dinspre viitor inspre trecut.

 

Sfantul Maxim scrie ca viitorul este cauza, iar nu efectul trecutului, de vreme ce motivul crearii lumii este Hristos Cel eshatologic, unire a creatului si necrea-tului in veacul ce va sa fie. Dupa Sf. Maxim, Biserica traieste acest fapt in Sf. Euharistie, in care ceea ce "va sa fie" devine realitate, in care viitorul devine cauza a trecutului. In Sf. Euharistie calatorim in timp in sens invers - dinspre viitor inspre prezent si trecut. Astfel, Biserica este nu ceea ce este in prezent, ci ceea ce va fi la sfarsitul veacurilor.

 

2. Viitorul elibereaza de trecut

 

In tragedia greaca antica, omul este prizonierul trecutului. Acelasi lucru il sustine si filosofia occidentala - ceea ce s-a intamplat deja este realitate si nimic nu poate sa-i anuleze existenta. Dimpotriva, ceea ce urmeaza sa se intample nu este realitate decat in momentul in care se intampla, adica din momentul in care devine trecut. In Epistola catre Evrei, Sf. Ap. Pavel a dejucat aceasta logica. Acolo se definesc cele ce vor sa fie ca reprezentand realitate. Consecintele morale ale acestei logici sunt cutremuratoare.

 

a) Imparatia lui Dumnezeu este indisolubil legata de iertarea pacatelor oamenilor de catre Dumnezeu. "Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri", cerem in aceasta rugaciune prin excelenta eshatologica si euharistica. Dar si lasarea pacatelor poate fi vazuta fie ca simpla nepedepsire, fie ca stergere a pacatului. Daca socotim viitorul ca realitate de nesters, atunci Dumnezeu ne iarta pacatele fara sa ni le stearga -adica este El Insusi prizonier al evenimentelor. La fel si noi: iertam, dar nu uitam. Cand insa Dumnezeu spune: "Si de pacatele lor nu-Mi voi aminti", are in vedere o hotarare ontologica, iar nu una pur si simplu juridica. Tot ce Dumnezeu nu-si mai aminteste inceteaza sa mai existe. Evenimentul unui pacat inceteaza sa mai aiba vreo consistenta. Pacatosul nu se determina pe sine in functie de ceea ce "a fost", ci in functie de ce "va fi".

 

b) Daca iertarea pacatelor este abordata ontologic, iar nu juridic, ca stergere a insusi evenimentului pacatului, si nu doar a consecintelor lui, atunci va fi vorba de o ontologie eshatologica. Asta inseamna ca nici un om nu este ceea ce este in prezent, ci ceea ce va fi in veacul viitor. Asadar, daca cineva a comis o crima astazi dimineata la ora opt, conform logicii obisnuite aceasta fapta nu poate fi stearsa de nimic, iar cel care a comis-o este ucigas. Asa il numim cu totii. Conform ontologiei eshatologice, insa, omul in cauza nu este pacatos, ci sfant, caci se va pocai si va primi iertarea. Pentru ca viitorul se afla in mainile lui Dumnezeu, rezulta ca nici o judecata a noastra asupra aproapelui nu trebuie sa aiba caracter ontologic. Toti suntem, in potenta, sfinti. Pocainta si iertarea pe care o da Biserica sunt de neinteles fara ontologia eshatologica, fara putinta viitorului de a izbavi pe om de lanturile trecutului.

 

Morala Bisericii si morala lumii

 

Laicizarea Bisericii nu include numai chestiuni de ordin institutional, precum legatura Bisericii cu statul, cu societatea etc., ci si de ordin moral. O Biserica laicizata imita societatea si justitia lumeasca in modul in care-l socoteste pe cel ce pacatuieste. Cand, de pilda, Biserica pretinde pedepsirea juridica a pacatului, ce altceva face decat sa uite ca pacatosul se poate pocai si poate deveni sfant? Cand Biserica iarta, cum poate ea, in acelasi timp, sa ceara pedepsirea juridica a pacatosilor? Biserica nu trebuie sa adopte atitudini proprii lumii in probleme de morala, ci sa reverse in lume duhul iertarii si al iubirii, care lasa viitorul sa-l izbaveasca pe om de trecut. O Biserica ce tine minte raul este o Biserica laicizata, caci tinerea minte a raului este proprie lumii si moralei lumesti.

 

Desigur, viziunea eshatologica include mereu nesiguranta. Daca las liber un criminal, infrunt riscul ca el sa ma omoare. Daca Biserica aplica in istorie ceea ce a spus Hristos in Predica de pe Munte, risca sa fie rastignita asemenea Lui. Cine va intoarce si obrazul celalalt celui care il palmuieste, fara riscul de a-si pierde viata? Daca Biserica vrea sa se simta in siguranta in istorie, nu poate decat sa-si uite sensul ei eshatologic. Ca sa se simta comod in lume, de multe ori Biserica adopta, total sau partial, mentalitati lumesti. Este greu pretul cerut si Biserica nu are intotdeauna barbatia sa-l plateasca.

 

Ma tem ca v-am obosit. Poate ca v-am pus pe ganduri. De vina e natura subiectului pe care mi l-ati propus. In incercarea mea umila de a-l aborda, am inceput cu intrebarea referitoare la identitatea Bisericii, caci acesta este miezul subiectului. Daca Biserica este in lume, dar nu din lume, daca nu avem aici cetate, ci o cautam pe cea viitoare, atunci identitatea Bisericii, ontologia ei nu pot fi decat eshatologice. Fiinta ei se afla in Imparatia lui Dumnezeu, radacinile ei sunt infipte in cele viitoare, si doar ramurile si frunzele pomului ei se gasesc in trecutul si prezentul istoric. Numai in Sf. Euharistie, icoana celor ce vor sa fie, poate trai acest fapt. De aceea, toate celelalte acte ale ei se imbisericesc doar cand se incorporeaza Sfintei Euharistii. Intrupata, asemenea Domnului ei, in spatiu si timp, Biserica ia asupra-si si trupul durerilor si necazurilor poporului sau. Nu-si intoarce fata in fata foamei, a bolii, a nelinistilor si luptelor oamenilor, de multe ori sangeroase, pentru libertate. Incercand sa slujeasca nevoilor lor si sa le insufle nadejde in asteptarea celor viitoare, ea interactioneaza cu lumea, riscand adesea sa-si denatureze identitatea. Teologia este obligata sa dea semnalul de alarma ori de cate ori observa acest pericol. Pericolul laicizarii apare atunci cand Biserica absolutizeaza structuri lumesti sau istorice. Traind in lume, Biserica nu poate decat sa se foloseasca de cele ale lumii si sa fie deschisa spre istorie, pana la a o influenta. Dar pentru a nu se laiciza facand aceasta, trebuie sa pastreze neatinse acele elemente ale sale purtatoare ale mesajului despre "cele ce vor sa fie", elemente intre care amintim monahismul, Sf. Liturghie, duhul iertarii. Daca si acestea vor fi contaminate de mijloace lumesti, asa cum s-a intamplat in Occident, atunci pericolul ca Biserica sa-si piarda identitatea va fi enorm.

In lume, dar nu din lume - asta sa nu uite Biserica niciodata! 

 

Ioannis Zizioulas, Mitropolit de Pergam

Traducere de Sorina Munteanu

Sursa: Teologie si Viata

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1639

Voteaza:

Biserica si eshatonul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE