Sinodul BOR a emis recent o decizie cu privire la modalitatea de oficiere a Tainelor Botezului si Cununiei.

Decizia a starnit reactii, mai ales din partea iubitorilor de petreceri campenesti. Opinia mea este ca se incearca o atenuare a secularizarii crestinismului romanesc.

Viata Bisericii se incadreaza intre doua limite: acrivia si pogoramantul. Una pretinde o rigoare disciplinara, conforma unor canoane, cealalta presupune o relaxare a acestei rigori. Ambele insa sunt folosite ca mijloace pentru indreptarea deviatiilor de la echilibrul duhovnicesc al vietuirii crestine. Acrivia se aplica atunci cand enoriasii au tendinta de a relaxa registrul spiritual prea mult, ajungand aproape la laxitate morala, iar pogoramantul se foloseste in situatia opusa, riscul de a se atinge habotnicia, rigorsmul literal al legii sau socotirea mijloacelor duhovnicesti (slujbe, post, rugaciune, etc. ) ca scopuri in sine.

As incadra recenta decizie a Sinodului la acrivie. Poate parea dura, deoarece sub atacul secularismului, omul contemporan pierde contactul cu spiritualitatea. Tocmai de aceea, ea este binevenita, in contextul in care desacralizarea spatiului romanesc inseamna si tot felul de idei importate de aiurea. Printre acestea se regaseste si pasiunea savarsirii casatoriilor si botezurilor in natura. Desi pare elevatie spirituala, aceasta noua pasiune importata denota o grava lipsa de cunoastere a ceea ce sunt Botezul si Cununia in realitate.

Aceasta dorinta de slujba campeneasca, este doar o consecinta fireasca a urbanizarii excesive si a idolatrizarii naturii. Unii nu vor la Biserica deoarece nu vor expunere publica. Altii nu vor la Biserica pentru ca nu cunosc importanta sacramentala a sfantului lacas. Oricum ar fi, se rateaza esentialul: harul Tainelor nu se poate dobandi de oriunde, ci numai de la izvoarele mantuirii, Biserica lui Hristos. A nu se confunda cu rugaciunea personala, care se poate face in orice spatiu, pe care insa crestinul si-l spiritualizeaza prin simbolurile crestine personale: cruciulita, iconita, candela, Biblia personala etc.

Tocmai de aceea, Sfantul Sinod doreste, ca prin decizia respectiva, sa readuca aceste doua Taine pe locul spiritual cuvenit. Mai intai, sa observam ca locul de desfasurare este biserica parohiala. Orice biserica parohiala, numita si de mir, la alegere. Nu manastirea, nu spatiul liber al naturii, nu spatiul privat al locuintei. Daca pe vremea comunistilor, asemeni timpurilor catacombelor, se mai savarseau prin pogoramant Nunti si Botezuri prin case, de teama autoritatilor, astazi acest lucru nu-si mai are rostul. Nici in manastire nu se mai pot oficia aceste slujbe, datorita caracterului lor profund comunitar, parohial, mirenesc, care contrasteaza mult cu spiritul monahal, de solitudine, al spatiilor manastiresti. Iar in natura ar fi o grava eroare, deoarece tindem sa confundam natura cu spatiul sacru al Bisericii. Aici intra in discutie panteismul, ca eroarea spirituala de a identifica divinitatea cu materia si universul, pe Creator cu creatura. Desi Dumnezeu este omniprezent, in chip nevazut, El se impartaseste oamenilor in chip vazut, prin Biserica Sa, in lucrarea Sfintelor Taine. Tocmai de aceea, decizia sinodala afirma in continuare: respectarea randuielilor liturgice pentru pastrarea sacralitatii si solemnitatii acestor Sfinte Taine.

Privirea este cel mai important simt si canal de informare a omului. De aceea, Hristos insusi face apel la vaz, Dumnezeu aratandu-Se intrupat omenirii. Acesta este si fundamentul intregii simbolistici vizuale din spatiul liturgic al Bisericii. Biserica este Cerul coborat pe pamant, loc unde pamantul se uneste cu Cerul si omul cu Dumnezeu. De aceeea, slujbele bisericesti fac apel, prin simturile noastre, la un intreg registru de simboluri ale realitatilor duhovnicesti. Sf. Evanghelie, Sf. Altar, Sfintii pictati, randuiala slujbei, totul ne transmite harul tainic al sfinteniei. Inconjurarea Evangheliei, aplecarea in fata Sf Altar, inchinarile, rugaciunile etc, nu sunt decat gesturi ale asumarii unei vietuiri crestine, in fata lui Hristos, care sta, simetric, in fata noastra, pe Sf. Altar cu Trupul si Sangele sau (apropo, acesta este si motivul real pt care crestinii se inchina cand trec pe langa Biserica, ca am mai vazut comentarii absurde.). A parasi, in savarsirea Tainelor, spatiul sacru al Bisericii inseamna a-L cauta pe Hristos acolo unde nu este cazul. Adica o fuga de Hristos. Asta daca, in panteismul dominant din jur, mai stim ce este slujba bisericeasca si nu o confundam cu vreun ritual magic sau ocult, uneori socotit neimportant. Caci nu numai participantii la slujbe tind sa le bagatelizeze, ci chiar si unii slujitori, care-si permit scurtari, adaugiri, comentarii sau gesturi nefiresti pentru momentul sacru respectiv.

Asa s-a ajuns ca astazi, din nefericire, semnificatia acestor momente eminamente duhovnicesti din viata comunitara a crestinilor sa fie pierduta sau sufocata, pur si simplu, de pregatirile lumesti de dinainte si de apucaturile fiecaruia din timpul acestora. Cine sa se mai gandeasca la Dumnezeu, cata vreme Nunta si Botezul sunt adeseori impregnate de festivism, orgolii, infatuari, comercializare si chiar manelizare. La un Botez sau o Nunta auzi discutandu-se verzi si uscate, mai putin esenta lor: semnificatiile crestine. Conteaza mancarea, antrenul, podoabele, costumatiile (rochia de mireasa a ajuns aproape un idol), muzica, invitatiile, cadourile, darurile (cat le mai dam si astora, frate?) etc.,dar Dumnezeu ramane, ca si la Craciun, uitat undeva intr-un ungher al vietii noastre.

Aceasta este de fapt si dilema crestinismului romanesc actual: ne place sa ne afisam cu Hristos, dar asta incepe sa fie doar o imagine goala de continut. Mai nimeni nu-si mai pune serios problemele vietii vesnice, cata vreme ne-am complicat inutil si nepermis de mult viata de aici. Astfel, ne apropiem vertiginos si periculos de statutul de morminte varuite si ne putem incadra foarte usor la cuvantul Sf. Pavel Pantecele este dumnezeul lor, iar marirea lor este intru rusinea lor, ca unii care au in gand cele pamantesti.

In aceste conditii, decizia sinodala nu incearca decat sa readuca, in perceptia publica, cele doua Taine la statutul lor sacramental: momente reale de sfintire si unire a omului cu Dumnezeu.

Parintele Eugen Tanasescu

(Acest text a fost publicat prima data pe