Cele doua fete ale mortii

Cele doua fete ale mortii Mareste imaginea.

Cele doua fete ale mortii

Fata cea buna

Moartea sufleteasca este cu totul rea; ea nu are nimic bun. Moartea trupeasca insa are unele foloase pentru starea de cadere instituita de pacatul stramosesc. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur scrie: "Chiar daca pacatul a adus moartea pe acest pamant, Dumnezeu o pune in slujba noastra, ca sa ne fie de folos"; moartea e mai curand "o binefacere decat o pedeapsa" si arata din partea lui Dumnezeu mai degraba "purtare de grija decat manie".

Intr-adevar, daca omul mort sufleteste n-ar fi murit si cu trupul, ar fi avut parte de necazuri mari si nenumarate. Mai intai de toate, obisnuinta cu starea sa pacatoasa l-ar fi facut delasator, in vreme ce amenintat de moarte si nestiind cand ii va suna ceasul, incepe sa cugete la marginirea acestei vieti si sa se gateasca pentru viata ce va sa fie, cu vie simtire duhovniceasca si neintarziata cainta.

Apoi, nemurirea l-ar fi impins la trufie, iar inselatoarea fagaduinta a Ispititorului: "Veti fi ca dumnezei", i-ar fi parut a fi deplin adevarata. Fiind insa silit sa se intoarca in pamantul din care a fost luat, cunoaste micimea, slabiciunea si nimicnicia de care are parte faptura lipsita de harul lui Dumnezeu, si se smereste.

Daca n-ar fi moartea, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, "ar fi nespus de iubite trupurile si cea mai mare parte dintre oameni nu s-ar mai ingriji de nimic altceva decat de trupuri, facandu-se inca si mai trupesti si mai ingrosati".

Mai mult inca: lipsa mortii ar fi invesnicit caderea omului. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare spune ca Dumnezeu "n-a impiedicat destramarea noastra, pentru ca sa nu ramanem pururi neputinciosi si slabi".

Acestea sunt foloasele mortii cat priveste trupul. Caci, dupa cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu trebuie sa ne tanguim ca trupul putrezeste, ci "atunci ar trebui sa plangem, cand trupul ar ramane pentru totdeauna in aceasta nenorocita stare de acum". Insa "moartea nu nimiceste numai trupul, ci si stricaciunea lui"; moartea inseamna "nimicirea pe vecie a stricaciunii" . Ingaduind moartea, Dumnezeu pregateste astfel in chip proniator restaurarea prin Hristos a starii din rai si chiar a unei stari mai inalte, in care omul va fi pururi nestricacios si nepieritor, caci, dupa cuvantul Domnului, grauntele trebuie sa moara ca sa aduca roada (cf. In 12, 24; 1 Cor. 15, 35-44).

Dar moartea trupului e folositoare si pentru suflet. Multi Sfinti Parinti spun ca moartea a impiedicat "raul sa fie nemuritor". O data cu moartea, moare si pacatul. Sfantul Ioan Gura de Aur arata cum, prin intelepciunea lui Dumnezeu, odrasla isi ucide maica, caci: "moartea s-a nascut din pacat, dar a mancat pacatul". Sfantul Maxim Marturisitorul, la randul sau, spune ca pentru omul cazut moartea este o forma de eliberare providentiala si ca, paradoxal, ea contribuie la mentinerea lui ca om, pentru ca altfel "puterea sufletului s-ar fi miscat vesnic in chip potrivnic firii, ceea ce ar fi insemnat nu doar cel mai mare rau si pierderea vadita a calitatii de om, ci inca si negarea limpede a bunatatii dumnezeiesti". Tot el spune ca Dumnezeu a ingaduit moartea, "socotind ca nu e bine ca omul, care si-a inrait voia libera, sa aiba o fire nemuritoare".

Pe scurt, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul." "Sfarsitul vietii acesteia de aici socotesc ca nu e drept sa se numeasca moarte, ci izbavire de moarte si despartire de stricaciune si slobozire din robie si incetarea tulburarii si oprirea razboaielor si risipirea intunericului si odihna de osteneli si linistirea fierberii si acoperirea rusinii si scaparea de patimi si nimicirea pacatului si, ca sa spun pe scurt, hotarul tuturor relelor".

Chiar daca moartea ca lege a firii s-a ivit in lume prin pacatul celui dintai om, chiar daca moartea fiecarui om in parte e si ea legata intr-un fel sau altul de un rau oarecare -boala, ruina trupeasca, ucideri, razboaie, furia naturii - si chiar daca Dumnezeu, tinand seama de libertatea omului, cu toate nenorocitele ei urmari, o lasa sa secere in voie, totusi clipa mortii El singur o hotaraste prin -pronia Sa. Parintii spun ca omul moare atunci cand clipa ii este prielnica pentru mantuire, potrivit atotstiintei lui Dumnezeu. Sfantul Maxim arata ca Dumnezeu ii da omului sa traiasca atata cat ii trebuie ca sa strabata calea pana la El. Asa putem intelege de ce unii mor dintr-un lucru de nimic, in timp ce altii, suferind de boli grave si trecand prin mari primejdii, scapa totusi cu viata, in alta ordine de idei, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu trebuie sa ne intristam nici de moartea celui "rau si supus patimilor", pentru ca ea taie sirul pacatelor sale, nici a celui "bun si virtuos", pentru ca astfel este "luat mai inainte ca raul sa-i strice sufletul si mutat in locul in care virtutea ii este pusa la adapost si in care nu mai are a se teme de vreo schimbare a lui in rau".

Sfintii Parinti spun cu totii limpede ca pentru drepti "moartea este o binefacere", pentru ca-i urca la o viata cu mult mai buna. Lucrul acesta este adevarat mai cu seama dupa intruparea mantuitoare a lui Hristos, si Parintii il leaga numaidecat de ea.

Fata cea rea

Cu toata aceasta fina talcuire a rostului mortii, Parintii si intreaga Traditie o socotesc un rau pana ce n-a venit Hristos s-o preschimbe. Sfantul Apostol Pavel o numeste "vrajmas" (1 Cor. 15,26).

Moartea este un indoit rau: nascuta din pacat, ea naste la randu-i pacatul. Intr-adevar, dupa ce primul om a pacatuit, de indata ce se iveste moartea, ea intra sub stapanirea diavolului (cf. Evr. 2, 14). Pe de o parte, prin ea isi arata ura fata de neamul omenesc si raspandeste relele in intreaga zidire; pe de alta, se foloseste de ea - ca de toate celelalte patimi firesti si nevinovate, indeosebi placerea si durerea - pentru a-l impinge pe om in pacat si in patimi nefiresti si vrednice de pedeapsa. Cu acest inteles vorbeste Sfantul Apostol Pavel despre "cei pe care frica mortii ii tinea in robie toata viata" (Evr. 2, 15) si din pricina careia toti au pacatuit (cf. Rom. 5, 12). Multi Parinti rasariteni au preluat aceasta idee. Astfel, Teodor de Mopsuestia scrie ca, "ajungand muritori, am dobandit o si mai mare inclinare spre pacat"; implinirea nevoilor trupului il mana spre patimi cu neputinta de ocolit pe omul care vo-ia sa-si pastreze cu orice pret viata aceasta vremelnica . Aflam aceeasi idee la ucenicul sau, Teodoret al Cirului. Spunand ca "fapturile muritoare sunt negresit roabe ale patimilor firesti, indurand frica, robia placerii, durerea, mania si supararea", el arata cum omul cazut cade prada patimilor celor rele, socotind ca astfel va scapa de moarte: "Toti cei iesiti din Adam au firea muritoare si multe nevoi; ca sa-si duca traiul au nevoie de hrana, apa, vesminte, case si tot felul de mestesuguri. Adesea insa, lacomindu-se, intrece masura si cade in pacat. Asadar, Dumnezeiescul Apostol spune ca, pacatuind Adam si ajungand muritor prin pacat, moartea si pacatul au intrat in neamul omenesc si s-au intins la toti oamenii, moartea silindu-i pe toti sa pacatuiasca (cf. Rom. 5, 12)" . Caci omul isi aduna bani si avutie, ca sa scape de saracie si boala, si asa se face iubitor de avere, lacom si zgarcit, isi hraneste peste masura trupul si-l dezmiarda in tot felul, ca sa-l tina in putere, ajungand lacom, desfranat si iubitor de sine. Se face stapan peste lucruri si oameni, crezand ca numai asa e cu adevarat viu si puternic, si iata-l pornit spre manie. Iar straduindu-se in tot chipul sa fie cunoscut de toti si amintirea lui sa nu se stinga, devine mandru si iubitor de slava desarta.

Aceeasi idee o aflam si la alti Sfinti Parinti. Astfel, Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca frica de moarte ii tiranizeaza intr-atat pe oameni, incat ar face orice ca sa scape de ea. Sfantul Ioan Damaschin, la randul sau, zice ca "moartea il tine pe om in robie prin mijlocirea pacatului". Aceeasi idee o aflam la Sfantul Grigorie Palama. Sfantul Maxim Marturisitorul insa o reliefeaza in mod deosebit. Astfel, spune el, "pacatul stramosesc stapaneste asupra tuturor fapturilor prin frica de moarte". Rod al pacatului, moartea il impinge pe om in pacat. Mai limpede spus, Satana si demonii sai pun stapanire pe latura patimitoare a omului, ivita in urma pacatului stramosesc, si se folosesc de afectele lui firesti si nepacatoase pentru a semana patimile. Or, intre afectele firesti si nepacatoase sta si sila de moarte, pe care diavolul se sileste s-o schimbe in groaza de moarte. infricosat de moarte, omul se arunca in valtoarea pacatelor, amagindu-se cu gandul ca flacara placerilor il va feri de frigul mortii. Asa ajunge moartea - alaturi de placere si durere - sa stapaneasca si sa tiranizeze nu doar trupul, ci si sufletul omului, facandu-l sa voiasca si sa aleaga raul.

Sila fireasca de moarte devine frica de moarte, si de aici spaima, nelinistea, melancolia, scarba de aceasta viata care cu moarte se sfarseste, deznadejdea si cel mai mare rau, ura de Dumnezeu si razvratirea impotriva Lui. Din sila fata de moarte, omul refuza s-o accepte, alipindu-se tot mai patimas de viata - dar nu de viata cea adevarata, ci de viata acestei lumi. Si cu cat se alipeste mai mult de inselatoarele bunuri pamantesti, cu atat mai mult se revolta impotriva mortii, care-l lipseste de ele.

Jean Claude Larchet

09 Mai 2012

Vizualizari: 3814

Voteaza:

Cele doua fete ale mortii 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE