Patriarhul Teoctist Arăpaşu a fost întâistătător al Bisericii noastre în perioada 1986-2007. S-a născut în satul Tocileni pe 7 februarie 1915 şi a trecut la cele veşnice la 30 iulie 2007.

Chipul unui Patriarh - Parintele Patriarh Teoctist - sau calea Bisericii

Drumul Bisericii nu este cel imprimat de voia oamenilor, ci este cel al intruparii voii lui Dumnezeu celui viu si lucrator in istorie, prin oameni alesi si chemati la diversitatea nesfarsita de slujiri. Este marsul inainte al poporului lui Dumnezeu ce are in frunte in chip nevazut pe insusi Mantuitorul Hristos si impreuna marturisitori pe Maica Domnului si pe toti Sfintii, bineplacuti lui Dumnezeu din veac in veac, iar in chip vazut pe arhiereii si preotii alesi prin tainica si nepatrunsa chemare din trupul poporului si randuiti sa ia chip vazut lucrarii nevazute a Bunului Dumnezeu.

Cand, in toamna anului 1986, Colegiul Electoral bisericesc alegea in scaunul patriarhal al Bisericii Ortodoxe Romane pe Mitropolitul Moldovei de atunci, IPS Teoctist, in varsta de 71 de ani, multi vor fi fost sceptici privitor la acea alegere din pricina varstei celui ales. Acum, la implinirea si sarbatorirea a douazeci de ani de patriarhat ai Prea Fericitului Patriarh Teoctist, nu numai aceia, dar chiar si cei mai optimisti sunt chemati sa ia aminte la tainicele hotarari si lucrari ale lui Dumnezeu prin oameni.

Cred ca o posibil cuviincioasa si indreptatita omagiere - in acest moment cu adevarat binecuvantat - a slujirii si persoanei Parintelui Patriarh Teoctist ar putea fi incercarea de a citi - pe cat se poate - voia si lucrarea lui Dumnezeu in complexitatea si bogatia de evenimente si de framantari prin care a trecut Biserica romaneasca in perioada in care carma acesteia a fost incredintata Prea Fericirii Sale. Si aceasta pentru ca, asa cum marturisim cu totii, drumul Bisericii nu este cel imprimat de voia oamenilor, ci este cel al intruparii voii lui Dumnezeu celui viu si lucrator in istorie, prin oameni alesi si chemati la diversitatea nesfarsita de slujiri. Si pentru ca judecata bisericeasca ia in calcul masura lucrarii lui Dumnezeu prin oameni si nu considerarea autonoma a eventualelor performante ale acestora.

Voia oamenilor, atunci cand se naste si se exprima autonom de voia lui Dumnezeu, ii indeparteaza pe acestia de Biserica. Biserica este inainte de orice "trecerea" lui Dumnezeu in istorie si "trecerea" continua si dinamica a istoriei in imparatia cea dumnezeiasca, este suvoiul de viata pamanteasca plina sau coplesita de harul ceresc al Duhului Sfant. Este marsul inainte al poporului lui Dumnezeu ce are in frunte in chip nevazut pe insusi Mantuitorul Hristos si impreuna marturisitori pe Maica Domnului si pe toti Sfintii bineplacuti lui Dumnezeu din veac in veac, iar in chip vazut pe arhiereii si preotii alesi prin tainica si nepatrunsa chemare din trupul poporului si randuiti a da chip vazut lucrarii nevazute a Bunului Dumnezeu. Este marsul tacut si umil, dar biruitor, al Bisericii care poarta istoria lumii sau lumea istoriei spre Eshatonul imparatiei.

Dar cine poate si cine indrazneste o astfel de lectura istoriei?! Si totusi! Aceasta este singura erminie teologica a istoriei bisericesti: a identifica urmele lui Dumnezeu in faptele oamenilor, in propriile noastre impliniri, precum si a identifica pedagogia dumnezeiasca recuperatoare in bine a propriilor noastre neimpliniri, caderi sau greseli. Evaluarea celor bisericesti este altfel decat evaluarea celor lumesti. Daca cele lumesti se judeca dupa masura faptelor omului, cele bisericesti se judeca dupa masura desertarii omului de sine si chiar de faptele sale, pentru a face vizibile lucrarile lui Dumnezeu in sine sau prin sine. De aceea, chipul intaistatatorului bisericesc nu este ca cel al liderului lumesc. Spre deosebire de acesta din urma, care dobandeste vizibilitate si ramane atat cat isi pastreaza notorietatea in aprecierea poporului, slujitorul bisericesc sau intaistatatorul unei Biserici primeste si ramane in slujire prin voia lui Dumnezeu, atata timp cat sacrifica vizibilitatea sa pentru vizibilitatea lui Dumnezeu prin sine.

Cred ca aceasta este una din trasaturile fundamentale ale vietuirii si activitatii Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist. Asa cum deseori a marturisit: a trait si a faptuit cu constiinta ca Dumnezeu este prezent si lucrator in viata si in toate lucrarile sale; ca mersul inainte si prefacerile intervenite in viata sa, dar mai ales in viata Bisericii si a societatii noastre sunt rod al dumnezeiestii pronii.

Prea Fericitul Parinte Teoctist pare sa fi iesit biruitor in dificila lupta ce se da continuu in fiecare om intre tendinta de insingurarea - trufasa si egoista - si cea de imbisericire - smerita si jertfelnica. Insingurarea celor care traiesc in inghesuiala lumii, adusa de intemeierea exclusiva pe propriile puteri, de reductionismul egocentric al criteriilor, de consumul in folosul individual al celor cu care impartim de obicei lumea ethosul eclesial al celor care traiesc singuri in chiliile manastirilor sau ale resedintelor chiriarhale, ca act continuu si dinamic de asezare si vietuire impreuna, posibil prin jertfirea sinelui in folosul celorlalti, manifestandu-ne incetat constiinta comunitara, care-si topeste criteriile in confruntarea lor de fiecare clipa cu marturia continua vie Bisericii.

Cred ca marele dar al Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist este acela de a fi bisericesc, in sensul unei prezente personale atat de discrete incat sa se vada in toate ale sale lucrarea lui Dumnezeu si de a se infatisa lui Dumnezeu nu cu ale sale, ci cu ale poporului pe care il recapituleaza in propria-i slujire.

Cred ca aceasta a fost cheia reusitei: a urma calea Bisericii. Nu singur, ci impreuna! A aseza mai presus de orice simtul eclesialitatii sau constiinta eclesiala, forta insumarii in propria-i constiinta a tuturor segmentelor componente ale Bisericii sale: ierarhi, preoti, monahi, copii, tineri, batrani, intelectuali sau simpli credinciosi, forta imbratisarii si a imbisericirii chiar si a celor care sub influenta unor imprejurari sau presiuni centrifuge, sunt ispititi sa se separe, sa se disocieze verbal sau fiintial de Biserica, invocand diverse justificari, segmente de credinciosi ai Bisericii care se coaguleaza in expresii potrivnice sau paralele expresiei bisericesti curente. Stradaniile pentru pastrarea si intarirea unitatii Bisericii sunt si ele dovada constiintei ca afectarea unitatii bisericesti, indiferent la ce nivel, echivaleaza cu afectarea eclesialitatii insasi.

Ethosul sau bisericesc dominant se manifesta in toate capitolele vietii si activitatii sale: iubitor de slujbe si neintrecut liturghisitor, doritor de a se afla cu orice prilej in mijlocul si impreuna cu credinciosii si o rara stiinta de a lua putere din puterea poporului binecredincios, apropiat celor simpli si celor slabi, deschis dialogului cu oricine, mult rabdator cu cei ce gresesc, grabnic la iertare si mult zabavnic la pedepsire - chiar pana la smintirea celor "drepti" - ingaduitor cu neputintele oamenilor, stimuland staruinta in cerere si rugaciune, biruind mandria si suficienta de sine a celor din iur cu exemplul unei atitudini smerite, manifestand disconfort fata de cei cu prea multa "personalitate" si indemnandu-i sa se adauge si sa se supuna smerit Bisericii, mustrand graba noastra de a judeca pe ceilalti.

Perioada lunga de cand Prea Fericitul Patriarh a fost chemat si slujeste Biserica lui Hristos din Romania a aratat cu prisosinta ca Biserica strabate vremurile indiferent de dificultatea lor. Trei regimuri politico-sociale au fost traversate de catre Biserica romaneasca in acest timp, intre care cel mai lung a fost oficial potrivnic credintei, ideologic si in fapt. Lectia pe care trebuie sa o retinem este ca un regim politic sau altul poate usura sau poate ingreuna viata si lucrarea Bisericii, dar nu o poate elimina, daca aceasta ramane ancorata in izvorul unic si de nebiruit al vietii si existentei sale, care este impartasirea de Dumnezeu. Ideologii ateismului, desi ajunsesera sa cunoasca foarte bine teologia Bisericii, nu au reusit sa inteleaga faptul ca suportul ultim al vietii Bisericii este lucrarea sfintitoare a acesteia. Patriarhii Bisericii romanesti din aceasta perioada si cei dimpreuna cu dansii au sacrificat multe sub presiunea regimului ateist, uneori propria imagine, dar au salvat esentialul. Au renuntat - nu cu usurinta se intelege - la multe din lucrarile mai ales misionare si catehetice ale Bisericii, dar au facut tot posibilul sa nu fie lipsit poporul lui Dumnezeu de lucrul vital, de impartasirea de harul dumnezeiesc prin Sfintele Taine si, in special, prin Dumnezeiasca Liturghie.

Prea Fericitul Parinte Patriarh Teoctist este dovada le a transcenderii istoriei de catre Biserica, a continuitatii vietii bisericesti dincolo de orice accident istoric sau lumesc a suprematiei Stapanului cerului si al pamantului asupra oricarei suprematii lumesti trecatoare. Darul unei vieti indelungate in zile poate avea si acest inteles, poate fi si darul evidentierii acestui adevar fundamental al Bisericii. In persoana Prea Fericirii Sale avem chipul Bisericii care inainteaza smerit, dar sigur, in tumultul lumii acesteia si al istoriei, depasind obstacole si framantari care par mintii omenesti de netrecut, deseori umilita de stapanitorii acestei lumi, dar incununata de Domnul lumii si al istoriei.

In vremea unei mari rupturi in mersul inainte al vietii sociale si politice a romanilor, Dumnezeu a randuit - si a biruit cu voia Lui voia multora - ca, prin pastrarea aceluiasi Patriarh in persoana PF Teoctist, Biserica sa-si afirme continuitatea si forta ei de a-si asuma schimbarile sociale si politice fara sa-si modifice propria traiectorie. Celor care, furati de entuziasmul momentului, credeau ca orice schimbare aduce cu sine binele, Dumnezeu le-a raspuns cu afirmarea continuitatii, reamintindu-le ca pentru crestini siguranta si nadejdea sunt intemeiate si vin din trecut nu din prezent sau viitor, de aceea prezentul si viitorul nu trebuie sa modifice drumul in istorie al Bisericii dupa cum, de asemenea, nu trebuie sa-i sperie indiferent ce ar aduce cu sine sau ar prevesti. Schimbarea radicala si izbavitoare a lumii s-a intamplat odata pentru totdeauna, deja acum doua mii de ani, prin intruparea si jertfa mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Elanului si entuaziasmului debordant al generatiei pe care cu simpatie parinteasca o numea "spontanee" si care deseori este nemultumita mai ales cu ritmul innoirii Bisericii si al acomodarii ei la provocarile timpului, celor care se ca fara o strategie rapid elaborata si implementata, Biserica Ortodoxa risca sa devina "o secta obscura a Europei", Prea Fericitul le raspunde cu intelegere si cu trimitere la adevarul fundamental al Bisericii ca suportul ultim si forta nu stau in puterile si strategiile omului, ci in puterea lui Dumnezeu, care Se impartaseste generos celor umili, celor cu constiinta limitelor si a slabiciunilor, si mai putin celor cu certitudini si cu prea multa incredere in ei insisi. In Biserica nu putem vorbi de innoire si de crestere decat cu conditia continuitatii. Nu poate promova innoirea sau cresterea in Biserica decat cel sau cei care sunt adanc inradacinati in duhul adevarat al Bisericii, manifestat in continuitatea de viata sfintita si sfintitoare a acesteia de la inceputurile ei si pana la sfarsitul veacurilor.

Providential cred ca este si faptul ca Prea Fericitul Patriarh Teoctist este Patriarhul romanilor in momentul reintalnirii noastre cu Europa. Providential pentru ca Patriarhul nostru este chipul fidel al traditiei crestin-ortodoxe. Iar la intalnire trebuie mers cu o foarte bine cristalizata constiinta de sine. Un patriarh deschis, fara ezitare si fara nici o temere a intalnirii si a dialogului - cu usa deschisa pentru oricine si cu fata iradiind de bucuria intalnirii oricui - tocmai pentru ca este intemeiat in temelia sigura a imbisericirii sale si a neamului sau, in argumentele slabe pentru logica omeneasca, dar de neclintit pentru logica dumnezeiasca, neacoperit de prudenta omeneasca in faptele sale, dar acoperit de lucrarea dumnezeiasca. Nu un patriarh al eficientei exterioare, nu un patriarh al strategiilor si al exigentelor umesti - fara de care dupa opinia unor tineri ortodoxia risca Sa piarda in competitia cu celelalte traditii crestine sau religii. Un patriarh si o Biserica necompetitivi dupa criteriile lumesti, riticati pentru lipsa strategiilor pe termen lung, dar care beneficiaza de taria argumentelor rezultate din evidenta lucrurilor, din viata sfintita si sfintitoare a Bisericii.

Ca rasplata mult mangaietoare pentru greutatile si umilintele prin care a trecut impreuna cu Biserica romaneasca in perioada comunista, Dumnezeu ii daruieste lungime de zile pentru a trai rodirea vremii de jertfire si de umilire Bisericii intr-o inflorire evidenta a vietii bisericesti. Prea Fericitul Parinte Teoctist este Intaistatatorul unui popor binecredincios care face dovada unei imputerniciri dumnezeiesti nemaicunoscute: este greu de aflat in istorie o perioada in care sa se fi ridicat in tara noastra - sau in vreo alta tara - 2.000 de locasuri de cult, dintre care multe manastiri. Un popor inca sarac, inca umil, ridica biserici spre slava lui Dumnezeu si a sfintilor sai si spre inchinarea lor si a urmasilor lor, marcand o epoca de extraordinara intemeiere duhovniceasca a neamului.

Pana la urma - judecand lucrurile in duhul Evangheliei Mantuitorului - atata ramane din stradaniile unui om, cat este primit si facut roditor de Dumnezeu. Nu este suficienta jertfa fiecaruia dintre noi, ci trebuie ca jertfa sa fie primita si intoarsa ca dar de Dumnezeu. Iar lucrul acesta nu-l putem aprecia cu usurinta. Criteriul indicat noua de Mantuitorul este acela de a aprecia nu faptele, ci roadele faptelor noastre, pentru ca in rodirea faptelor noastre, dupa cum spune Sfantul Pavel este lucrarea lui Dumnezeu.

pr. prof. univ. dr. Constantin Coman

Sursa: "Prin fereastra bisericii: o lectura teologica a realitatii", Editura Bizantina, 2007

• Patriarhul Teoctist Arapasu
  Publicat in : Patriarhi