Chipul preotului dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti

Chipul preotului dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti Mareste imaginea.


Chipul preotului dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti

 

Preotia este o misiune si o functiune sacra prezenta in toate religiile si la toate formele de credinta religioase ale pamantului. De la aspectele cele mai primitive ale actului religios, pana la invocatiile cele mai sublime si jertfa nesangeroasa a Fiului lui Dumnezeu. In crestinism, preotul are rol decisiv in toate situatiile si momentele cultului pe care-l reprezinta atat in fata oamenilor cat si in fata puterii divine sau a Dumnezeului respectiv. Fara el nu exista rugaciune, inchinare si jertfa valabila, in fata zeului sau Dumnezeului caruia i se aduc acestea. Imnele religioase sau rugaciunile inaltate de poeti, de filozofi, de sefi de state sau de simpli credinciosi, care nu sunt si preoti, nu au eficienta daca nu sunt rostite de gura preotului sau oferite de inima lui. Ele sunt si raman piese de evlavie personala sau colectiva, dar n-au putere si nu-si ating tinta, fara interventia si lucrarea directa a preotului. Recrutat prin alegere, prin sistemul transmisiunii sacre ereditare, sau dupa alte criterii, preotul a fost totdeauna necesar vietii religioase si spirituale a oamenilor.

Evlavia omeneasca a cautat si va cauta totdeauna pe preot. Pe preot in general, dar cu osebire pe preotul intelept si de inalta tinuta duhovni­ceasca. Asemenea preoti catalizeaza evlavia credinciosilor si sunt ei insisi creatori si raspanditori de evlavie. Numele multora dintre ei au ramas incrustate in cartile templelor sau ale neamurilor pe care le-au slujit. Preoti de rang inferior sau superior, simpli slujitori de rand sau mari preoti ori arhierei, ei au fost si sunt invaluiti cu multa dragoste si consi­deratie de inimile calde si recunoscatoare ale inchinatorilor si uneori ale statelor in care unii dintre ei fusesera si conducatori politici ori avu­sesera rol pe langa acestia, ca la egipteni, romani, daci, etc. Dragostea aceasta se explica prin convingerea ca preotul are nu numai rolul de a prezenta lui Dumnezeu ofrandele, ci si de a aduce binecuvantari de sus catre oameni; mai mult: preotul e acela prin care divinitatea transmite credinciosilor binefacerile sale materiale sau spirituale, instructiunile sale particulare sau generale si raspunsurile date prin oracole sau revelatii. Se stie cum oracolele, la cei vechi, erau dirijate si controlate de preoti.
 

Toate aceste roluri importante si complexe faceau din preot singurul reprezentant calificat al divinitatii pe pamant, singura persoana care putea convorbi cu zeii sau cu Dumnezeu. Misiunea de mijlocitor intre puterea divina si oameni, de intermediar intre cer si pamant, imbraca pe preot intr-o aureola exceptionala pe care nu o concura decat aureola profetilor, cu osebire in Vechiul Testament. Aureola aceasta deosebita trebuia insa si meritata din partea preotului prin calitati inalte si printr-o viata exem­plara. Functiunile preotului trebuiau reliefate si impodobite cu insusiri sau atitudini superioare fata de acelea ale credinciosilor obisnuiti. Ca mijlocitor intre divinitate si oameni, se cuvenea ca preotul sa aiba, in persoana sa, pe langa elementele omenesti si elemente dumnezeesti. Era firesc: el facea drumul de la oameni la divinitate si de la divinitate la oameni. El trebuia sa aiba o amumita doza de puritate, sa fie mai inte­lept si mai bun deoit credinciosii obisnuiti, sa cunoasca anumite taine sacre care-i erau rezervate in exclusivitate, sa fie bun psiholog si pedagog, sa stapaneasca si sa indrumeze izbucnirile sentimentului religios al maselor de credinciosi, sa aiba puternica autoritate morala si cetateneasca pentru a interveni cu folos in momentele critice ale istoriei credinciosilor sai, sa fie in masura a initia si duce la bun sfarsit anumite reforme sau a se alatura  acestor reforme devenite necesare.
 

Aceste culori si nuante alcatuiesc chipul preotului in istoria generala a religiilor. Asemenea preoti, mai precis mari preoti ori arhierei, au existat la indieni, chinezi, egipteni, persi, evrei, daci, etc. Acesti preoti au insemnat, uneori, capitole glorioase in istoria religiilor, dar preotia lor era fara har si fara dragoste. Era un chip alterat al preotiei celei adevarate. Era o preo­tie care prin simboluri si jertfe de tot felul se straduia sa satisfaca ne­voite religioase ale omului cazut. Stim ca omul cazut ajungea uneori pana acolo incat isi facea preoti si preotese ale desfranarii si ale omuciderii. In unele religii de misterii si mai ales in cele orgiastice, preotii savarseau acte lamentabile sau oribile. Preotia era uneori aproape (ca la preotii geti), alteori departe, foarte departe de ceea ce trebuia sa fie.
 

Un serios pas inainte spre preotia cea adevarata a fost preotia Ve­chiului Testament, preotie instituita de Dumnezeu insusi prin Moise. Car­tea Numeri ne povesteste pe larg cum a aparut preotia mozaica, al carei prim reprezentant a fost Aaron, chemat la preotie prin inflorirea toiagului sau si avand ca urmasi pe descendentii sai in veac, din casa lui Levi (Numeri, 17). Misiunea lui Aaron si a preotilor in general este aratata prin cuvintele: "Zis-a Domnul catre Aaron: "Tu, fiii tai si casa tatalui tau cu tine, veti purta pacatul pentru nepasarea de locasul sfant; tu si fiii tai impreuna cu tine, veti purta pacatul pentru nepasarea de preotia voastra. Apropie-ti pe fratii tai, semintia lui Levi, neamul tatalui tau, ca sa fie pe langa tine si sa-ti slujeasca, iar tu si fiii tai impreuna cu tine veti fi la cortul adunarii" (Numeri 18, 1 -2).
 

Stim ca Aaron a lasat de dorit ina­intea lui Dumnezeu, lucru pentru care el n-a fost invrednicit sa vada pamantul fagaduintei. Alti mari preoti si preoti evrei ori iudei sau nu si-au facut datoria functiunii lor, sau s-au acoperit de pacate grele. Preotul si levitul din parabola samarineanului milostiv indica uscaciunea sau ingustimea inimii acestei preotii iudaice contemporane cu Mantuitorul. Ce sa mai zicem de marii preoti: Ana si Caiafa, care au osandit pe Mantuitorul la moarte?
 

Preotii Vechiului Testament in general au combatut si au urmarit cat au putut pe prooroci, organe ale Sfantului Duh. Conflictul intre ei si profeti provenea sau se intensifica din cauza indepartarii lor de duhul inalt al poruncilor lui Dumnezeu. Preotii evrei erau obligati sa pazeasca sfintenia personala in calitate de slujitori ai templului si sfintenia poporu­lui tinandu-l departe de idololatrie si desfranare, dar nu reuseau prea ade­sea; de aci pedeapsa severa care venea din partea lui Dumnezeu. Menti­nerea raporturilor corecte cu Dumnezeu prin jertfele sangeroase era una care nemultumea pe Dumnezeu, care nu voia atat jertfa, cat mila. Preotii Vechiu­lui Testament pierdusera simtul situatiei si al misiunii lor. Uitasera de poruncile lui Dumnezeu cu privire la conducerea poporului si se dedasera la fapte de exploatare si impilare a poporului condus.
 

Prorocii Miheia, Ioil, Zaharia si Maleahi au cuvinte foarte aspre la adresa preotilor exclusiv ritualisti si ploconari: "Preotii dau invatatura legii pentru plata si profetii profetesc pentru bani si se sprijina pe Domnul, zicand: Donmul este in mijlocul mostru si prapadul nu va veni peste noi. Deci, din pricina voastra, Sionul va fi arat cu plugul ca o tarina si Ierusalimul va fi prefacut intr-un morman de ruine si muntele templului, inaltimi acoperite cu padure!" (Miheia 3, 11). "Impotriva pastorilor se aprinde vapaia urgiei Mele si pe tapi ii voi pedepsi. Se aude vaetul pastorilor, caci slava lor a fost trintita la pamant" (Zaharia 10, 3; 11, 3). "Buzele preotului cuprind stiinta si din gura lui cautam sa iasa invatatura, caci el ingerul Domnului Savaot este. Dar voi v-ati departat de drumul cel drept si pe multi i-ati facut sa cada din credinta. Voi ati stricat legamantul Meu cu Levi, zice Domnul Savaot. Pentru aceasta si Eu v-am lasat sa fiti de batjocura si de nimica toata in fata tuturor noroadelor, fiindca voi n-ati pazit indreptarile Mele si la legea Mea n-ati luat aminte" (Maleahi 24, 7-9). Imaginea unor asemenea preoti este dezolanta si intristatoare. Ea nu mai putea fi supor­tata si binecuvantata de Dumnezeu.

 

I. Preotia si chipul preotului in Noul Testament

 

Dar Dumnezeu, in marea Lui iubire de oameni, cum zic Sfintii Pa­rinti, nu putea lasa pe om, care era chipul Lui, sa se prabuseasca in ne­fiinta prin absenta unei preotii adevarate si definitive. Preotia pagana si preotia Vechiului Testament erau doar semne indicatoare, uneori mai indepartate, alteori mai apropiate pentru preotia cea adevarata. Aceste preotii nu mai multumeau, in general, nici aspiratiile sufletului omenesc dupa dumnezeire, nici setea arzatoare dupa mantuire. "La plinirea vremii", Dumnezeu a trimis pe insusi Fiul Sau ca Mare Preot sa ne sfinteasca si sa ne izbaveasca.
 

Preotia si preotimea crestina deriva direct din Marele Preot Hristos. Autorul Scrisorii catre evrei (cap. 4, 14-10, 22) ne teologhiseste noua preotie, preotia lui Hristos, in termeni precisi si intr-o perspectiva care subliniaza pregnant deosebirea dintre preotiile anteriore, pagane si mozaica, preotii cu preoti dintre oameni, si preotia lui Hristos, cu preot din cer.
 

Scrisoarea afirma: "In adevar, orice arhiereu fiind luat dintre oameni, este pus pentru oameni, spre cele ce-L privesc pe Dumnezeu, ca sa aduca daruri si jertfe pentru pacate. El poate sa fie ingaduitor cu cei nestiu­tori si rataciti, de vreme ce si el este cuprins de slabiciuni. Din aceasta pricina dator este, precum pentru popor, asa si pentru sine, sa jertfeasca pentru pacate" (Evrei, cap. 5, 1-3). Dar asemenea arhiereu este numai inchipuirea si umbra unicului si adevaratului Arhiereu, a Arhiereului ce­resc: "Preotii de pe pamant slujesc inchipuirii si umbrei celor ceresti, precum a primit porunca Moise, cand era sa intemeieze cortul: Ia seama - zice Domnul - sa faci toate dupa chipul ce ti-a fost aratat in munte" (Ibidem 8. 5).
 

Arhiereul nostru e Arhiereul real, fiindca El e trimis din Fiul lui Dumnezeu, sa tinem cu tarie marturisirea. Ca nu avem Arhie­reu care sa nu poata suferi cu noi in neputintele noastre, ci ispitit intru toate dupa asemanarea noastra, afara de pacat. Sa ne apropiem, deci, cu incredere de tronul harului, ca sa luam mila si sa aflam har, spre ajutor, la vreme potrivita" (Ibidem 4, 14-16). Arhiereul Hristos are note caracteristici fundamentale straine de preotii pagani si mozaici: El este Fiul lui Dumnezeu, este fara de pacat si este tronul sau izvorul Harului. Iisus s-a facut Inaintemergatorul preotiei noastre, fiind facut Arhiereu in veac, dupa randuiala lui Melchisedec (Ibidem 6, 20).
 

Preotia lui Iisus este preotie netrecatoare, nu ca preotia omeneasca, in general trecatoare. "Pe masura aceasta Iisus s-a facut chezasul unui mai bun asezamant. El s-a facut nu dupa legea unei porunci trupesti, ci cu puterea unei vieti nepieritoare, caci marturiseste despre El: Tu esti Preot in veac, dupa randuiala lui Melchisedec. Astfel porunca data intai se des­fiinteaza pentru neputinta si nefolosul ei. Caci legea n-a desavarsit nimic, iar in locul ei isi face cale o nadejde mai buna, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Acolo (in lege) s-a ridicat un sir de preoti, fiindca moar­tea ii impiedeca sa dainuiasca, aici, insa, Iisus, prin aceea ca ramane in veac, are o preotie care nu mai trece la altul (Ibidem, 7, 22, 16-19 si 23-24).
 

Preotia lui Iisus este nemuritoare, pentru ca El este Fiul lui Dum­nezeu, de o fiinta cu Acesta, din veci si avand o preotie identica cu preo­tia lui Dumnezeu. Dar preotia lui Iisus este nemuritoare si pentru ca este o preotie prin chemare, data adica de Dumnezeu insusi: "Nimeni  nu-si ia singur cinstea aceasta, ci daca este chemat de Dumnezeu, dupa cum si Aaron. Asa si Hristos nu s-a preamarit pe Sine insusi, ca sa se faca Arhiereu, dar Cel ce a grait catre El: Fiul meu esti Tu, Eu astazi Te-arn nascut." (Ibidem 5, 4-5). Numai un Iisus chemat la preotie, avand voca­tia dumnezeeasca a acestui har, putea sa fie impodobit cu calitatile ne­cesare unui arhiereu, in deosebi sfintenia si ascultarea fata de Dumnezeu.
 

Autorul Scrisorii catre evrei precizeaza: "Un astfel de Arhiereu se cuve­nea, sa avem: sfant, fara de rautate, fara de pata, osebit de cei pacatosi si mai presus decat cerurile". "Acest Arhiereu s-a  asezat de-a dreapta scaunului maririi, in ceruri, slujitor altarului si cortului celui adevarat pe care l-a infipt Dumnezeu si nu omul" (Ibidem, 7, 26; 8, 1-2). Cinstea aceasta, Marele Preot Hristos si-a dobandit-o prin ascultare: "Si, desi era Fiu, a invatat ascultarea din cele ce a patimit" (Ibidem 5, 8).
 

In sfintenie si ascultare El a ajuns desavarsit. Aceste calitati L-au facut apt pentru impatrita misiune de rugator, de jertfitor, de mijlocitor si de mantuitor. Se cunosc neasemuitele rugaciuni ale lui Iisus, in deosebi rugaciunea arhiereasca (Ioan 17) si rugaciunea din gradina Ghetsimani. Aici El s-a rugat "cu strigat tare si cu lacrimi catre Cel ce putea sa-L mantuiasca din moarte si a fost auzit pentru buna sa cucernicie". Preotul Iisus s-a rugat necontenit pentru altii; frumusetea si altitudinea rugaciunii arhieresti sunt neasemuite in toata istoria si practica rugaciunii pe pamant; Iisus se roaga pentru sfintirea si unificarea intregului neam omenesc in Dumnezeu (Ioan 17, 17-24). Ca Mare Preot, Iisus Hristos este mai ales jertfitor. Dar daca preotii precrestini si necrestini aduceau jertfe pentru ei si pentru poporul lor, Hristos s-a adus jertfa pe Sine. El a facut aceasta odata, aducandu-se jertfa pe Sine. Insusi.
 

Jertfirea de sine reala si integrala a preotului este necunoscuta in istoria religiilor pana la Hristos. Jertfele aduse de preoti constau din oferirea de animale, alimente etc, nu din oferirea a insasi vietii preotilor. Preotii nu-si varsasera inca propriul lor sange ca jertfa. Aceasta o face pentru prima data Hirstos. "El a intrat o singura data, in Sfanta Sfintelor, nu cu sange de tapi si de vitei, ci cu insusi sangele Sau si a dobandit o vesnica rascumparare. Caci daca sangele tapilor si al taurilor si cenusa junincii, stropind pe cei spurcati, ii sfinteste spre curatirea trupului, cu atat mai mult sangele lui Hristos, care, prin Duhul cel vesnic, s-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfa fara de prihana, va curati cugetul vostru de faptele cele moarte, ca sa slujiti Dumnezeului celui viu?" (Ibidem 9, 12-14).
 

Ca Arhiereu al bunatatilor celor viitoare, Hristos s-a facut mij­locitorul si Mantuitorul nostru. Prin Jertfa Sa, Hristos cel fara de pacat a mijlocit pentru stergerea pacatelor noastre, a faptelor noastre moarte, infatisandu-se pentru noi inaintea lui Dumnezeu. "El este Mijlocitorul unui nou Asezamant, ca prin moartea petrecuta spre rascumpararea gresalelor de sub intaiul Asezamant, cei chemati sa ia fagaduinta mostenirii vesnice" (Ibidem 9, 15; 8, 6). Mijlocirea lui Hristos se facea pentru mantuirea noastra: "Pentru aceasta si poate sa mantuiasca desavarsit pe cei ce se apropie printr-Insul de Dumnezeu, caci pururea e viu ca sa mijloceasca pentru ei" (Ibidem 7, 25). Dar mantuirea prin preotia lui Hristos e conditionata de ascultarea totala fata de El: "Si facandu-se desavarsit s-a facut tuturor celor ce-L asculta pricina de mantuire vesnica" (Ibidem 5, 9). Preotia lui Hristos a adus harul si cunoasterea deplina a lui Dumnezeu si a creat climat favorabil dreptatii si pacii in lume, Hristos insusi fiind dreptate si pace.
 

Ca rugator, sfintitor, jertfitor, mijlocitor si Mantuitor al  celor bote­zati si al celor ce se vor boteza, Hristos este si ramane izvorul si modelul preotiei si preotimii crestine. Fiul lui Dumnezeu, nepatat de pacat, izvorator al harului, predicand dreptatea, pacea, dragostea si toate adevaru­rile vietii si fericirii vesnice, atragand prin blandete, indurare si nesfarsita mila fata de oameni pe care-i ajuta, ii vindeca si-i invia din morti si dandu-si viata pentru mantuirea lumii, Preotul Iisus Hristos este un chip sacerdotal unic in istoria cerului si a pamantului.        
                                

Sf. Apostoli, fara sa fie preoti propriu-zisi, au purtat o grija deosebita de acest asezamant al Domnului nostru Iisus Hristos, asezamant de care Biserica Lui era organic legata. Cei 12 si cei 70 semanau din bel­sug preotia lui Hristos care avea sa rasara imediat, incepand cu cei 7 diaconi si cu numerosii preoti asezati prin cetati, pornind de la Iesuralim Si despre care vorbesc asa de des cu osebire Faptele Apostolilor (11, 30; 4, 23; 15, 2, 4, 6, 22, 23; 16, 4; 20, 17; 21, 18 etc.) si Scrisorile Sfantului Pavel catre Timotei si Tit. Nimeni n-a reprezentat un chip mai ideal si complet al ingrijitorului de suflete si de Biserica Domnului ca Sf. Pavel, acest vas ales, care s-a mistuit intemeind si organizand Biserici si invaluind intr-o nesfarsita caldura pe preotii lui Dumnezeu. Sf. Pavel e citat la fiecare pas de doctrinarii preotiei crestine, in deosebi patristice, ca model neintrecut pentru cei ce vor sa-si ia asupra-si covarsitoarea misiune preoteasca.
 

In cele sapte cuvantari de lauda la adresa Apostolului neamurilor, Sf. Ioan Gura de Aur aseaza pe Pavel alaturi de ingeri pentru rezultatul misiunii sale. Jertfa sa a fost mai mare decat jertfa lui Abel. Grija lui centru copiii lui duhovnicesti pe care-i nascuse in Hristos, e o grija zbu­ciumata, cum nu se vede adesea nici la parintii trupesti. Dupa ce spune Corintenilor ca el este slujitorul lui Hristos si iconomul tainelor lui Dum­nezeu, Pavel se prezinta astfel pe sine: "Pana in ceasul de acum induram foame si sete, goi umblam si primim batai, suntem fara de camin. Si ne trudim muncind cu mainile noastre. Ocarati, noi binecuvantam. Prigoniti, noi rabdam. Huliti, noi mangaiem. Ca maturatura lumii ne-am facut, ca gunoiul tuturor! Nu ca sa va rusinez va scriu acestea, dar ca sa va dojenesc ca pe niste copiii ai mei iubiti. Pentru ca zeci de invatatori de ati avea in Hristos, totusi nu aveti mai multi parinti. Caci eu v-am nascut pe voi intru Hristos Iisus prin Evanghelie. Deci, va rog sa-mi fiti urmatori, precum si eu sunt lui Hristos" (I Corinteni 4, 11-16). Pavel punea Evanghelia inaintea oamenilor fara plata si se facea rob tutu­ror ca sa castige cat mai multi; s-a facut tuturor toate ca sa mantuiasca macar pe unii (Ibidem, 9, 18, 19, 22). Cine a dat sfaturi mai depline si mai inalte ca el cu privire la intreaga viata duhovniceasca si sociala din bisericile intemeiate de el? Cine a facut din dragoste, mai mult ca el, temelia, stalpul si piscul vietii crestine? Pavel e un munte duhovnicesc, de la care preotii nu trebue sa-si intoarca niciodata privirile. Acest munte a fost invrednicit sa se inalte pana la al treilea cer.
 

Dar Sf. Pavel nu s-a multumit sa traiasca personal flacarile si zbu­ciumul slujirii lui Hristos. El a organizat si a randuit preotia, dand pri­mele elemente de baza ale chipului preotului crestin de totdeauna.
 

Asezand pe Timotei episcop la Efes, iar pe Tit in Creta, Sf. Pavel face amandorura portretul episcopului sau preotului in cate o scrisoare pe care le-e adreseaza. Prezentand acest portret, marele Apostol nu face deose­bire categorica intre episcop si preot, ci trateaza problema ca si cum ar fi vorba de o singura slujire, cum si este in realitate. Si Noul Testament si Sf. Parinti concep preotia ca pe o singura lucrare, cele trei trepte ale ierarhiei: episcopatul, preotia si diaconatul alcatuind o unitate. De aceea si noi, vorbind despre chipul preotului, intelegem prin acest termen toate treptele ierarhiei bisericesti.
 

Chipul preotului recomandat de Sf. Pavel lui Timotei si Tit e, in buna masura, chipul insusi al acestor doi episcopi, chip real, istoric. Iata cum descrie Apostolul acest chip lui Timotei: "De doreste cineva episco­pie, bun lucru doreste. Se cade, insa, episcopului sa fie fara de prihana, barbat al unei femei, treaz, intreg la minte, cuviincios, primitor de straini, destoinic sa invete pe altii, nebetiv, nedeprins sa bata, neagonisitor de castig urat, ci bland, neiubitor de argint, bun chivernisitor.. avand copii ascultatori intru desavarsita bunacuviinta. Caci daca cineva a sa casa nu stie sa si-o randuiasca, cum va purta grija de Bise­rica lui Dumnezeu? Episcopul sa nu fie de curand botezat, ca mu cumva trufindu-se sa cada in osanda diavolului. Mai trebue sa aiba marturie buna de la cei din afara ca sa nu cada in ocara si in cursa diavolului. Tot asa diaconii sa fie cucernici, nu indoielnici la cuvant, nebautori de vin mult, neagonisitori de castig urat, pastrand taina credintei intru cuget curat. Dar si acestia sa fie mai intai pusi la incercare, apoi, daca se do­vedesc fara prihana, sa se diaconeasca. Femeile lor asisderea sa fie cu­viincioase, neclevetitoare, cumpatate, credincioase intru toate. Diaconii sa fie barbati ai unei femei, sa-si chiverniseasca bine casele si pe copiii lor" (I Timotei, 3, 1-12).
 

Acest text trateaza despre calitatile episcopului si diaconului, care, in general, sunt aceleasi, ceva mai numeroase pentru episcop. Se inte­lege ca aceleasi sunt si calitatile preotului propriu zis, cum reiese din al doilea text paulin privitor la tinuta preotului, acela din Scrisoarea catre Tit: "Sa asezi preoti prin cetati precum ti-am randuit: de este cineva fara de prihana, barbat al unei femei, avand fii credinciosi, nu sub invi­nuire de desfranare sau neascultatori. Caci se cuvine episcopului sa fie fara de prihana, ca un iconom al lui Dumnezeu, neingamfat, negrabnic la manie, nu dat la bautura, nebataus, nepoftitor de castig urat, ci primitor de straini, iubitor de bine, drept, cuvios, infranat, tinandu-se de cuvantul cel credincios al invataturii, ca destoinic sa fie si sa indemne la inva­tatura cea sanatoasa si sa mustre pe cei protivnici" (Tit 1, 5-9). In acest text Pavel trece de la calitatile preotului la acelea ale episcopului, repetand pe unele dintre ele, ceea ce confirma punctul nostru de vedere ca insusire celor trei trepte ale preotiei sunt luate aci ca un tot, desi e pomenita fiecare treapta in parte.
 

Calitatile treptelor preotesti sunt comune, pentru ca episcopatul, preotia si diaconatul formeaza o singura dregatorie dumnezeeasca, aceea a preotiei.
 

Calitatile care alcatuiesc chipul preotului in aceste texte sunt reli­gioase, morale si sociale. Preotul trebuie sa fie un crestin botezat de mult, ispitit in ale credintei, verificat de comunitate, cucernic, fara pri­hana, pastrand taina credintei in cuget curat, tinand cuvantul cel credin­cios al invataturii si fiind destoinic sa invete pe altii.
 

Calitatile reli­gioase formeaza culoarea de fond, din care rasar calitatile morale atat personale cat si ale membrilor familiei. Portretul moral  al preotului pau­lin este cel ideal, evident; el da de gandit multora din zilele noastre, dar, in primii ani ai aparitiei Bisericii, el era ceva obisnuit, pentru ca desavarsirea morala era atmosfera si mediul normal al Bisericii.
 

Preotul ne­betiv, nebataus, necertaret, nelacom, treaz, intreg la minte, cuviincios, bland, inirimat, bun chivernisitor al casei lui si al Bisericii e un tip ideal preotesc. Preotul este dator ca sa aduca si pe membrii familiei lui, sotie si copii, la inaltimea tinutei preotesti. Familia lui sa fie mo­del pentru familiile crestinilor. Calitatile morale superioare dau nas­tere calitatilor sociale: preotul trebuie sa fie monogam, drept, primitor de straini, iubitor de bine, netrufas, neindoielnic in cuvant, neclevetitor, neminios, el si membrii familiei sale.

 

II. Preotia si chipul preotului patristic

 

Preotia Noului Testament a fost continuata de preotia Sfintilor Pa­rinti. Aceleasi culori religioase, morale si sociale au staruit in chipul preotului in toata perioada patristica.
 

Contactul crestinismului cu cultura si viata pagana si iudaica, lupta cu ereziile de tot felul, persecutiile sangeroase din partea statului roman, opera misionara a noii credinte pana la marginile imperiului si dincolo de acestea, dezvoltarea interna insasi a Bisericii, au pus continuu pro­blema cadrelor preotesti si a calificarii acestor cadre. Documentele cres­tine si uneori profane din jurul anului 100 pana in jurul anului 800 cuprind nesfarsite nume, fapte, opere si atitudini de preoti care au insemnat si continua sa insemneze tot atat de multe cuceriri si comori de sfintenie, de munca, de gandire, de depasire de sine, de bine­faceri fata de semeni. Episcopi, preoti si diaconi, din diferite parti ale lumii crestine, apar din documente participand cu timp si fara timp la munca fara ragaz a Bisericii in toate domeniile, luand toate initiativele pentru construirea sau consolidarea continua a numeroaselor capitole ale vietii bisericesti si facand sa pulseze din ce in ce mai mult lucrarile Sfantului Duh in oameni si intre oameni.
 

Preotii patristici au initiat sau au sustinut prin bogatia teologhisirii lor sinoadele ecumenice si locale si  au rezolvat sau au contribuit substantial la rezolvarea marilor controverse cu ereticii, schismaticii si paganii. Ei au creat si au dezvoltat in cea mai mare parte, genurile literaturii crestine si au ridicat teologia la rangul de stiinta. Preotul Origen singur a scris circa 6000 volume, iar opera literara a diaconului, preotului si arhiepiscopului Ioan Gura de Aur desfata si astazi gusturile literare cele mai fine. Gandirea lui Tertulian preotul, a episcopilor Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Augustin, Chiril al Alexandriei si a ieromonahilor Leontiu de Bizant, Maxim Marturisitorul si Ioan Damaschin e continua  lumina si bucurie a Bisericii. Preotii Origen, Ieronim si Rufin au adus contributii nemuritoare in domeniul filologiei sacre si al schimbului de idei intre teologia patristica rasariteana si apuseana.
 

Dar preotii patristici s-au aplecat cu grija pioasa chiar asupra vietii preotesti si i-au consacrat tratate de o importanta deosebita pe care isto­ria preotiei le cunoaste bine. Ierodiaconul Efrem Sirul, episcopul Grigo­rie de Nazianz, ierodiaconul Ioan Gura de Aur, episcopul Ambrozie si episcopul Grigorie cel Mare, au scris tratate despre preotie in care au turnat tot entuziasmul dar si toata framaatarea si constiinta covarsitoarei greutati a misiunii preotesti. Principiile acestor tratate sunt faurite in focul experientei preotesti si luminate de soarele Sfintei Scripturi.

 

 

1. Preotul este vasul ales al lui Dumnezeu.

 

Din cuprinsul acestor tratate si din viata generala a Bisericii patristice reiese cu putere ca preotia este o chemare dumnezeiasca si trebuie tratata ca atare. Nici Aaron, primul preot al Legii Vechi, si nici Iisus Hristos, Arhiereul Noului Asezamant, nu si-au luat singuri preotia, ci au fost chemati la ea.
 

Preotul crestin, care a primit preotia fara sa aiba chemare preoteasca de sus e un profesionist al altarului, nu un slujitor real al lui Hristos. Sf. Grigorie Teologul si Sf. Ioan Gura de Aur erau scandalizati de indrazneala si ne­rusinarea acestor preoti care faceau din preotie un simplu mijloc de trai si se comportau ca niste traficanti de Hristos, nu ca iubitori de Hristos. Preotul fara vocatie e un batjocoritor de cele sfinte si nu va scapa de pedeapsa el si episcopul care i-a hirotonit, fara sa-i fi facut cercetarea amanuntita a chemarii si a pregatirii pentru preotie.
 

Vocatia preoteasca trezeste constiinta raspunderilor infricosate ale preotiei si ezitarea sau refuzul de a accepta preotia. Fuga de preotie sau rezistenta uneori pre­lungita pe care i-au opus-o in general multi Sf. Parinti vadea o constiinta viguroasa si scrupuloasa in fata acestei taine dumnezeesti, iar aceasta constiinta sublinia prezenta vocatiei.
 

Dragostea de Hristos si entuziasmul pe care-l provoaca citirea Sfintei Scripturi sunt semne sigure ale vocatiei preo­testi. Preotii sunt datori sa se autoexamineze spre a stabili daca au sau nu vocatie. Unele vocatii lente se precizeaza si ies la iveala pnn contac­tul neintrerupt cu sfantul altar si cu preoti inbunatatiti. Vocatia nu exclude, ci impune o pregatire staruitoare, bogata si mereu controlata.

 

2. Preotul ca instrument al dragostei dumnezeiesti.

 

Preotul de voca­tie este o fiinta plina de dragoste fata de Dumnezeu si de oameni. Chemat de Dumnezeu care este dragoste, preotul este, prin definitie, raspanditorul dragostei. Legea suprema a preotului este legea dragostei - o dra­goste curata, totala, fara rezerve, de fiecare clipa, in orice situatie, fata de orice om, dar mai ales fata de credinciosii sai.
 

Reintorcandu-se din locul unde fugise de preotie, Sf. Grigorie de Nazianz incepe predica in fata credinciosilor sai cu aceste cuvinte: "Am fost biruit si recunosc infrangerea mea", in intelesul ca dragostea lui pentru fiii sai sufletesti si a fiilor sai sufletesti pentru el i-a infrant ezitarea, scrupulul si teama si l-a dus in mijlocul lor ca sa nu se mai desparta niciodata de ei.

Asa cum mantuirea adusa de Iisus Hristos este un act al dragostei lui Dumnezeu fata de oameni, tot asa lucrul central al misiunii preotului, actul de frunte al ostenelilor sale este dragostea. Sf. Ioan Gura de Aur zice ca daca preotii suporta atat de mult nepriceperea oamenilor in toate, este pentru ca ei ii iubesc pe acestia nemasurat de mult.
 

Dragostea e aceea care face din preot un mijlocitor si, dupa proo­rocul Avdie (1, 21), chiar un mantuitor. Preotul nu mijloceste la Dumne­zeu pentru sufletele credinciosilor sai, decat pentru ca le iubeste. In scau­nul de duhovnicie, preotul cauta cu nesfarsita dragoste asupra suflete­lor care i se infatiseaza si mijloceste la Dumnezeu pentru iertarea paca­telor lor. Dragostea indumnezeieste pe preot. Nimbul cel mai luminos al preotiei patristice este dragostea acestei preotii.
 

Organizarea minunatei asistente sociale din primele veacuri crestine a fost opera preotilor. Cata dragoste de om trebuie sa fi salasluit in sufletul Sfantului Vasile cel Mare pentru a se apleca asupra ranilor leprosilor din spitalul sau si a le saruta? La inmormantarea lui plangeau nu numai crestinii, ci si iudeii, si paganii. Se stie ce miscare de mase impotriva curtii imperiale din Bizant a provocat primul exil al Sf. Ioan Gura de Aur. Era un raspuns al credinciosilor la dragostea profunda a pastorului pentru turma sa.

 

3. Preotul ca invatator.

 

Autorii tratatelor despre preotie din epoca patristica pun mare pret pe pregatirea intelectuala si stiintifica a candidarii la preotie si pe functiunea invatatoreasca a preotiei. Invatatura si predicarea cuvantului lui Dumnezeu sunt capitole centrale ale fiintei si misiunei preotesti; fara acestea nu se concepe si nu exista preotia. In porunca de trimitere a Apostolilor la misiune se afla cuvintele: "Mergand invatati toate neamurile." (Matei 28, 19). Pentru a fi mantuite, neamurile trebuiesc invatate. Fara lumina invataturii, nu e chip de sca­pare de pacat si de moarte. Preotii trebue sa aiba invatatura bogata, dumnezeiasca si profana, pentru a face cat mai vadite, interesante si necesare adevarurile mantuirii si ale vietii vesnice.
 

Invatatura preotului trebuie sa fie adanca, variata, multilaterala si prezentata metodic si atra­gator. El trebuie sa stie a da raspunsuri diferitelor intrebari care i se pun si a face fata situatiilor care se prezinta. In cazuri de controversa, schis­ma sau erezie, cand problemele pot imbraca aspecte felurite si neastep­tate, preotul e dator sa cunoasca nu numai doctrina sa, ci si pe a celor­lalti. Nu-i este ingaduit, in general, sa fie suprins si pus in incurcatura.
 

In pastoratia individuala si la scaunul de duhovnicie i se pot prezenta cazuri pe care e obligat sa le rezolve neintarziat si bine, sau cu oarecare intarziere, dar solutiile trebuie sa fie sigure. Pentru aceasta se cuvine ca preotul sa stapaneasca bine Sf. Scriptura, Sf. Parinti, si rezultatele stiin­telor profane. Aceasta inseamna munca incordata si sistematica. Fara o cultura intinsa, preotul isi rateaza misiunea; el nu poate conduce sufle­tele care i s-au incredintat.
 

Sf. Grigorie de Nazianz si Sf. Grigorie cel Mare caracterizeaza conducerea preoteasca a sufletelor, drept "arta arte­lor si stiinta stiintelor". Parintii Bisericii staruiesc mult asupra necesi­tatii unei pregatiri superioare a clerului. In toate treptele preotiei epoca patristica a avut reprezentanti straluciti ai teologiei si ai celorlalte stiinte. De la episcopii Clement Romanul si  Ignatie Teoforul si pana la preotul Ioan Damaschin, cultura preoteasca a inregistrat cuceriri si izbanzi de mana intai. Daca atatia diaconi, preoti si episcopi din epoca patristica ne sunt dragi si-i socotim modele pentru propria noastra viata, este si gratie inaltei lor culturi.

 

4. Preotul ca educator, misionar si civilizator. 

 

Crestinismul a biruit lumea veche prin forta sa morala. Nimic nu poate rezista fortei morale, invatatura preotilor crestini n-ar fi insemnat mare lucru fara viata lor exemplara si fara lupta continua in numele marilor principii morale ale Evangheliei. Parintii Bisericii au fost educatori minunati, lucrand cu re­zultate optime asupra sufletelor catehumenilor si asupra maselor largi de credinciosi prin cele trei principii fundamentale: dragostea, invatatura adevarata si sfintenia. Ducand ei insisi si familiile lor o viata morala exemplara, combatand raul sub orice forma si promovand binele cu gandul, cu cuvantul si cu fapta in orice imprejurare, preotii patristici au inscris un mare progres in istoria individului si a societatii.
 

Idei ca: dreptatea, egalitatea sexelor si a tuturor oamenilor, desfiintarea morala a claselor  sociale, pretuirea muncii, recrutarea a numerosi clerici dintre sclavi, ajutorarea aproapelui in toate situatiile, cu orice pret, chiar cu acela al autovanzarii pentru a rascumpara pe frati din sclavie sau din prizonierat, lupta impotriva razboiului si predicarea neintrerupta a pacii erau idei si fapte ale preotilor sau sprijinite de ei.
 

Cu prilejul hirotoniei lor, preotii patristici isi eliberau toti sclavii - daca  aveau - si incepeau o viata  de totala autojertfire pentru altii. Ei initiau, organizau si condu­ceau asezamintele de asistenta sociala in care nu odata piereau din cauza muncii, a incordarii, sau a bolilor. Ei dadeau instructie copiilor in scolile din manastiri sau in marile scoli catehetice de la Alexandria, Antiohia, Nisibis. Ei erau friga popor in momentele grele prin care trecea acesta: amenintarea cu represalii din partea stapanirii, razboaiele, moli­mele, apasarea de impozite din partea statului. Ravna si ideea desavarsirii veneau, cel mai adesea, din partea lor.
 

Preotii patristici faceau mi­siune in interiorul, la marginile si dincolo de marginile imperiului ro­man, cu eforturi si primejdii exceptionale. Predicand Evanghelia in mijlocul popoarelor necrestine si staruind asupra inaltelor ei principii mo­rale si sociale, ei nu numai increstinau, dar si civilizau aceste popoare, indulcind asprimea moravurilor lor si dandu-le o alta orientare si con­stiinta atat ca indivizi cat si ca societate. Sf. Irineu, Sf. Grigorie Taumaturgul, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Ioan Gura de Aur, Sf. Niceta de Remesiana, Senute de Atripe, Sf. Martin de Tours, sunt doar cativa din numerosii educatori, misionari si civilizatori ai epocii patristice.

 

5. Preotul ca sfintitor si jertfitor.

 

Vocatia, dragostea, invatatura, vir­tutile si misiunea preotului il pregatesc pentru rolul de sfintitor si jert­fitor. Sfintii Parinti reamintesc continuu preotului ca rangul sau e mai presus decat acela al ingerilor, deoarece acestora nu li s-a spus: "Cate veti lega pe pamant, vor fi legate si in ceruri, si cate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in ceruri" (Matei 18, 18). Puterea de a lega si dezlega pacatele oamenilor este o putere dumnezeiasca. Pentru a fi in masura sa exercite aceasta putere, preotul trebuie sa aiba virtutea capitala care-l face apt pentru aceasta: sfintenia. Sfintenia este curatia sau nevinovatia absoluta sau aproape absoluta prin care Dumnezeu si preotii Sai curata de intinaciune si apropie de sfintenie pe oameni. Sfinienia preotului face posibila sfintenia oamenilor. Formula de adresare obisnuita fata de preot, "Sfintia ta", arata ca preotul este prin definitie un om al sfinteniei.
 

Preotul sfinteste pe credinciosii lui prin dragoste, prin rugaciuni, prin Sfintele Taine si prin propria sa sfintenie. Centrul lucrarii sale sfin­ti toate este Sf. Liturghie, iar in aceasta Sfanta Jertfa euharistica. Purtand pe bratele sale Trupul si Sangele Mantuitorului, preotul se sfinteste pana la indumnezeire, daca e realmente vrednic sa se impartaseasca cu Dom­nul; el sfinteste, de asemenea, pe aceia carora le da Trupul si Sangele Domnului spre impartasire.
 

Dupa Sf. Ignatie Teoforul, Sfanta Imparta­sanie este "doctoria nemuririi". Faptul principal in Taina Sf. Impar­tasanii este Jertfa Domnului. Aceasta Jertfa este conditia si certitudinea mantuirii noastre. Domnul Insusi s-a adus pe Sine Jertfa pentru pacatele noastre. El a fost simultan si Jertfitor si Jertfa. El s-a oferit pe Sine Tatalui ca rascumparare pentru noi. De fiecare data, in Jertfa euharistica din Sf. Liturghie, Mantuitorul se jertfeste pentru noi toti, implicit pentru preotul jertfitor.
 

Sf. Ioan Gura de Aur zice ca insusi Mantuitorul coboara ca sa prefaca painea si vinul in Trupul si Sangele Sau, iar preotul nu e decat loctiitorul Logosului. Ca loctiitor al Fiului lui Dum­nezeu care se jertfeste, preotul se jertfeste si pe sine odata cu Mantuito­rul. Jertfa preotului e una din cele mai sfinte ofrande pe care Biserica le aduce lui Dumnezeu. Numerosi preoti, din toate treptele ierarhiei, de la arhidiaconul Stefan si diaconii Papylus, Euplus, etc, pana la preotii Pamfil, Pionius si multi altii si pana la episcopii Metodiu de Olimp, Fructuosus si multi altii, si-au dat viata jertfindu-se pentru Mantuitorul in timpul persecutiilor. De-a lungul veacurilor multi preoti s-au jertfit in diferite imprejurari pentru binele si sfintirea credinciosilor lor.

 

Concluzii

 

1. Chipul preotului in Sf. Scriptura se impune prin frumoase cali­tati religioase, morale si sociale. Episcopii si preotii hirotoniti de Sf. Apostoli sunt modele de evlavie, de bunatate, de dreptate, de ospitalitate, de pace. Ei sunt dupa chipul lui Hristos si al Sfintilor Apostoli. Ei con­duc comunitatile crestine in duhul dragostei si al jertfei. Ei sunt ascultati si urmati cu sfintenie de catre toti credinciosii. Ei sunt in fruntea sfin­tilor de la Ierusalim si din alte parti. Preotii Noului Testament sunt tot asa de saraci si de nelipiti de cele ale lumii ca insusi Mantuitorul si Sf. Apostoli. Ei sunt ingeri in trup.
 

2. Preotul patristic e continuarea si dezvoltarea preotului biblic. Aceleasi criterii severe prezideaza la alegerea si hirotonirea lui si apoi la  aprecierea slujirii lui. Nechematii sau intrusii, care devin profanatori de cele sfinte sunt aspru criticati si, pe cat posibil, eliminati. Sf. Parinti nu concep preotie fara vocatie. Preotia fiind o dregatorie dumnezeeasea. Dumnezeu e acela care alege si cheama pe preot la aceasta inalta slu­jire. Ales si chemat de Dumnezeu, preotul lucreaza din dragoste, in dragoste si pentru dragostea tuturor. El e factor pretios pentru inte­legere si pace intre oameni si popoare. Nimeni, pe pamant, in slujba Lui, nu rosteste in lume, ca preotul, de atatea ori si cu atata convingere, formule de biruinta pacii. Preotul patristic e un om de inalta cultura pe care si-o mareste si si-o desavarseste continuu. Misiunea preoteasca e paralizata fara cultura. Ea e paralizata, de asemenea, fara viata duhovniceasca si fara ravna de a imbunatati si  desavarsi pe altii. Preotul patristic militeaza pentru progresul social impotriva nedreptatilor, a exploatarii, a robiei, a claselor sociale, apreciind munca si infratirea tuturor oameni­lor. Ca misionar si civilizator, el a schimbat inimile oamenilor carora le-a predicat Evanghelia. Ca sfintitor si jertfitor, preotul patristic a des­chis larg caile indumnezeirii omului si castigarii imparatiei cerurilor. Prin el mai ales, cetatea pamanteasca e menita sa ajunga cetatea cereasca.
 

3. Preotimea ortodoxa din zilele noastre va castiga mult impodobindu-se cu chipul preotului biblic si preotului patristic.

 

Pr. Prof. Ioan G. Coman

 

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8814

Voteaza:

Chipul preotului dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE