Cina la care s-au intalnit cananeeanca, vamesul si fiul risipitor

Cina la care s-au intalnit cananeeanca, vamesul si fiul risipitor Mareste imaginea.

Continuam a comenta, in lumina anului omagial euharistic (2014), pericopele lunii februarie, dupa ce, intr-un articol anterior, am sesizat intelesuri ale sfintei spovedanii si ale sfintei impartasanii plecand de la cele patru lecturi evanghelice duminicale din luna ianuarie. Prima duminica a lunii februarie ne-a amintit de insistenta rugaciune pe langa Domnul a unei femei de alt neam decat iudeii (cf. Matei 15, 21-28). Femeia aceasta - cananeeanca - cerea lui "Iisus, fiul lui David" ca fiica sa sa fie izbavita de demonul care o chinuia. Strigatul ei ramane o vreme fara un raspuns din partea Domnului, Care Isi continua drumul "prin partile Tirului si ale Sidonului".

Abia cand intervin apostolii, Mantuitorul vorbeste, dar nu direct catre ea, ci catre ucenici, insa astfel incat raspunsul sa fie auzit si de catre aceasta mama disperata.

La fel se intampla si in taina spovedaniei. Avem in duhovnic un ucenic al Domnului care poarta strigatul nostru de implorare a milei. Duhovnicul este, daca e sa ne exprimam in termenii moderni, o adevarata "interfata" intre noi si Dumnezeu, cel care face posibila comunicarea noastra cu El. De aceea se si cere sa primim orice cuvant de la spovedanie ca de la Dumnezeu, caci doar asa el poate deveni lucrator in viata noastra (asta, evident, dupa ce ne-am ales cu grija acel povatuitor in care sa avem incredere ca ne poate ghida spre mantuire). Convingerea Bisericii este ca, si daca un sfat ar fi dat gresit la scaunul de spovedanie - duhovnicul cugetand omeneste, nu duhovniceste -, pentru credinta noastra ca e de la Dumnezeu si pentru ascultarea noastra, implinirea acelui cuvant aduce roada asteptata, caci Dumnezeu va indrepta ceea ce este gresit, ulterior. Finalitatea spovedaniei, evaluata in dimensiunea sa dialogica, este deci si aceea de a ne pune in contact direct (mijlocit la inceput) cu Dumnezeu, asa cum femeia cananeeanca a ajuns sa vorbeasca direct cu Mantuitorul. E ceea ce se intampla in cazul celor care primesc si incredintari divine directe, dar care sunt in armonie cu cele primite la scaunul de spovedanie. Dar cel mai tulburator lucru ce reiese din "patania" cananeencei este modul in care ea se smereste si accepta "faramiturile ce cad de la masa stapanilor". Si stapanul casei, si cainele mananca dintr-o aceeasi paine, chiar daca cel din urma doar din resturile ei. Si cel virtuos, ce s-a invrednicit a fi numit "casnic al lui Dumnezeu", si cel ce s-a "cainit" de atatea pacate, dar care s-a pocait si a fost dezlegat spre a se impartasi, se hranesc din acelasi trup si acelasi sange al Domnului. Dumnezeu nu face nici o diferenta atunci cand ne hraneste euharistic.

***
In Duminica Vamesului si a Fariseului (Luca 18, 10-14) invatam ca la spovedanie venim sa ne caim de faptele noastre cele rele, nu sa ne laudam cu cele bune ale noastre. Fariseul nu exagera cu nimic, chiar implinise cele ale Legii. Ba, mai mult, avea intrutotul dreptate cand vedea ca "ceilalti oameni" sunt "rapitori, nedrepti si desfranati". Era o constatare corecta, dar care lui nu-i folosea absolut deloc, dimpotriva. Judecandu-i pe ceilalti dupa greselilor lor - fara a lua in calcul, eventual, si faptele bune pe care le vor fi facut acestia - si constatand la sine doar lucruri bune - fara a se gandi ca, poate, va fi avut si greseli sau porunci pe care nu le-a implinit -, fariseul nu face decat sa rateze "indreptarea". O rateaza pentru ca nu o cauta: el vinde "indreptarea" pe "indreptatire". Asa e si la spovedanie, cu cei care vin sa se laude cu cele bune si/sau spovedesc pacatele altora, in loc sa se ocupe de ale lor.

Atitudinea vamesului este corecta nu doar ca model de pocainta, ci si ca mod de raportare la euharistie. Atunci cand acesta, cu ochii in pamant si batandu-si, cu durere, pieptul, spune: "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului", el spune, de fapt: "Doamne eu am gresit si am cazut intr-un mod de existenta in care intreaga mea faptura este neputincioasa, corupta fiind de relele savarsite. Doar Tu, Doamne, ma poti izbavi de trupul mortii acesteia, doar daca Te jertfesti Tu pentru mine, ca sa-mi dai viata din viata Ta, doar asa eu pot invia, ma pot ridica la demnitatea la care m-ai chemat atunci cand m-ai creat". Si atunci intelegem ca noi putem alege sa ne hranim cu rodul jertfei savarsite pe Golgota - adapandu-ne din acea coasta dumnezeiasca impunsa de sulita soldatului, adica sa ne adapam din Izvorul (Sursa) vietii noastre. Dar putem sa si refuzam, plini de sine, considerand ca ne-am castigat deja dreptul la viata vesnica prin faptele/ meritele noastre. Aceasta este mentalitate fariseica.

***
Reflectand asupra Duminicii intoarcerii Fiului risipitor (Luca 15, 11-32), unii pot trage concluzii gresite. Este vorba de cei care considera ca daca nu au pacate mari, grave, atunci nu au ce spovedi. Cand am spus, la parohie, ca ne putem spovedi si saptamanal, nu putini au fost cei care au vociferat, considerand ca te apropii de scaunul de spovedanie doar cand ai ceva grav pe suflet (avort, furt, desfranare etc.) sau atunci cand "mai aduni ceva pacate, sa ai ce spune". Caci uite - sustin acestia - fiul risipitor s-a pocait pentru ca a gresit mult, a plecat de acasa, a pierdut averea in desfranari, fapte pe care fratele fiului risipitor, cel cuminte si ascultator, nu le-a facut. Aici este la mijloc o pacaleala draceasca. Omului i se pare ca daca "n-a dat in cap la nimeni, n-a furat, nu si-a inselat sotul/sotia etc.", inseamna ca nu are ce spovedi. Or taina pocaintei nu se reduce la a sesiza lucrurile rele savarsite. Chiar si reducandu-o la asta, si tot am gasi ce spovedi si zilnic. Caci, nu-i asa?, cine poate sa traiasca un ceas si sa nu pacatuiasca? A pacatui nu inseamna a face unul din lucrurile grave, strigatoare la cer. In orice secunda in care nu suntem cu totul uniti cu Dumnezeu, suntem in pacat (caci asta inseamna a fi in afara lui Dumnezeu). Dar, chiar si neluand in calcul acest aspect, tot am gasi suficiente motive sa ne spovedim. Iata, fratele fiului risipitor a dat dovada de invidie si de neiubire de aproapele sau (si ruda de sange, pe deasupra!). Acestea nu sunt lucruri de spovedit? Mai mult, acest frate mai mare cauta aprecierea si rasplata, or nu acestea sunt lucrurile pe care le cautam atunci cand plecam genunchii nostri sub epitrahil.

Iar ceea ar trebui sa ne puna foarte serios pe ganduri este ca "vitelul cel ingrasat" (adica Hristos euharistic, in talcuirile patristice) nu a fost junghiat decat pentru fiul risipitor, nu si pentru fratele sau. Adica impartasania nu se da celui cuminte si moraliceste impecabil, dar cu pretentia ca "i se cuvine", ci se da celui ce este in permanenta stare de pocainta, care are constiinta ca a "cheltuit in pacate viata lui" si care, la fiecare Sfanta Liturghie, reface traseul fiului risipitor, de la chinuitoarele roscove ale unei existente (inca) in afara lui Dumnezeu, la negraita veselie a Cinei la care se jertfeste "vitelul cel ingrasat".

***
Duminica Infricosatoarei Judecati pare a pune in dificultate demersul nostru, la o lectura, chiar si atenta, a pericopei de la Matei 25, 31-46, nesesizand elemente de legatura nici cu spovedania, nici cu euharistia. Si totusi dialogul pe care-l poarta Imparatul cu cei separati - "cum desparte pastorul oile de capre" - de o parte si de alta este unul relevant pentru cel ce voieste a se spovedi. De la cei de-a dreapta, invatam ca nu e bine sa ne asumam nici un merit din faptele noastre. Cu smerenie sa spunem: "Cand, Doamne, am facut eu ceva bun?". Iar daca sesizam, totusi, fapte concrete prin care am implinit voia Domnului, sa spunem ca nu suntem decat niste "slugi netrebnice, pentru ca am facut ceea ce eram datori sa facem" (Luca 17, 10).

De la cei de-a stanga, invatam ca intotdeauna trebuie sa marturisim nu doar raul pe care l-am facut, ci si binele pe care nu l-am facut, desi ne statea la indemana si nu se cerea de la noi decat un dram de bunavointa. Caci asta se cere cand ti se spune sa hranesti pe cel flamand sau sa racoresti pe cel insetat (din cele care-ti prisosesc, pe care de multe ori le arunci la gunoi!), sa primesti pe cel strain (in casa ta, nu sa-i platesti cazarea la un hotel!), sa imbraci pe cel gol (cu haina aceea care sta degeaba in garderoba ticsita!), sa cercetezi pe cel bolnav (nu sa-l vindeci!), sa mergi la cel aflat in teminta (nu sa-l eliberezi!). Adica nu ni se cer lucruri peste puterile noastre sau care ar presupune un mare efort, ci tocmai cele care ne sunt foarte la indemana.

Hristos se smereste, identificandu-se cu "acesti prea mici" tocmai spre a ne da sansa sa Ii venim in ajutor - adica sa ne plecam spre El. Asa se smereste si cand preface prescura in sfantul Sau trup si vinul liturgic in sfantul Sau sange. Devine, astfel, accesibil! Caci cine poate spune ca este greu a deschide gura spre a primi aceste sfinte taine (cu exceptia celor gravi bolnav, desigur). Problema este cum ajungem pana la acest moment, daca noi ne straduim sa aflam calea spre potirul euharistic. Caci o data ajunsi acolo - cu dezlegare si binecuvantare - Hristos Domnul face totul posibil si accesibil. Revoltator de accesibil pentru toti fratii fiilor risipitori si pentru toti fariseii acestei lumi!

pr. Constantin Sturzu

Sursa: doxologia.ro

.

Despre autor

pr. Constantin Sturzu pr. Constantin Sturzu

Senior editor
152 articole postate
Publica din 25 Iunie 2013

08 Martie 2014

Vizualizari: 322

Voteaza:

Cina la care s-au intalnit cananeeanca, vamesul si fiul risipitor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE