Cine se teme de dialogul teologiei cu stiinta contemporana?

Vorbind despre o directie ad extra a misiunii eclesiale, in realitate punem in discutie unul dintre cele doua aspecte esentiale ale experientei Bisericii: transmiterea mostenirii Mantuitorului catre "toate neamurile" (Mt 28,19). Latura complementara si la fel de definitorie pentru traditie ca si aprofundarea launtrica a acestei mosteniri in viata "poporului lui Dumnezeu" (1 Ptr 2,9).

Sigur ca Biserica nu este din lumea aceasta, in privinta manierei sale de a fi, dar asta nu inseamna ca ea este mai putin in lume, sub aspectul localizarii sale istorice. Diferita tropic, existential, ea coincide topic, spatial, cu lumea aceasta. Este ratiunea pentru care, fata de solutii facile cum sunt antagonismul (evadarea din lume, salvarea de lume) si concordismul (simfonia, ideea conaturalitatii si a destinului comun), traditia eclesiala a utilizat un criteriu comprehensiv mai nuantat, cautand - si uneori reusind - sa aplice un model operativ in stare sa indreptateasca ambele aspecte (i.

e. a fi in, dar nu din lume).

Nici fuga de lume, nici scufundarea in ritmurile acesteia nu reprezinta solutii de inspiratie apostolica, chiar daca si acestea s-au dovedit necesare, in diverse conjuncturi istorice. Parintele Georges Florovsky observa cu patrundere faptul ca adevarata maniera eclesiala de lucru porneste de la premisa distinctiei radicale dintre Biserica si lumea aceasta, dar nu pentru evitarea intalnirii cu lumea, ci spre asumarea lumii intr-o forma specifica evangheliei. In eseul sau, "Faith and Culture" (in vol. Christianity and Culture, Nordland Publishing Company, 1974), Florovsky descria dificultatile inerente acestei optiuni traditionale - ale acestei propensiuni pentru acrobatii la limita abisului (living to the edge) -, afirmand ca finalitatea tensiunii dintre Biserica si lume este mantuirea lumii, scop imposibil de realizat fara metanoia, fara schimbarea mintii lumii. In demersul sau (cf. "Revelation and Interpretation", in vol. Bible, Church, Tradition: An Eastern Orthodox View, Nordland Publishing Company, 1987), marele teolog si ganditor observa ca menirea teologiei traditionale, inteleasa ca functie a Bisericii, este tocmai aceea de a facilita intalnirea constiintei eclesiale cu tendintele care anima cultura seculara la un moment dat. Fara indoiala ca, nerealizand acest mandat, teologia isi rateaza propria vocatie.

In aceste conditii, pare greu de crezut ca teologia in special si constiinta eclesiala in ansamblu pot sustine astazi, chiar in spatiul ortodoxiei, ideea antagonista. Or, este o evidenta faptul ca, in zonele periferice teologiei si in anumite cercuri monahale, destinul traditiei eclesiale este perceput acum in sensul muzeal despre care am mai vorbit in cateva randuri, intelegere care sta la baza unei atitudini de teama fata de contemporaneitate si de refuz fata de dialogul cu aceasta lume. In numele asteptarilor eshatologice, pana la un punct legitime -adica in masura in care aceste asteptari se dovedesc a constitui fermentul necesar unei tensiuni creatoare, intru proiectul de a intreprinde astazi potrivit criteriilor lumii viitoare -, aceste cercuri incearca dizgratioase salturi peste lumea si timpul de acum. Lumea este rea, stiinta este pacatoasa, tehnologia este periculoasa; prin urmare, trebuie sa fugim, sa lasam si aceasta Atlantida sa piara sub povara infaptuirilor sale orgolioase.

De fapt, nimeni dintre noi nu poate ignora faptul ca asemenea idei pastreaza oarece consistenta cu starea de fapt a timpului nostru. Dar nimeni nu ar trebui sa fie surprins, in Biserica lui Hristos, de revelarea imperfectiunilor lumii. Credeti ca societatile dinainte nu au cunoscut probleme de acest fel, dincolo de diferenta mijloacelor, care permit lumii noastre mai mult decat era posibil in trecut?. Tocmai claritatea cu care constientizam existenta acestor probleme - perenitatea lor, daca vreti, dincolo de morfologiile diverse - poate inspira astazi actiunea crestina spre intalnirea cu lumea aflata in suferinta. Este vorba despre compasiune crestina ("nu are nimeni iubire mai mare decat aceasta, de a-si pune sufletul pentru prietenii sai"), dar si despre un interes comun. In fond, si noi traim in aceasta lume tot mai otravita, tot mai pervertita, a carei viata se subtiaza infricosator - chiar si din cauza complicitatii noastre cu situatia curenta. Asa cum, lasandu-ne purtati de ritmurile acestei lumi, este pentru noi totuna cu a muri, la fel si pentru lume inactivitatea noastra este moarte, sau mai precis ucidere - fie si fara voie.

In chiar momentul in care ne-am obisnuit sa aratam cu degetul spre comunitatea oamenilor de stiinta, culpabilizand-o pentru prabusirea valorilor si subminarea vietii, atunci trebuie sa realizam - spontan - ca lumea nu mai poate iesi din fundatura fara noi. Nu spunea autorul Epistolei catre Diognet ca noi suntem sufletul lumii? Daca stam deoparte, nu va muri trupul acestei lumi? Si nu trupul ei este destinat pieirii, ci forma de acum, chipul cazut al lumii. Si lumea are nevoie de noi, chiar daca nu stie, si noi avem nevoie de lume, pentru cat locuim aici. Impreuna putem construi realmente, infaptuind lucrarea Domnului!

Dar pentru a fi si a lucra impreuna, este necesar un prealabil efort de a ne (re)cunoaste unii pe ceilalti, teologi si oameni de stiinta. Dialogul nostru, fara sa reprezinte in sine o solutie, este insa cadrul necesar in care - dupa ce vom intelege fiecare competentele fiecaruia - se pot naste solutii. Nu de dialog trebuie sa ne temem, ci de monstrii care ne pandesc constiinta. Daca stim cine suntem si in ce consta credinta noastra, ce putere mai are boldul mortii?

Preot Dr. Doru Costache
Baraganul Ortodox

.

• Un punct de vedere al relatiei dintre stiinta si teologie
  Publicat in : Religie
• Traditia patristica si dialogul dintre stiinta si teologie
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Identificarea unor concepte-cheie in metodologia stiintei: experiment, model, teorie, paradigma
  Publicat in : Sanatate si stiinta
• Compatibilitatea si relatia dintre stiinta si teologie
  Publicat in : Editoriale