Comunitatea imatura si dimensiunea etica a tranzitiei

Comunitatea imatura si dimensiunea etica a tranzitiei Mareste imaginea.


Comunitatea imatura si dimensiunea etica a tranzitiei

De la 843 incoace, viata Bisericii rasaritene se hraneste dintr-o conciliaritate strict locala. Fiecare Biserica autocefala e condusa de un Sfant Sinod (la care participa grosul sau ansamblu! episcopilor). Astfel de organisme - formal dublate, uneori, printru-un areopag mirean -- au caderea de a solutiona chestiunile pastorale, misionare, caritabile, ecumenice si canonice legate de viata propriei comunitati. Ele nu au insa competenta de a interpreta sau imbogati doctrina "oficiala" a dreptei credinte. Belgradul sau Sofia nu pot anunta restul lumii ortodoxe ca au modificat in vreun fel - prin adaugire, nuantare sau aprofundare - continutul dogmelor. Daca ar face-o, ar iesi, schismatic, din comuniunea ortodoxa. Singura instanta menita sa recepteze un text dogmatic este Sinodul panortodox. Din complexe ratiuni istorice, un asemenea Sinod nu a fost insa convocat de 12 secole, desi numai el ar crea cadrul menit sa precizeze atitudinea Bisericii fata de problemele lumii reale si ale societatii vii. Atata timp cat nu practici analiza Traditiei intr-un cadru reprezentativ si autoritar, nu poti formula raspunsuri imperative la nivel contemporan. Iar cine nu raspunde, ajunge sa nu se mai intrebe. Sigur, orice Biserica autocefala are libertatea de a redacta documente magisteriale: Patriarhia Ecumenica, de pilda, s-a specializat in pledoarii ecologice. Numai ca distanta dintre localismul acestor demersuri si adevaratul magisteriu ecleziastic este la fel de mare ca aceea dintre timidul eseu al unui debutant si teza doctorala, validata de un juriu prestigios. Principalele consecinte ale acestui autocefalism exagerat sunt privatizarea etnica si fragmentarea doctrinara a magisteriului ortodox.

Teoretic, Bisericile rasaritene se tin laolalta prin proclamarea comuniunii lor "dogmatice, canonice si liturgice". Orice ortodox recunoaste un alt ortodox intrucat marturiseste acelasi crez, observa aceeasi disciplina ecleziala si participa la acelasi cult. Crezul celebreaza istoria mantuirii, centrata pe intruparea Cuvantului. Disciplina ecleziastica este cea stabilita prin canoanele Sinoadelor Ecumenice si locale (recunoscute de ansamblul comunitatii dreplmaritoare).

Cultul este suma lucrarilor haric-sacramentale invesmantate biblic de catre marii imnografi orientali, de la Efrern Sirul si Ioan Hrisostom, pana la Ioan Damaschinul, Teodor Studitul si Andrei Criteanul. Practic, aceasta intreita identitate  se mentine prin fetisizarea trecutului si prin solidaritatea negativa pe care o in staureaza absenta primatului. Exista o ruptura intre Biserica "una, sfanta, so borniceasca si apostoleasca" a primului mileniu si patetica supravietuire a crestinismului rasaritean in cel de-al doilea mileniu. Spre a se conserva in contextul turcocratiei si al comunismului, Bisericile ortodoxe au fost obligate sa delimiteze ontologic "epoca de aur". Formula in illo tempore a devenit deopotriva reperul salvator si pretextul unei hipnoze paseiste. Numai in epoca Sinoadelor Ecumenice se pot gasi argumente realmente sobornicesti capabile sa prescrie conduita intregii Biserici. Urmarea e ca, pentru a salva prestigiul intrinsec al modelului, devine inevitabila contestarea evolutiilor sale succesive. Adevarul static al trecutului idealizat se confrunta astfel cu realitatea dinamica a unui prezent neinteles. in loc sa se perpetueze creator, traditia ortodoxa se refugiaza ca atare in afara timpului.

Mi se va aminti ca "inadecvarea" crestinismului in lume e "naturala". Lumea e stapanita de Diavol, Tatal minciunii. Cum sa te impaci cu ca fara sa-ti pierzi sufletul? Mi s-ar putea de asemenea tine o expunere despre tensiunea eshatologica a credintei. E vorba de o petitio principii. Una e sa admiti ca lumea este imperfecta si trecatoare si alta e sa te afli in inadecvare cu lumea desi Dumnezeu ti s-a dezvaluit salvator. Primii crestini - parintii nostri in taina credintei - mergeau linistiti spre martiriu sprijiniti pe certitudinea invierii. Ei erau oameni eliberati, spirite vioaie, persoane depline. Sustin ca pierderea acelui tip de seninatate martirica echivaleaza cu apostazia. Ortodoxia nu este o idee platonica. Zadarnic respectam formal experienta patristica daca acea experienta nu este asimilata prin transfigurarea profetica a prezentului. Pe cat de ziditoare este evitarea cosmocentrismului, pe atat de insidioasa se dovedeste ispita cosmomahiei...

Elita "secularizata" va spune ca stabilirea unui bun echilibru intre iubirea acestei lumi si pacatoasa ei finititudine cade in sarcina exclusiva a Bisericilor ortodoxe (reduse la ierarhia lor clericala). Am certitudinea ca aici se face o serioasa greseala de pozitionare. In Romania, de pilda, matricea idealizarii castratoare a trecutului trebuie cautata in lungul "exil babilonic" al ortodoxiei si nu in mediile nostalgicilor comunisti sau in acelea ale mafiei pseudo-burgheze. Pentru a simplifica, as spune ca, fie ca ne place sau nu, mostenim cu totii un tipar mental ortodox. Prin insusi acest fapt, trecerea de la modernizare la modernitate nu se poate face impotriva Bisericii, pe baza unui retrograd scenariu anti-clerical.

Daca cineva ar izbuti sa impuna un cadru de referinta necrestin, el s-ar dovedi la fel de artificial ca si experimentele politico-reformiste efectuate sub comunism. Iata de ce mi se pare limpede ca proiectul noii societati romanesti (democratie, piata libera, integrare europeana, pluralism) se va concretiza nu prin izolarea antagonista a Bisericii Ortodoxe, ci prin deplina ei implicare, alaturi de celelalte Biserici si confesiuni din tara.

Absenta unui proiect de societate nu ne dispenseaza de formularea unui asemenea proiect. E ca si cum ai sustine ca e inutil sa iei medicamente de vreme ce tot esti bolnav. Pentru moment - un moment cat un deceniu! - la noi s-a instaurat o partitocratie care asigura propasiri clanice si scandaloase abuzuri clientelare. In ciuda etichetelor programatice, partidele noastre se confunda: numerosi analisti admit ca atat cristalizarea doctrinara, cat si polarizarea dreapta-stanga sunt deocamdata irelevantc.

Observam ca desi clasa politica dispune de legitimitatea unui scrutin, ea este privata de suflul orientativ al unei adevarate strategii. Exponentii puterii sunt alesi, dar guverneaza impleticit, pentru ca le lipseste viziunea, competenta unui ideal. Masinaria statala supravietuieste gratie inertiilor sectoriale, alimentate de "experti", fara a se bucura de credibilitatea necesara marilor mobilizari nationale. E drept, oamenii obisnuiti se repliaza sub coviltirul propriului "trib", imitand practicile observate in establishment. Nu exista insa un mecanism de generare democratica a consensului cu privire la intrebarea: "pe ce valori se urzeste societatea in care vrem sa traim?".

Lipsa de informatie, atavismele totalitare, refluxul asistentialist si perturbarea clientelara a competitiei oneste sunt tot atatia factori care intarzie deopotriva stratificarea sociala dupa merit si fixarea unor aranjamente politice rationale. Sustin ca aceasta imaturitate comunitara are o legatura directa cu anistorismul ortodoxiei post-schismatice. Daca Biserica ar dispune de o doctrina sociala clara, acreditata la nivel panortodox, atunci elitele intelectuale si clasa politica ar putea ajunge in sfarsit la stabilirea unui calendar de dezvoltare cu priza la majoritatea romanilor.

O asemenea doctrina exista in crestinismul apusean - fiind recent adoptata/adaptata chiar si de Patriarhia Moscovei - nu insa si la noi. Printr-o atare lacuna imi explic paradoxul ca desi politicienii nostri se declara - cel putin in principiu - "crestini", crestinismul are o pondere atat de modesta in organizarea efectiva a cetatii. Din pacate, asa cum sugeram, o doctrina sociala a Bisericii Ortodoxe poate fi formulata pe plan local, dar - pentru a deveni normativa - ea trebuie sanctionata conciliar. Din acest motiv, avem datoria de a cere Bisericii noastre o grabnica actiune pentru convocarea sinodului panortodox, singura instanta capabila sa opereze relegitimarea valorilor crestine in viata tuturor societatilor modelate de traditia rasariteana.

Noi, putinii oameni scoliti, care citim reviste de cultura si navigam pe Internet, socotim adesea ca Biserica este doar o parghie a echilibrului civil si esapa-torul frustrarilor generate de subdezvoltarea economica. Avem, altfel spus, o perspectiva reductionist-durkheimiana asupra faptului religios. Suntem convinsi - inclusiv prin automatisme scientiste create sub comunism - ca religia este buna pentru "cei multi" si ca "rolul" ei va descreste o data cu modernizarea, secularizarea de tip occidental si prosperitatea finalmente accesibila. Ideea mea este ca fara dialogul dintre ortodoxie si democratie nici un politician nu va depasi faza celebrului "bonjur, popor". Degeaba studiem credinta in cursuri de antropologie religioasa. Degeaba fac onorabilii candidati turnee pre-electorale

 

pe la resedintele ierarhilor, cautandu-le adeziunea in schimbul unor fagaduinte protectioniste. Degeaba supravietuiesc, intr-un peisaj mediatic profan, "rubrici" si "emisiuni" dedicate vietii spirituale. E nevoie de o reflectie onesta si laborioasa cu privire la magisteriul ecleziastic. Iata de ce pledez pentru stabilirea unui pact creativ intre Stat, Biserici si societate, care au datoria de a colabora spre binele comun.

Clasa intelectuala e adesea umbrita de doua acuze pe care nu le ia in seama, crezand ca neglijarea e totuna cu dezmintirea lor: prima afirma ca, de la 1848 pana la 1989, "invatatii" nu s-au preocupat cu adevarat de soarta poporului roman. Cea de-a doua, sustine ca intelighentia s-a adaptat comunismului si ca feluritele ei optiuni colaborationiste au inhibat aparitia unei disidente semnificative. Dupa mine, aceste reprosuri - intemeiate, desi contrazise punctual - se explica prin mai vechea ruptura dintre intelectuali si Biserica. De cate ori s-a propus "progresul", initiativa a neglijat Traditia ortodoxa atunci cand nu a condamnat-o fara proces. Au existat, desigur, intelectuali patrioti, care au devenit actori ai Marii Uniri, purtatori ai reformei institutionale, creatori de avangarde si sinteze culturale incitante. Dar forta iubirii pentru Romania s-a lovit de aproape totala lor insensibilitate religioasa. Cand, intre razboaie, s-au format anumite grupari patrunse de negativitatea acestui divort, ele au pacatuit printr-o exagerare simetrica: au elaborat un concept de inspiratie slavofila, politizand ortodoxia. Dincolo de orice schematizare hegeliana, putem spera ca macar acum, la inceputul unui alt ciclu, intelectualii romani vor sti sa evite clasica lor pendulare intre extrema rationalismului agnostic si aceea a mesianismului etno-centric.

In marile orase romanesti, exista grupari culturale de nivel asa-zicand occidental: oameni umblati, informati destul de corect, capabili sa gandeasca, bransati la mode si curente recente. Aceste grupuri de initiati - bugetari sau rim-baldieni - nu comunica totusi cu Romania profunda, multumindu-se sa gestioneze fonduri europene sau ministeriale pentru simularea in vitro a unui asemenea dialog. Multi sunt preocupati de ambitia afirmarii internationale sau de influentarea unei politici interne limitate la repartizarea clientelara a profitului. "Mizeria" din tara - bunaoara conditiile atroce in care traiesc cei circa 8000 de copii cu SIDA - este pentru destui o simpla tema de seminar. Nu consideram ca exodul tinerilor specialisti e alarmant si nu ne ingrijoram la gandul ca probleme grave, de la dezechilibrul dintre populatia activa si cea inactiva (care va pune in criza acuta fondul de pensii) pana la saracie si somaj sunt "rezolvate" prin sterile tirade populiste. Ne intoarcem uneori din Apus - pe autostrazile Europei vecine - si deplangem diminuarea civilizationala vizibila pe ruta Frankfurt-Viena-Arad-Bucuresti. In pofida atator jeremiade, continuam sa ignoram legatura dintre ceea ce nu facem si ceea ce suportam.

Printre cele "nefacute" se numara si dialogul cu ierarhia ortodoxa: un dialog care sa accelereze demersurile pentru amintitul sinod panortodox si sa avanseze propuneri focalizate asupra adevaratelor probleme ale Romaniei. Clasa noastra intelectuala stie ca Biserica se bucura de increderea celor mai multi dintre romani. Nici o alta institutie nu dispune de o imagine mai buna si nici o alta nu este mai temeinic instalata in mentalitatea populara, cu tot cu tarele ei superstitioase si pseudo-explicatiile sale de factura magica.

Cu toate acestea, elita laica se comporta ca si cum Biserica ar fi un partener subaltern sau un fel de azil pus la indemana celui mai involuat segment social. In aceste conditii, se contureaza urmatoarea aporie: intelectualii nu dialogheaza cu Biserica pentru ca ar fi "anacronica", sau "compromisa", iar Biserica stagneaza intrucat nu profita de sugestiile reiesite dintr-un necesar dialog cu elita. Cum ar trebui sa se amorseze acest dialog? Care i-ar fi limitele si tematica? Se intelege de la sine ca intelectualii nu pot schimba cuprinsul invataturii revelate, cultul si dreptul canonic. Elita laica nu va fi consultata in privinta adaosului Filioque sau in aceea a caterisirii preotilor nevrednici. Ea dispune, in schimb, de toate instrumentele pentru a medita, impreuna cu ierarhia, asupra unor dileme cardinale, dintre care as aminti numai cateva: cum sa armonizam respectarea traditiei rasaritene cu procesul nostru de integrare europeana? Care este deontologia relatiilor etnico-religioase dintre majoritate si minoritati?

Cum putem extinde asistenta pastoral-caritativa a Bisericilor in sfere precum reconversia profesionala, etica familiei, morala publica educatia constitutionala, reinsertia marginalilor sau bioetica? Ce trebuie sa facem pentru ca afirmarea diversitatilor multiculturale sa nu afecteze pacea sociala si minima coeziune nationala? Cum putem reflecta valorile crestine in activitatea legislativa? Cum vom reduce decalajele materiale dintre persoane fara sa subminam proprietatea, concurenta, selectia si initiativa particulara? Cum putem detaxa filantropia fara sa alimentam evazionismul fiscal si economia subterana? Cum se impaca datoria crestinilor de a participa la viata comunitatii nationale si obligatia Bisericii de a nu face politica? Evident, lista ar putea continua.

Dupa mine, criza societatii noastre nu are numai explicatii socio-politice si economice: ea este, in amonte, rezultatul conjugat a trei formalisme. Formalismul liturgic al clerului, formalismul votiv al mirenilor si formalismul critic al intelectualilor. Preotii cred ca daca oficiaza slujbele si-au facut datoria. Crestinii cred ca daca finanteaza construirea unei biserici sau miluiesc un cersetor si-au asigurat mantuirea. La randul lor, intelectualii cred ca e suficient sa denunte, din varful buzelor, "ce nu merge" pentru a-si fi indeplinit misiunea de "paznici" ai destinului obstesc. Fireste ca aceste generalizari sunt instrumentale si metaforice.

Le utilizez doar pentru a indica prapastia dintre vocatiile noastre specifice si aplicarea lor concreta. Solicit aici deplina ingaduinta a tuturor celor care, prin pregatirea, angajarea si chiar sacrificiul lor, dezmint imaginea de sus. Scriind acest eseu am avut doar intentia de a puncta conexiunea nevazuta dintre comunitatea ecleziala, societatea civila si interesele europene ale Romaniei la inceputul unui secol de-a lungul caruia bunastarea si responsabilitatea se vor conditiona reciproc.

 

II

Disolutia etica a societatii noastre poate continua pana la anomie. Deocamdata, se pare ca totul e cu putinta: e posibil ca justitia sa emita verdicte cumparate si sa-i absolve pe faimosii infractori cu gulere albe. E posibil ca presa de toate culorile sa conteste institutiile statului pana la completa, lor delegitimare: lupta cu fantomele cenzurii pretexteaza astfel atat numerele de iresponsabilitate, cat si platirca disimulata a unor polite. E posibil, dar deloc probabil, sa gasesti un functionar care nu te taxeaza (in format soft - pachetul cu cafea - sau hard- plicul cu dolari). Cand se cer explicatii, se vorbeste despre salarii mici si practici vechi, sosite pe firul malos al timpului tocmai din epoca fanariotilor. In cazul ultim (coruptia administratiei publice) destui se intreaba de ce este ceruta mita, dar prea putini vor sa afle de ce este oferita cu atata osardie... Exista desigur avocati ai maximalismului, care predica un radicalism etic neconditionat: li se reproseaza ca nu inteleg politica, viata, realitatea. Exista si altii care s-au consolat cu sistemul, fie intrand la inghesuiala in mrejele lui pes-tilentiale, fie refiizandu-l de plano, cu pretul unei desocializari voluntare.

Am luat act si de o teorie medie, care sustine ca societafea" romaneasca va ramane corupta pana la consolidarea unei middle clasa autentice. Dupa nivelarea comunista, o asemenea clasa mic-burgheza nu s-ar fi putut forma natural decat intr-un secol: prea mult pentru candidatii la o asemenea, neglorioasa, dar confortabila apartenenta. S-au gasit prin urmare scurtaturile de rigoare, intr-un climat de tranzactionism generalizat, care ar avea darul de a micsora rolul statului si de a reechilibra, pe terenul economici subterane, raportul venituri/cheltuieli. Pe scurt, messieurs, enrichissez-vous!

Mi-e la fel de greu sa accept teoria din urma pe cat mi-e de greu sa admit ca bunastarea e intrinsec perversa sau ca morala si saracia se exclud. Tema merita, in orice caz, o dezbatere mai sincera. Asa de pilda, as spune ca ipocrizia mora-lizanta a formatorilor de opinie e la fel de periculoasa ca si febra acumularilor ilicite. Sigur ca intre standardul economic al unei persoane si valoarea sa morala, profesionala si intelectuala trebuie sa existe o corespondenta vizibila. Sunt absolut de acord ca un numar exagerat de nouveaux riches provin din haznaua securista a nomenclaturii, dimpreuna cu ramificatiile ei clanice de rudenii sau nasii protejate mafiot Ma declar revoltat de proliferarea unor parveniti care au jefuit cadavrul economici comuniste, neinvestind un leu dincolo de propriul lux, ostentat mitocaneste, in dezolarea indigentei obstesti. Dar nu ma asociez indignarilor populiste ale ziaristilor dispusi sa-1 elogieze pe cutare ministru ramas la bloc, intr-un apartament de trei camere, si sa-1 certe pe cutare premier atunci cand indrazneste sa circule in limuzina. Prea multe ticuri egalitare persista in spatiul public, iar prezenta lor mi se pare cu atat mai insuportabila cu cat discrepantele inerente unei societati normale nu au - decat rareori - acoperire meritocratica. Nu cred ca trebuie sa pledam pentru presedinti pauperi, ci pentru bunastarea unor elite responsabile, care trag dupa ele societatea, cautand sa resoarba invidiile patologice, pentru a lasa loc respectului ierarhic si decentei comunitare.

Expunerea de fata cuprinde doua sectiuni. Prima abordeaza sursele moralei in societatea comunista din Romania. Cea de-a doua analizeaza situatia actuala, subliniind dificultatile inerente tranzitiei si eventualele solutii pentru evitarea dezechilibrelor majore.

Am ales aceasta schema trecut/prezent pentru ca nu putem intelege mutatia structurala prin care trec societatile post-comuniste daca facem abstractie de experienta lor totalitara. in toate aceste societati, memoria comunismului este activa, asa incat "tranzitia" lor catre un capitalism deocamdata ezitant are adesea semnificatia unei terapii menite sa vindece traumele istoriei recente.

Sursele moralei in societatea comunista

Intre 1948 si 1989, tesutul etic al societatii romanesti traditionale a fost sfasiat in urma instaurarii brutale a unei noi morale dominante. Aceasta morala - elaborata de partidul comunist - a sfarsit prin a coincide cu sfera oficiala a vietii publice. Ea si-a gasit o expresie canonica in asa-numitul Cod al eticii si echitatii socialiste. Titlul "decalogului" pentru care au optat ideologii partidului unic necesita poate cateva explicatii. Este vorba, in primul rand, despre un cod adica despre o conventie umana, lipsita de orice legatura cu transcendenta vreunei revelatii. Interesanta, apoi, este asocierea, aparent redundanta, intre notiunea de etica si aceea de echitate. In mod normal, echitatea este o valoare etica printre altele. Aici, ea functioneaza insa ca interfata intre nomenclatura si restul societatii.

Altfel spus, etica iiprivea numai pe membrii partidului comunist, in timp ce echitatea definea relatia acestora cu "massa c"elor neinitiati". Premisa rationamentului oficial era urmatoarea: numai un comunist poate avea un comportament etic, Numai el a beneficiat de "iluminarea marxista" inteleasa ca epi-fanie a "adevarului obiectiv". Tocmai pentru ca si-a depasit semenii ramasi in bezna unor, conceptii retrograde, el are datoria de a-si proclama superioritatea in mod echitabil. Nicolae Ccausescu insusi obisnuia sa evoce, in discursurile sale, imaginea eroica a asa-numitului "comunist de omenie" - succedaneu bolsevic al curtcnescului honneta homme. Portretul implica dozajul optim intre curaj si demnitate, fermitate ideologica si putere de persuasiune, exemplu personal si spirit de sacrificiu, competenta multilaterala si modestie. E desigur inutil sa spunem ca nimeni nu a intalnit vreodata, in viata reala, un asemenea personaj. Comunistii au operat totusi cu acest tip hagiografic; se spera ca repetitia propagandistica ii va convinge pe toti cei care - din rea-vointa sau din ignoranta - nu au inteles inca "legitatile istoriei".

Codul eticii si echitatii socialiste a beneficiat de o difuziune scolara si me-diatica invers proportionala cu creditul sau real. Dar, oricat ar fi fost de discreditat la nivel psihologic sau intelectual, Codul a functionat ca un instrument represiv de contraselectie. EI a fost "litera" pe temeiul careia oportunistii si persoanele cu vocatie schizoida au ingrosat randurile partidului comunist. Desi nimeni nu se ostenea sa citeze prevederile Codului, toti candidatii la privilegiile nomenclaturii admiteau ca aceasta referinta abstracta trebuie venerata. In cazul nostru, veneratia comporta absenta spiritului critic, invocarea rituala a textului si convingerea potrivit careia fidelitatea fata de partidul comunist reprezinta unicul criteriu al pertinentei morale si conditia sine qua non a unei pozitii socio-profesionale avantajoase.

O a doua sfera a moralei din perioada de care ne ocupam a cuprins traditia civila a societatii romanesti. Este vorba despre acele valori si norme de conduita de origine aristocrata, pe care formarea unei burghezii romanesti le-a preluat si carora clasa de mijloc le-a conferit o circulatie semnificativa, incepand cu a doua jumatate a secolului XIX. Din punct de vedere etic, acest set de valori coincide cu ceea ce am putea numi sfera bunului simt. Practic, romanul de familie buna - mai cu seama cel din mediul urban - purta cu sine o cultura a convivialitatii, adica o arta a dialogului si o tehnica a ospitalitatii bazate pe sinteza umanista dintre mostenirea bizantina si iluminismul apusean.

A gazdui un strain, oferindu-i toate onorurile casei, a respecta bunele maniere, a-ti supraveghea cu un strop de pedanterie tinuta exterioara, a nu leza sensibilitatea celorlalti - iata tot atatea atitudini care au persistat si dupa instaurarea comunismului, fiind insa obligate sa se restranga in spatiul privat al raporturilor umane. Sub aspect social, adeptii acestei morale a "omului civilizat" erau reprezentantii elitelor pe care partidul comunist a incercat si, in parte, a reusit sa le distruga: aristocratii din vechile familii autohtone, burghezii cu profesiuni liberale, o parte a clerului, pe scurt, victimele obiective si adversarii "naturali" ai noului sistem politic. Cei mai multi dintre acesti asa-numiti dusmani ai poporului au putut fi intemnitati, marginalizati profesional, privati de propriile bunuri sau deportati. Teroarea istoriei nu i-a impiedicat totusi sa pledeze pentru o filozofie a meritului, ajutandu-i sa opuna moralei proletare un cult al onoarei de a fi liber care a salvat, pe calea educatiei familiale, esentialul traditiilor romanesti.

Cea de-a treia sfera a moralei in deceniile de dictatura comunista apartine doctrinei crestine, predicata cu precadere in versiunea confesionala a Ortodoxiei majoritare. Discursul crestin a suferit insa - si el - dedublarea specifica impusa de dictatura. Se poate vorbi despre un discurs pastoral oficial - in acord cu linia partidului comunist, si de un discurs nesistematizat, privat, bazat pe trairea autentica a invataturilor crestine, in cadrul unor comunitati restranse.

Primul discurs - sustinut de ierarhia ecleziastica a tuturor confesiunilor si de o parte insemnata a clerului - proceda, voluntar sau inconstient, la legitimarea regimului comunist. Temele biblice, conceptele teologice, indemnurile morale erau, toate, supuse unei instrumental izari ideologice menite sa justifice urmatoarele teze: 1. comunismul reprezinta regimul perfect si incoronarea unei evolutii istorice unanim profitabile (inclusiv pentru Bisericile crestine); 2. invatatura crestina poate fi armonizata cu obiectivele sistemului, fie ca este vorba despre pacea internationala, despre justitia sociala sau despre legatura dintre progresele cunoasterii si fericirea colectiva; 3. crestinii sunt cetateni loiali, care "construiesc socialismul" alaturi de compatriotii lor comunisti. Toate aceste deziderate se bazau pe urmatorul silogism: de-a lungul timpului, Biserica a fost intotdeauna de partea poporului; poporul este de partea partidului comunist - "forta conducatoare" a intregii natiuni; prin urmare, Biserica se situeaza, in chip firesc, de partea partidului comunist.

Exista insa, dupa cum spuneam, si o religiozitate underground, asumata in cadrul unor comunitati care opuneau apocalipsului rosu o patetica speranta es-hatologica. Acest crestinism integral si aproape clandestin se manifesta in manastirile ortodoxe, in anumite cercuri parohiale si familiale, in cadrul Bisericii Greco-Catolice scoase in afara legii sau in comunitatile neoprotestante prigonite de autoritati. Toti crestinii care nu si-au tranzactional crezul au intretinut, cu pretul unor mari suferinte si renuntari personale, fascinatia faptului religios. Influenta lor morala asupra organismului social nu a fost desigur enorma, dar eficienta ei calitativa pare incontestabila.

Voi spune, pentru a incheia prima parte a prezentei analize, ca nimeni nu a apartinut in exclusivitate unuia dintre cele trei sfere mentionate. Ele aveau suprafete permeabile, iar protagonistii lor interactionau, trecand uneori, temporar sau definitiv, dintr-o categorie in cealalta. Activistii comunisti mergeau uneori, in secret, la biserica, macar pentru a-si boteza copiii sau a-si inmormanta parintii. Romanul mediu, exponent al bunului simt ca sursa morala, oscila intre absenteismul demn si negocierea unor compromisuri acceptabile. Se cuvine spus, in fine, ca nici crestinul intransigent, din ce-a de-a treia categorie, nu putea trai intr-o completa autarhie: exigenta supravietuirii il forta uneori sa accepte, daca nu un contract de colaborare formala, cel putin un tacit pact de neagresiune in raport cu sistemul politic dominant.

Configuratia morala a Romaniei post-comuniste

Era normal ca vechea configuratie morala existenta sub comunism sa fie invalidata de schimbarile revolutionare din 1989. Inainte de a descrie dinamica morala a acestei rupturi istorice, trebuie sa observ ca regula de baza a fost urmatoarea: cu cat o sfera morala activa in comunism a fost mai extinsa in termeni de vizibilitate sociala, cu atat a devenit mai discreta (caci discreditata) in societatea post comunista. Prima vizata de aceste mutatii socio-istorice a fost morala nomenclaturii care, tocmai pentru ca fusese norma oficiala a vechiului regim, a disparut de fado prin insasi prabusirea dictaturii.

Ritul arderii, carnetelor de partid - oficiat pe scara ampla imediat dupa decembrie 1989 - simbolizeaza cel mai bine dorinta fostilor comunisti de a-si lichida, coram populo, legaturile primejdioase cu propriul trecut. In pofida replierilor ulterioare, nomenclatura comunista a fost obligata sa se retraga de pe scena. Evident, indivizii componenti ai nomenclaturii si-au reinventat un rol social privilegiat, adap-tandu-se cu maxima rapiditate ta conventiile capitalismului in statu nascendi. Dar categoria colectiva din care facusera parte s-a estompat definitiv, dimpreuna cu morala pe baza careia teroarea incercase pana atunci sa-si ofere un chip uman si o justificare de principiu.

Cea de-a doua sfera morala - cea pe care, din comoditate, am numit-o a bunului simt - s-a rcorientat, in sensul ca a iesit din spatiul privat, pasind cu vigoare pe terenul vietii publice. Acest proces de redefmire a avut, cred, doua directii esentiale: prima a urmarit gestiunea plutajismului politic incipient. O data cu recastigarea statutului de persoane umane si de cetateni liberi, actorii sociali au incercat sa rationalizeze oferta (initial haotica) de pe noua piata de bunuri simbolice, limitand derapajele aparute pe fondul vidului de putere creat dupa decembrie 1989. Directia secunda pe care o anticipam a sprijinit reconstructia unei adevarate societati civile, stimuland capacitatea cetatenilor de a cenzura moral excesele noului guvern democratic. S-a constituit astfel o retea asociativa apolitica, formata din organizatii non-guvernamentale, din forumuri cetatenesti sau din jurnale independente care monitorizeaza schimbarea sociala, incercand sa asigure un minimum de solidaritate si un maximum de transparenta.

De cea mai spectaculoasa reabilitare publica a beneficiat insa morala crestina. Ea a dobandit o subita centralitate din mai multe motive. in primul rand, rasturnarea regimului comunist a avut o componenta sacrificiala si o clara dimensiune mistica: spre deosebire de celelalte state comuniste, desfiintate printr-o revolutie de catifea, in Romania s-a murit pe strazi, iar sacrificatii au fost cu precadere tineri, care si-au proclamat - in extremis - credinta in Dumnezeu, in al doilea rand, crestinismul a fost singurul sistem de referinta imediat functional, singura alternativa pe care imaginarul colectiv al unei societati traumatizate s-a putut baza atunci cand cosmarul dictaturii a fost inlocuit de teama necunoscutului. In sfarsit, structurile noii societati s-au cristalizat pe temeiul polaritatii dintre comunism - ca religie a Statului ateu - si crestinism - ca depozitar al identitatii nationale.

Toti acesti fastori - evenimentiali sau tendentiali - au contribuit la supralicitarea politica si retorica a Ortodoxei, Fenomenul re-evanghelizarii societatii romanesti a inregistrat totusi, in timp, o serie de exagerari cvasi-patologice. Crestinismul ortodox a fost liantul noului contract social, dar si mecanismul de rascumparare a pacatelor fostilor comunisti. Biserica Ortodoxa a trecut brusc de la o totala absenta publica la un fel de omniprezenta mediatica in care analistii au descifrat atat instrumentalizarea electorala a mesajului crestin, cat si pericolul instalarii unei noi gandiri unice. Deceptia cea mai raspandita a avut insa ca obiect tocmai distanta dintre principii si practici, instrainarea doctrinei crestine in raport cu nedemnitatea sustinatorilor sai circumstantiali.

Ar fi gresit sa credem ca geometria morala a noii societati romanesti se reduce la metamorfoza elementelor preexistente. "Noutatea desueta" a comunismului a facut loc "traditiei renovate" a unei societati care imbina recuperarea valorilor interbelice cu asimilarea experientelor occidentale de ultima ora. Pe fondul acestui dialog complex intre trecut si prezent, dublat de comertul intelectual si institutional cu Europa apuseana, au inceput sa circule cateva modele/discursuri etice specifice tranzitiei. Evident, termenul "model" nu se refera aici la presupusa exemplaritate a unor comportamente, cat la reprezentativitatea lor statistica.

Primul asemenea model este tributar individualismului liberal. Unii considera ca frenetica aplicare a principiului laissez faire rimeaza cu faimoasa "trecere de la gradina zoologica la jungla" prin care Vaclav Havel caracteriza rein-staurarea capitalismului in Estul Europe. Metafora presedintelui ceh e justa, dar ea nu manifesta suficienta intelegere fata de aiutmite comportamente legitime, in pofida aparentei lor amoralitati: febra hedonista a consumului, nevoia de a ostenta reusita, tentatia de a transfera bogatia Statului in orizontul patriarhal al propriei clientele sunt, dincolo de aspectul lor moralmente echivoc, tot atatea reactii naturale ale unui segment social care uraste sincer etatismul, birocratia parazitara si sechelele colectivismului jacobin.

Noii capitalisti profita egoist de carentele cadrului legislativ, dar printre ei nu se gasesc numai mafioti deocamdata onorabili, ci si promotorii virtualmente onesti ai unei economii de piata solide. Sigur ca, sub raport moral, aplicarea monopolistica a principiului laissez faire inspira un cinism autopermisiv si o agresivitate cu efecte sociale destruc-turante. Pentru a controla asemenea efecte secundare dezagreabile nu este insa nevoie de un nou Savonarola, ci numai de-corecta aplicare a codului penal.

Al doilea model este caracterizat printr-un egalitarism nostalgic menit sa contracareze abuzurile noului individualism. Adeptii acestui model etic pasiv si resentimentar se recruteaza din rnassa pensionarilor pauperizati, ca si a proletariatului necalificat care suporta costurile tranzitiei idealizand, in compensatie, "virtutile" fostului regim. Aceste victime sigure ale tranzitiei nu au nici forta de a interpreta schimbarea sociala, nici capacitatea de a i se adapta, printr-o indispensabila reciclare profesionala. O parte neconsolata dintre reprezentantii - din pacate numerosi  ai acestei categorii se activeaza prin adoptarea celui de-al treilea model si anume aoela al nationalismului populist: este vorba despre oferta primitiv-etnocentrica a partidelor extremiste, care afirma ca raul vine din afara si, implicit, ca tot ceea ce este romanesc este bun.

Exorcizarea raului endemic prin proiectie xenofoba ramane un procedeu pe cat de rudimentar, pe atat de eficient in situatii de confuzie istorica. E tentant sa cauti tapi ispasitori atunci cand un lider populist iti anesteziaza simtul autocritic si te invita sa te privesti printr-o lupa mitologizanta. Nu altceva se petrece acum in sufletul acelor romani care, in lipsa unor solutii reale, isi explica esecul personal prin fanteziste teorii conspirtioniste si viseaza revanse fara obiect.Exista, in aceasta complicata lume post-comunista, cel putin alte doua discursuri morale notabile, mai ales in masura in care contribuie efectiv la insanatosirea corpului social. Unul - exprimat de reprezentantii organizati ai societatii civile - militeaza pentru laicitatc si ecumenism, pentru o democratie multiculturala si pentru deplina respectare a drepturilor individuale si colective. Celalalt, sustinut de partea sanatoasa a Bisericilor crestine, isi propune constituirea unei societati de tip crestin-democrat, in care autoritatea civila si cea religioasa sunt separate prin Constitutie, dar coopereaza spre binele comun, in respectul identitatii nationale si spirituale a unei Romanii bine inserate in contextul european.

 

Pare indubitabil ca solutia pentru garantarea unei paci sociale creatoare si stabile este aceea de a descuraja mentalitatile regresive si neo-utopice si de a favoriza institutionalizarea discursurilor pragmatice si realiste. Romana are nevoie de integrare europeana prin armonizarea legislativa cu statele care fac deja parte din Uniune, asa cum are dreptul de a-si prezerva patrimoniul, stilul, afinitatile elective. Acest pariu comporta crearea unui peisaj politico-economic, social-cultural si etico-religios capabil sa depaseasca rupturile - realcsau imaginare - dintre capitalism, ortodoxie si democratie. Nimeni nu se indoieste de faptul ca drumul spre un atare echilibru este lung.

Capitalismul salbatic afirmat pana acum se cere "civilizat" prin asimilarea unei dimensiuni rationale, in sens weberian. Ortodoxia are inca datoria de a formula raspunsuri pastorale si teologice la problemele privind sexualitatea, concurenta, somajul, bioetica si ecologia, pluralismul confesional sau drepturile minoritatilor. Democratia, in sfarsit, nu se va consolida daca va mai fi redusa, ca acum, la cultura politica a elitelor pro-occidentale si respectiv la definitia negativa pe care i-o da vulgul atunci cand nu vede in ea altceva decat contrariul, mai degraba dezamagitor, al dictaturii. Depasirea mentalitatilor premoderne, stoparea procesului de multiplicare conflictuala a centrelor de putere si stabilirea unui nou consens civil reprezinta un obiectiv national ale carui dificultati sunt sociologic previzibile si care nu va putea fi atins, probabil, decat peste cateva decenii.

Stim cu totii ca, in materie de moralitate, comunitatile nationale nu admit grade de comparatie si nici judecati absolute. Exista insa popoare care stiu sa supravietuiasca si altele care, dimpotriva, par epuizate de propriile glorii sau, dupa caz, infrangeri. Vreau sa sper ca romanii apartin primei categorii si am convingerea ca, la inceputul mileniului III, ei vor avea inteligenta de a oferi Europei cel putin atat pe cat asteapta de la ea.

TEODOR BACONSKY

04 Aprilie 2012

Vizualizari: 2043

Voteaza:

Comunitatea imatura si dimensiunea etica a tranzitiei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE