Coordonate si permanente teologice in opera parintelui Dumitru Staniloae

Coordonate si permanente teologice in opera parintelui Dumitru Staniloae Mareste imaginea.

 

 

Coordonate si permanente teologice in opera parintelui Dumitru Staniloae

 

Nascut la 16 noiembrie 1903, in satul Vladeni, judetul Brasov, din parinti tarani saraci, buni crestini, dupa scoala primara in satul natal, tana­rul Dimitrie Staniloae urmeaza liceul confesional "Andrei Saguna" din Bra­sov (1916-1922). A studiat teologia la Facultatea de Teologie din Cernauti, unde si-a luat licenta in anul 1927, cu teza: Botezul copiilor, dupa ce facuse un an de studii la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti. Dupa un an de studii la Facultatea de Teologie din Atena (1927-1928) a luat docto­ratul in Teologie la Cernauti, cu teza pregatita la Atena: Viata si actualitatea Patriarhului Dositei al Ierusalimului si legaturile lui cu Tarile Romanesti, publicata in anul 1929 in revista "Candela" a Facultatii de Teologie din Cer­nauti si apoi in extras, in aceiasi an.

 

Marele teolog al vremii si patriot, Nicolae Balan, Mitropolitul Ardea­lului, care il intretinuse ca bursier la Cernauti si Atena, il trimite la stu­dii de specializare in Istoria bisericeasca universala, peste hotare, la Miinchen, Berlin, Paris, Belgrad, cu intentia de a-1 folosi in invatamantul teologic uni­versitar si in ierarhia Bisericii. Revenit in tara, in 1929, este numit - la varsta de 26 de ani - profesor la Academia Teologica din Sibiu, predand, pe rand sau concomitent, Dogmatica, Istoria bisericeasca universala si Pas­torala, iar din 1936 a preluat definitiv si exclusiv catedra de Teologie Dog­matica Ia aceasta Academie pana in 1946, fiind in acelasi timp si rector al al acesteia (1936-1946) si redactor al "Telegrafului Roman" (1930-1945). La inceputul anului 1947 s-a transferat, prin chemare, la Facultatea de Teo­logie din Bucuresti, unde a functionat in anii 1947 si 1948 ca profesor de Ascetica si Apologetica, iar din ianuarie 1949 ca profesor la catedra de Teo­logia Dogmatica si Simbolica pentru cursurile de doctorat, si mai apoi pen­tru cursurile de licenta si doctorat (1970) pana la iesirea la pensie, in oc­tombrie 1973. Iar din octombrie 1973 pana acum cativa ani in urma a functionat ca profesor consultant la cursurile de doctorat, conducand numeroase teze de doctorat in Teologia Dogmatica si Simbolica si fiind membru si presedinte in comisii de doctorat.

  

Dupa traducerea din greceste a Dogmaticii lui Hristu Andrutos (Sibiu, 1930), pe care o si foloseste cativa ani, la cursul de Teologia dogmatica si Simbolica, Parintele Profesor Staniloae orienteaza studiul Dogmaticii ortodoxe spre scrierile patristice si postpatristice, dand astfel, cu ajutorul acestora, prospetime, adancime si autentic duh teologic ortodox expunerilor dogmatice de la catedra si in scris. Inceputul viguros al noului discurs teologic marcheaza Viata si invatatura Sfantului Grigorie Palama, Sibiu, 1938, studiu monografic de mare adancime asupra gandirii palamite despre fiinta si energiile divine necreate. Aceasta lucrare este, de fapt, prima aprofundare teologica  de  substanta  a  gandirii  palamite  in  teologia  ortodoxa in  general, dupa care vor veni lucrarile teologului John Meyendorff, dar ea este si prima lucrare in literatura romaneasca teologica cu impact in gandirea dog­matica  si in  spiritualitatea  ortodoxa romaneasca,  ascetica  si mistica.

 

Cu aceasta lucrare, Parintele Profesor Staniloae deschide drum coordo­natei patristice a studiului Dogmaticii ortodoxe in literatura noastra teo­logica de specialitate. Urmand gandirii patristice, Dogmatica ortodoxa, in viziunea Parintelui Staniloae, va ramane in relatie stransa atat cu intreaga literatura teologica dogmatica ortodoxa ecumenica, cu cea interconfesionala, cat si cu cea filoso­fica care se dovedeste un auxiliar pretios pentru aprofundarea anumitor teme teologice, din domeniul creatiei, al antropologiei, al relatiei omului cu so­cietatea si cu lumea, s.a. Marturie a acestei viziuni si un inceput consistent al acestei preocupari la teologul nostru il constituie lucrarea acestuia: Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, 404 p., care este o aprofundare teologica si filosofica in acelasi timp privind hristologia si soteriologia obiec­tiva, cu luari de pozitie pertinente fata de teologia dialectica si, prin aceasta, fata de filosofia existentialista teista, in mare voga atunci, cu cele doua mari piscuri in teologia protestanta dialectica: Karl Barth si Emil Brunner. Este o carte de referinta in literatura teologica ortodoxa a epocii, prin faptul ca pune in relief, pentru prima data -, unul din aspectele fundamentale ale invataturii ortodoxe despre raspundere: aspectul ontologic, prezent la Parin­tii Bisericii din Rasarit si aprofundat de Parintele Staniloae intr-o consis­tenta si elevata expunere teologica si filosofica bine sustinuta si patristic, care urmareste sa evidentieze in acelasi timp, sensurile duhovnicesti ale ade­varului dogmatic.

 

Acest aspect isi are explicatia in Iisus Hristos ca Dumnezeu adevarat si om adevarat, adica in consecintele unirii ipostatice si anume in comuni­carea insusirilor si indumnezeirea firii omenesti asumate la intrupare de Fiul lui Dumnezeu, acestea fiind sursa de putere a indumnezeirii noastre a tu­turor. Sfintii Parinti socotesc, in acest sens, ca in intrupare este data poten­tial intreaga indumnezeire a firii umane a Cuvantului lui Dumnezeu si deci intreaga mantuire a noastra sau in orice caz, inceputul mantuirii. Caci daca omul Iisus n-ar fi fost in acelasi timp Dumnezeu si prin aceasta lipsit de pacat si intarit in lupta impotriva ispitelor, firea umana a Lui n-ar fi fost indumnezeita si noi nu ne-am fi mantuit. Prin insusi faptul ca Hristos a legat-o de ipostasul Sau, firea umana n-a mai putut cadea ca firea lui Adam. Intrupandu-se, Fiul lui Dumnezeu a intarit in Sine, cortul uman cel creat dupa chipul Sau si ruinat prin Adam. Iisus Hristos este noul Adam, pentru ca in El firea omeneasca apare innoita, cum a fost inainte de cadere, dar spre deosebire de primul Adam, El ramane mereu nou si izvor de innoire a firii omenesti. Iisus Hristos ramanand in ansamblul uman un punct fix, neschimbabil prin cadere, numai in legatura si in comuniune cu El se pot ridica din pacat si mantui si ceilalti oameni.

 

Aceasta idee o exprima concis Sfantul Grigorie Palama in cuvintele: "Si asa sa fie cu adevarat Adam nou si sa ramana cu adevarat nou si puternic, neinvechindu-se nicidecum si pe Adam cel vechi sa-l rezideasca in Sine si sa-l pastreze pururea nou" (P.G. 151,  col. 193). Aspectul ontologic al rascumpararii redat de Parintele Profesor Staniloae intr-o prima sinteza bine articulata in manualul de "Teologie dogmatica si simbolica" din 1958 are la baza ampla aprofundare teologica hristologica si soteriologica si prin aceasta si antropologica, realizata de acesta in lucra­rea: "Iisus Hristos sau restaurarea omului". Suportul patristic principal al acestei aprofundari din aceasta prima monografie de Teologie dogmatica il constituie scrierile Sfantului Maxim Marturisitorul, pe care Parintele Profe­sor Staniloae le va traduce aproape pe toate in romaneste in anii urmatori, pentru a fi la indemana tuturor teologilor si cititorilor de literatura teo­logica.

 

Legat de consecintele unirii ipostatice, Parintele Prof. D. Staniloae ne da, in aceeasi carte, un numar mare de pagini de antropologie crestina ortodoxa, punand la contributie atat gandirea patristica cat si gandirea filo­sofica a veacului (filosofia existentialista in varianta ei teologica a lui Karl Barth si Emil Brunner). Aceste pagini vor constitui un punct de plecare pen­tru monografiile teologice de mai tarziu consacrate omului in relatia lui cu Dumnezeu si cu semenii, pe drumul indumnezeirii lui ca madular al Trupului lui Hristos, Biserica (Spiritualitate si comuniune in liturghia ortodoxa, Craiova, 1988; Chipul nemuritor al Iui Dumnezeu, Craiova, 1987, Omul si Dumnezeu, in "Studii de Teologie dogmatica ortodoxa", Craiova, 1991, pp. 155-304   s.a.).

 

Mantuirea adusa de Hristos prin intruparea, invatatura, Patimile, moar­tea pe Cruce si invierea din morti, pecetluita si incununata prin inaltarea la Cer, si pusa in lucrare pentru toti la Cincizecime odata cu venirea per­sonala a Duhului Sfant in lume trimis de Tatal in numele Fiului (loan 14, 26), dar si de Fiul de la Tatal cu Duhul Adevarului (Ioan 15, 26), si cu in­trarea in istorie a Bisericii, ca comuniune si comunitate concreta a oameni­lor cu Dumnezeu, prin Hristos, este inainte de toate, refacerea si innoirea ontologica a umanitatii intregi prin restaurarea si indumnezeirea firii umane din Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Ideea aceasta este indicata chiar in tit­lul cartii.

 

Aspectul ontologic al rascumpararii sau mantuirii obiective este subliniat apoi de Parintele Profesor Dumitru Staniloae prin evidentierea, pentru prima data in teologia romaneasca, a raportului dintre persoana si opera lui Iisus Hristos. Venind in lume si facandu-se om adevarat intru toate aseme­nea noua, afara de pacat, Hristos, subliniaza autorul, "ramane de-a pururi in legatura cu noi, ca unicul izvor de la care ne vine mantuirea. Mantuirea inseamna relatie, comuniune intima cu Iisus Hristos, nu o conformare indi­vidualista cu o anumita doctrina. Mantuirea nu e o gnoza sau o etica. Ea nu se realizeaza prin a sti sau a face ceva, ci prin trairea cu Iisus Hristos. Din aceasta traire cu Hristos rezulta si a sti ce a face. Aceasta pentru ca Iisus Hristos nu e om simplu, ca ceilalti intemeietori de religii, ci Dumnezeu insusi venit in maxima apropiere de noi cu iubirea Sa". Deci, "a cauta man­tuirea inseamna a cauta pe Iisus Hristos, comuniunea cu El. Starea de man­tuire e starea de comuniune cu Iisus Hristos ca Dumnezeu si prin El sau datorita Lui si cu semenii. Mantuirea o avem numai daca Omul Iisus ni s-a descoperit ca Dumnezeu care ne-a devenit acel Tu suprem si totusi apro­piat ..."

 

Din aceasta pricina, opera lui Iisus Hristos, adica rascumpararea neamu­lui omenesc din robia pacatului si a mortii, si refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu, odata cu innoirea fiintei umane insesi si indumnezeirea aces­teia, prin lucrarea harului dumnezeiesc, "este inseparabila de persoana Lui. Prin opera cuiva intram in legatura cu persoana lui. Cuvantul rostit de ci­neva, fiind o opera a lui, e o manifestare a persoanei lui, o punte pe care ne-o arunca ca sa ne cheme in relatie, in comuniune cu el". De aceea, "per­soana lui Hristos este nedespartita de opera Lui, de manifestarea dragostei Sale. Numai printr-o abstractiune se poate vorbi deosebit de persoana Lui. In mod firesc persoana Lui se manifesta in fapte mantuitoare. Iar faptele mantuitoare sunt nedespartite de persoana Lui".

 

Inseparabilitatea acestora, adica a persoanei divine a lui Hristos si a operei Sale de mantuirea noastra a tuturor, prin jertfa si invierea Lui isi are temeiul in faptul ca Hristos este Dumnezeu, si anume Dumnezeu-Omul nu numai in momentul intruparii ci in toata lucrarea Lui de mantuire a noas­tra, si ramanand unul dintre noi chiar si pe scaunul slavei de-a dreapta Ta­talui, fiindca este Dumnezeu, adevar subliniat magistral in aprofundarea teo­logica data. Intruparea a fost premisa, a fost primul mare act al iubirii lui Dumne­zeu fata de noi oamenii. "Ea a pus baza desfasurarii intregii descoperiri a uluitoarei Sale iubiri, care a mers pana la capat, cel al mortii. Descoperirea dragostei este pentru cel in favorul caruia se face una cu infiintarea dra­gostei. Pentru el pur si simplu n-a fost, inainte de a se arata, dragostea. De aceea descoperirea dragostei divine e conditia creatoare a mantuirii omului. Dar intoarcerea dragostei Fiului catre om si desfasurarea aratarii ei pana la suportarea mortii pentru el, e in acelasi timp o restabilire a omului in ra­portul de comuniune cu Tatal, o satisfacere a legii de comuniune intre om si Dumnezeu, in conformitate cu care a creat Dumnezeu pe om, o omagiere a intregii fericiri care-i poate proveni in situatia de partener al comuniunii cu Tatal.. De aceea, "ne mantuim prin legatura cu Iisus Hristos care ne-a grait si-si repeta cuvintele Sale de Dumnezeu prin gura de om si care ne-a aratat prin moartea Sa nesfarsita Sa iubire dumnezeiasca, manifestand prin aceasta si intregul omagiu al omului fata de Dumnezeu-Tatal si avand ca urmare asupra Lui, ca primul dintre noi si pentru noi, dragostea Ta­talui".

 

Vorbind despre Hristos si lucrarea Sa mantuitoare Parintele Profesor Dumitru Staniloae aprofundeaza notiunea de persoana in, general si realitatea supraexistenta a persoanei divine a lui Iisus Hristos indeosebi, si impli­catiile ei soteriologice pe care le va urmari constant in toate lucrarile sale, evidentiind, de fiecare data, noi semnificatii si nuante.

 

Cele trei demnitati ale Mantuitorului: chemarea de Profet, slujirea de Arhiereu si demnitatea de Imparat, si prin acestea cele trei directii ale operei de rascumparare: cea catre Dumnezeu-Tatal, cea catre firea umana proprie,, primita la intrupare si cea catre toti oamenii cuprinsi in Sine prin firea uma­na asumata, adica aspectul recapitulativ, isi afla explicatia si puterea lucra­toare a mantuirii noastre in persoana Dumnezeu-Omului Iisus Hristos.

 

Pana la adancimea fiintei Sale, Hristos este absorbit in aceste slujiri si lucrari. Nici unul dintre oamenii, care sunt preoti si invatatori, nu este atat de identificat cu aceste slujiri ca Iisus Hristos. "Persoana lui Iisus Hris­tos fiind deplin identificata cu aceste slujiri, acestea, subliniaza Parintele Profesor, nu sunt simple lucrari accidentale ale Lui, ci El insusi e deplin arhiereu, deplin profet, deplin imparat.. ., mai justa a intregii Lui misiuni si a Persoanei Sale divine. Insasi misiunea pe care a indeplinit-o El, rostul pentru care s-a intrupat si pentru care lucreaza este exprimat in aceste trei slujiri sau demnitati".

 

In Sine si in raporturile Sale interne, Dumnezeu nu este nici profet, nici imparat si cu atat mai putin arhiereu. Numai in raport cu omul, cu lumea, Dumnezeu este invatatorul si imparatul prin excelenta al acestora. Fiul lui Dumnezeu este invatator si imparat al omenirii si inainte de intru­pare, dar in sensul precis cerut si legat de lucrarea mantuirii toate cele trei demnitati sau slujiri le are numai de la intrupare. Arhiereu este Fiul lui Dumnezeu numai in urma caderii omului, ca Cel ce se intrupeaza si mij­loceste si ca om, adica in calitatea Lui de Dumnezeu-Omul la Dumnezeu, pentru mantuirea noastra a tuturor.

  

Pe toate aceste trei demnitati, chemari sau slujiri, Mantuitorul Iisus Hristos le intruneste intru Sine in grad suprem, pentru ca este Dumnezeu cel viu, adica Dumnezeu personal. Aprofundarea si argumentarea teologica a celor trei demnitati si lucrari ale lui Hristos, precum si evidentierea momentelor principale legate de fie­care dintre aceste slujiri si lucrari, in ansamblul rascumpararii sau mantuirii obiective, cu ajutorul Parintilor Bisericii si in fata diverselor teorii teolo­gice occidentale si filosofice in general prezinta si astazi, la implinirea a cincizeci de ani de la aparitia cartii, acelasi interes in literatura teologica romaneasca si ortodoxa in general, in confruntarea ei cu teologia occidentala.

 

Monografia Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943, ramane si astazi o carte de referinta in materie de hristologie si soteriologie obiec­tiva, interesand in acelasi timp si antropologia crestina ortodoxa in literatura, teologica romaneasca si ortodoxa ecumenica. Aceasta impune cea de a doua coordonata principala in studiul dogma­ticii ortodoxe: coordonata ontologica si personalista.

  

Mantuirea inseamna comuniunea omului cu Dumnezeu in Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, si cu Hristos, si prin Hristos plin de tot Duhul Sfant cu semenii nostri. Locul si spatiul in care are loc aceasta comuniune personala a omului cu Dumnezeu este Biserica, in calitatea ei de Trup al lui Hristos. Ea, Biserica, este un in­treg format din toti cei care cred in El, dar si dintr-o realitate ce-i invaluie, avandu-L pe El ca centru. Biserica este un intreg temporal, supratemporal si anume o comuniune si comunitate de persoane, temporala si supranatu­rala, datorita lui Hristos care ramane in veac capul ei si legat de ea. Deci, dimensiunea ontologica si personala pe care ne-o descopera hristologia si soteriologia se prelungeste si se dezvolta in comunitatea ecleziala.

 

De realitatea si misterul persoanei este legata invatatura despre Revelatia si cunoasterea lui Dumnezeu, asupra carora, in dialog cu filosofia in ge­neral si cu o anumita filosofie, Parintele Profesor Dumitru Staniloae va sta­rui in lucrarea: Pozitia Domnului Lucian Blaga fata de crestinism si orto­doxie, Sibiu, 1942, in care sunt evidentiate o serie de trasaturi specifice ale ortodoxiei romanesti.

 

Punctul culminant al cercetarii Parintelui Academician Profesor Du­mitru Staniloae, in materie de Teologie dogmatica si simbolica il constituie tratatul: Teologia Dogmatica Ortodoxa, in trei volume, Editura Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, Bucuresti,  1978.

 

Acest tratat a fost precedat dupa un numar mare de studii si articole, tratand diverse probleme de dogmatica, de o contributie substantiala, ca vo­lum si continut de idei, in capitolele cheie ale invataturii ortodoxe, la Teolo­gia dogmatica si simbolica, manual pentru Institutele Teologice, vol. I si II, Editura Institutului Biblic si de Misiune Ortodoxa, Bucuresti, 1958, (voi. I si II, 1005 p.). Din aceasta contributie amintim: Cunoasterea lui Dumnezeu in Orto­doxie; Fiinta si lucrarile necreate ale lui Dumnezeu; Deosebiri interconfesionale asupra antropologiei (in voi. I) si: Aspectele esentiale ale operei de Rascumparare in conceptia ortodoxa; Doctrina ortodoxa despre raportul intre natura si har; Doctrina ortodoxa si catolica despre conditiile subiec­tive ale intruparii in expunere comparativa; Doctrina protestanta si orto­doxa despre conditiile subiective, in expunere comparativa; Doctrina orto­doxa despre Biserica si unele subcapitole (in vol. II).

 

Capitolele, din acest manual universitar de Teologie dogmatica si simbolica, care nu mentioneaza intre coautorii sai pe Parintele Profesor Dumitru Staniloae, aflat atunci in inchisorile comuniste ca detinut politic, au la baza aceeasi coordonata patristica si ilustreaza dimensiunea ontologica si personalista a invataturii ortodoxe.

 

Teologia Dogmatica Ortodoxa in trei volume, nu este un simplu curs uiversitar si nici chiar un tratat, ci o sinteza atotcuprinzatoare de Teologie  Dogmatica ortodoxa, gandita si elaborata la cel mai inalt nivel teologic, intr-o expunere personala care se adreseaza nu atat incepatorilor in studiul  Dogmaticii, cat mai ales celor care au si ei o bogata si serioasa pregatire teologica in specialitate, precum si o frumoasa initiere si o buna cunoastere in  cele ale filosofiei, in plus o audienta la adevarurile de credinta si o deschidere fata de sensurile duhovnicesti ale acestor adevaruri. Sub raportul continutului si al deschiderii ei ecumenice, aceasta sinteza dogmatica beneficiaza de bogata cercetare publicistica a autorului ei din anii 1950-1978, prezenta in toate periodicile centrale si mitropolitane ale Bise­ricii noastre, precum si in multe reviste teologice straine si in culegeri de studii. Capitolele si subcapitolele acestei sinteze isi au insa individualitatea si ineditul lor, ceea ce sporeste valoarea cartii si interesul cercetatorilor.

 

In prezentarea temelor, autorul a cautat, dupa propria-i marturisire "sa descopere semnificatia duhovniceasca a invataturii dogmatice, sa evidentieze adevarul lor in corespondenta cu trebuintele adanci ale sufletului, care-si cauta mantuirea si inainteaza pe drumul ei in comuniunea cat mai pozitiva cu semenii, prin care ajunge la o anumita experienta a lui Dumnezeu, ca co­muniune suprema si ca izvor al puterii de comuniune" (Prefata). Parin­tele Profesor Dumitru Staniloae a parasit metoda scolastica a tratarii dogme­lor ca propozitii abstracte, de un interes pur teoretic si in mare masura de­pasit, fara legatura cu viata adanca duhovniceasca a sufletului, conducandu-se de metoda de care s-ar fi folosit Sfintii Parinti, tradusa in vremea noastra: "Ne-am silit, subliniaza P. C. Sa, sa intelegem invatatura Bisericii, in spiritul Parintilor, dar in acelasi timp sa o intelegem asa cum credem ca ar fi inteles-o ei astazi. Caci ei n-ar fi facut abstractie de timpul nostru, asa cum n-au facut de al lor" (Prefata).

 

Cercetarea stiintifica a lucrarii intreprinse invedereaza pe deplin me­toda folosita si scopul ce si l-a propus si realizat autorul, dand la iveala aceasta summa teologica (summa theologica) romaneasca, fata de care inte­resul teologilor in general si al celor de specialitate in special, precum si al celor iubitori ele gandire teologica aprofundata si de substanta s-a manifestat din plin chiar de la aparitie si este din ce in ce mai viu, reclamand noi editii ale acesteia.

 

Lectura cartii invita pe cititor la manecare adanca cu autorul in apro­fundarea marelui mister al persoanei lui Dumnezeu, a lui Dumnezeu Cel in Treime inchinat, precum si la definirea conceptului de persoana umana, des­coperit noua de Dumnezeu in Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul.

 

Prima idee majora care sintetizeaza si structureaza intreaga gandire teo­logica a Parintelui Profesor Dumitru Staniloae poate fi indicata printr-un singur nume sau prin doua cuvinte: Iisus Hristos, adica Fiul lui Dumnezeu intrupat pentru mantuirea noastra. De aceea, nu intamplator, prima lucrare de anvergura teologica a Parnitelui Dumitru Staniloae a fost Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu, 1943. Iisus Hristos este adevarul central al in­vataturii si credintei crestine ortodoxe privind mantuirea omului, in sens obiectiv si subiectiv. Acest adevar a fost aprofundat si explicitat de Parin­tele Staniloae in toate studiile sale, fie ca acestea se ocupau cu hristologia sau soteriologia, sau fie ca se ocupau cu Biserica, cu Sfintele Taine sau cu Eshatologia.

 

Iisus Hristos este Dumnezeu-Omul si Omul central fiindca este si ra­mane Dumnezeu, unind in Sine pe cele de Sus cu cele de Jos, adica pe Dum­nezeu cu omul si, prin aceasta, pe Dumnezeu cu intreaga creatie. El. "s-a aratat astfel ca Dumnezeu minunat, intrucat s-a aratat ca fiinta cea mai omeneasca.  El a  aparut  dintr-un  punct de  vedere,  deplin  incadrat in  conditiile vietii umane, dar pe de alta parte, depasind limitele acestei vieti, sa­varsind nu numai faptele cele mai umane, ci si pe cele mai presus de lume. El a flamanzit, a insetat, a avut nevoie de somn, a suferit de dureri fizice, de neintelegerea semenilor sai pentru umanitate. S-a smerit mai mult ca toti umbland cu vamesii, cu oprimatii si batjocoritii societatii, dar nu s-a lasat abatut de la iubirea desavarsita, nu a invidiat, nu a cartit, desi a mustrat pe cei nedrepti, pe cei prefacuti, pe cei vicleni, pe cei silnici, dar fara sa le inchida calea mantuirii, calea revenirii la adevarata umanitate; s-a rugat pen­tru toti si a savarsit si putea savarsi oricand fapte de putere mai presus de ale naturii si ale oamenilor".

 

In Iisus Hristos avem atat inceputul cat si mijlocul si tinta sau capatul final al tuturor drumurilor lui Dumnezeu catre lume, catre om, precum si al tuturor drumurilor omului si lumii creatiei catre Dumnezeu. Actiunea lui Hristos ca Dumnezeu catre lume si catre om, privind mantuirea, incepe la intrupare si sfarseste cu invierea lui Hristos. "Aceasta actiune face uma­nitatea Sa mediu al faptelor minunate ale lui. Hristos ca Dumnezeu si par­tase la ele. Datorita acestei actiuni, Hristos este nu numai Dumnezeu, ci si omul desavarsit, sau deplin realizat prin puterea lui Dumnezeu, cum n-a fost si cum nu va fi altul".

 

Prin actiunea Sa ca Dumnezeu asupra umanitatii, Hristos a ridicat aceasta umanitate, dar nu fara contributia ei, la un nivel la care nu s-a mai aflat umanitatea nici unui alt om. "Dar in aceasta desavarsire Hristos ca om ramane totusi om autentic sau omul realizat in modul cel mai autentic. Si numai realitatea insasi a putut da autorilor Noului Testament capacitatea sa descrie aceasta umanitate atat de veridica, atat de superior autentica a lui Hristos. Toate insusirile umanitatii lui Hristos se armonizeaza cu indrepta­rea Lui prin viata si moarte spre ceilalti si spre Dumnezeu, dar si cu faptui dumnezeirii Sale".

 

Dar Mantuitorul Iisus Hristos este totdeauna unit cu Duhul Sfant, atat in creatie ca Logos al Tatalui, cat si in lucrarea de mantuire a omului si-a acesteia, idee prezenta la tot pasul in gandirea Parintelui Profesor Staniloae: "Daca Fiul lui Dumnezeu a dat la inceput existenta omului, adresandu-i-se ca unui alter-ego al subiectului sau", prin Duhul Sfant s-a facut omul fiinta vie. Omul este dupa chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26), si in mod deosebit dupa chipul Logosului. Dar "omul se constituie in mod deplin inca de la inceputul existentei sale prin suflarea de viata a lui Dumnezeu, adica prin Duhul Sfant." Iar in lucrarea de mantuire a omului "cu atat mai mult se constituie acum Cuvantul lui Dumnezeu ca om prin impreuna-lucrarea Du­hului Sfant. Prin lucrarea Duhului Sfant omul se constituie ca subiect prin care se afirma spiritul, ca un factor superior fata de natura, deci nu ca un obiect; prin lucrarea Duhului Sfant omul e chemat la un dialog cu Logo­sul, in Hristos omul afla implinirea suprema in identitatea sa, ca subiect cu Logosul, ca subiect divin, prin prezenta Duhului insusi ca persoana".

 

Deci in iconomia mantuirii noastre, Duhul Sfant si Cuvantul lucreaza impreuna de la inceput, din momentul intruparii in istorie a Fiului lui Dum­nezeu: "Duhul nu creaza un trup in sine, ci trupul la a carui formare lu­creaza Duhul e trupul pe care si-1 formeaza totodata Cuvantul prin impri­marea Sa in el, ca fiind ipostas al lui. Duhul ii da viata, Cuvantul ii da spe­cificul de trup al Sau, ii da identitatea personala, prin incadrarea lui in Sine insusi ca ipostas al lui". Pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime este actul de trecere de la lu­crarea mantuitoare a lui Hristos in umanitatea Sa  personala, la  extinderea acestei lucrari la celelalte fiinte umane care  se incorporeaza in Hristos ca madulare ale Trupului Sau, Biserica: La randul ei, Biserica aflata virtual in trupul lui Hristos ia fiinta actuala si intra in istorie ca o comunitate concreta de oameni in comuniune cu Dumnezeu prin iradierea Duhului Sfant din trupul lui Hristos in celelalte fiinte umane, la Rusalii. Fara Biserica, opera de mantuire savarsita de Hristos, prin intruparea, invatatura, Patimile, Jertfa Crucii si invierea Sa din morti, acestea toate incununate de inaltarea Lui la cer intru slavire, nu s-ar putea realiza.

 

Biserica este plina de Hristos si de viata Duhului Sfant incepand din ziua Cincizecimii. Iar "Duhul Sfant, cum subliniaza Parintele Profesor Dumitru Staniloae trebuie socotit totdeauna ca Duhul lui Hristos, deci nu trebuie vazut in nici un fel despartit de Hristos. E falsa imaginea unui Hristos in cer si a Duhului Sfant in Biserica, pentru ca nu ia in serios unitatea Per­soanelor treimice. Aceasta duce sau la rationalism sau la sentimentalism, sau la amandoua ca atitudini paralele, ducand fie la instituirea unui loctiitor al lui Hristos, ca in catolicism, fie la afirmarea unui individualism, inspirat de capriciile sentimentale, considerate ca impulsuri ale Duhului Sfant si men­tinute in frau de prezenta unui Hristos care ne infatiseaza o umanitate de model bine conturata si ne ofera prin Duhul Sfant puterea de a  ne dez­volta dupa chipul ei".

 

 Dupa invatatura ortodoxa cele doua iconomii, cea a lui Hristos si cea a Duhului Sfant, in creatie, in mantuire si in Biserica sunt inseparabile. "Prin Duhul Sfant patrunde in inimi insasi Hristos, dar acesta, intrucat trupul Lui s-a pnevmatizat in mod culminant prin Duhul care a penetrat si cople­sit cu totul trupul lui Hristos. Prezenta Duhului Sfant in noi este atat de legata de a Fiului si Tatalui, incat, cum spune Sf. Ioan Gura de Aur, "daca n-ar fi Duhul, n-am putea numi pe Iisus Domn, nici pe Dumnezeu Tata", deci n-am putea rosti nici rugaciunea Tatal nostru. "Duhul ne vine ca purtator al infinitatii iubirii Ta­talui fata de Fiul Sau, caci aceasta infinitate ne imbratiseaza prin Fiul si pe noi si ni se comunica si noua prin transparenta Fiului. Iar in transparenta Fiului se arata nu numai noua dumnezeirea Tatalui si iubirea Lui, ci se arata si Tatalui, persoanele omenesti, care cred in Hristos si se deschid Tatalui in El". Prin urmare, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, plin de tot Duhul Sfant care odihneste in El si ca om si lucreaza prin El mantuirea noastra, este o prima mare permanenta teologica in toata gandirea Parintelui Profesor Du­mitru Staniloae, marea sa sinteza dogmatica ilustrand-o din plin si la tot pasul.

 

 b. Sfanta Treime, adevar atotcuprinzator si mantuitor. Dogma Sfintei Treimi se descopera, se face inteleasa si mantuitoare tot in Hristos, caci "pentru crestinism, subliniaza Parintele Profesor Staniloae, exista un singur adevar atotcuprinzator care ne mantuieste, Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul Adevarul atotcuprinzator este propriu-zis Sfanta Treime, comuniunea Per­soanelor supreme; dar Ea lucreaza mantuirea prin Fiul lui Dumnezeu, ipostasul divin care uneste in Sine dumnezeirea si umanitatea dorind sa adune in Sine toate. In Logosul divin isi au originea si baza, existenta si sensurile, toate si prin intruparea Lui aduna toate creaturile in Sine. Dogmele expliciteaza deci pe Hristos si lucrarea Lui de recapitulare a tuturor in El. Iisus in­susi a spus: "Eu sunt adevarul" (Ioan, 14, 6). "Temelia credintei in Treime este Hristos, ca revelatie concretizata, si culminanta a ei." Aceasta, pentru ca prin intruparea Sa, Hristos intra in comuniune perfecta cu Dumnezeu ca om si in comuniune perfecta ca Dumnezeu cu oamenii. "In El (Hristos), fiecare om este in comuniune perfecta cu toate Persoanele treimice. In co­muniune cu El fiecare om, devenit fiul Tatalui prin har, se bucura de dra­gostea deplina a Tatalui lui Hristos, iar Tatal se poate bucura de dragostea perfecta a omului Hristos, devenind Fiul Lui, dragoste in care se naste dra­gostea tuturor celor ce cred in El". Cunostinta Treimii de Persoane "este revelata ca realitate in Hristos. Dar odata revelata in realitatea Persoanei lui Hristos, adica traita in Acesta, Treimea isi descopera ca o presiune reala si calitatea Ei de sens suprem al existentei noastre, ca implinire a aspiratiei noastre dupa sensul ultim".

 

 Comuniunea eterna cu Dumnezeu dupa care aspira omul, in virtutea faptului ca este creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu (Fac. 1, 26, 27), si pe care trebuie s-o realizeze in Hristos prin lucrarea Duhului Sfant, "isi are originea si implinirea, cum subliniaza Parintele Profesor Dumitru Staniloae, in deofiintimea eterna a Persoanelor treimice divine. Desigur, daca unitatea neconfundata intre Persoanele divine e asigurata de comuni­tatea de natura, comuniunea intre Dumnezeu si cei ce cred e asigurata de participarea lor la natura divina, dupa har, sau la energiile ce iradiaza din natura comuna a celor trei Persoane divine, adica din comunitatea lor iubi­toare. Dar natura umana, subzistenta in mai multe persoane, trebuie sa aiba o anumita asemanare cu natura divina subzistenta in cele trei Persoane, pentru ca sa se poata uni intr-o Persoana divina cu natura divina. Dumnezeu, numai pentru ca El insusi este o unitate de persoane neconfundate, voieste sa atraga in comuniunea cu Sine si fiintele rationale create. Numai pentru ca intre Persoanele divine si intre cele umane exista o unitate de natura se poate ca Persoanele divine si persoanele umane sa aiba o unitate deplina fara sa se confunde, iar intre primele si ultimele sa se realizeze o unire deplina".

 

 Comuniunea omului cu Dumnezeu cel in Treime inchinat isi are ince­putul in Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, si numai in El se reali­zeaza concret si dinamic prin lucrarea Duhului Sfant in comunitatea Trupu­lui lui Hristos, Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, si numai in El se realizeaza concret si dinamic prin lucrarea Duhului Sfant in comunitatea Trupului lui Hristos, Biserica. Si comuniunea omului cu Sfanta Treime in Hristos si prin Hristos constituie, de fapt, insasi mantuirea noastra. Acest fapt este aratat in insasi lucrarea de rascumparare sau mantuire obiectiva a neamului ome­nesc savarsit de Hristos, cum ne incredinteaza Parintele Profesor Dumitru Staniloae aprofundand legatura ce exista intre dogma Sfintei Treimi si dogma unirii ipostatice a celor doua firi, dumnezeiasca si omeneasca in Iisus Hristos (p. 82-85) si mai apoi raportul dintre Sfanta Treime si inviere, sau dintre izvorul mantuirii si ultima implinire a ei (p. 85-90). Aprofundand raportul dintre Sfanta Treime si invierea lui Hristos, Parintele Profesor D. Staniloae afirma: "in invierea lui Hristos e activa si se reveleaza din novi, intr-un mod si mai vadit, intreaga Treime, ramanand astfel descoperita in vecii vecilor, pentru o comuniune deplina cu noi. Dupa Sfantul Chirii din Alexandria, Treimea si invierea, sunt dogmele fundamentale. Intre Treime si inviere exista o legatura. Ele sunt alfa si omega mantuirii, "deoarece nu firea aceasta a trupului s-a facut purtatoarea vietii, ci lucrul s-a savarsit prin lucrarea firii dumnezeiesti si negraite, care are in ea si puterea de a valorifica in chip na­tural toate; Tatal prin Fiul a lucrat si asupra templului acela dumnezeiesc, nu pentru ca nu putea Cuvantul sa-si invie propriul trup, ci pentru ca tot ce lucreaza Tatal lucreaza si Fiul (caci e puterea Lui), si ceea ce savarseste Fiul e sigur de la: Tatal... Deoarece cuvantul nadejdii noastre si puterea credin­tei fara pata s-a intors dupa marturisirea Sfintei si Celei de o fiinta Treimii la taina referitoare la trup, foarte folositoare, a spus si fericitul evanghelist aceasta in capitolele din urma" (Explicarea Evangheliei Sfantului loan, cartea XII, la cap. 20, 35; P.G. 74, col. 724).

 

Sfantul Chiril din Alexandria atribuie Duhului Sfant un rol special in comunicarea vietii dumnezeiesti din sanul Sfintei Treimi umanitatii prin Hristos. "Duhul Sfant comunica mai intai naturii umane puterea de a primi subzistenta in Persoana Cuvantului prin biruirea legilor naturii care se repeta. Dar aceasta forta spirituala nu e decat acolo unde exista o comuniune de­plina. Pe urma Duhul Sfant comunica naturii umane puterea de a invia prin biruirea din nou a legilor naturii. Duhul comunica aceasta putere spirituala pentru ca e Duhul comuniunii, iar comuniunea deplina nu e decat acolo unde e depasita doimea". Desigur, Duhul Sfant umple de viata dumnezeiasca umanitatea lui Hristos si dupa nasterea Lui. Dar spiritualitatea culminanta o atinge trupul lui Hristos prin inviere. "Caci - acum, adica in inviere - in el Duhul dum­nezeiesc, care reprezinta plinatatea unitatii neconfundate a Persoanelor di­vine, si-a produs efectul deplin asupra umanitatii lui Hristos, ridicandu-o la participarea, la spiritualitatea si comuniunea treimica. Dar nu pentru ca numai trupul sau lipsit de ipostas propriu sa participe la comuniunea ipostasului sau divin cu celelalte Persoane Treimice, ci pentru ca, prin el, Hris­tos sa poata realiza o comuniune perfecta cu noi, atragandu-ne si pe noi in comuniunea deplina cu Persoanele Sfintei Treimi. Pentru aceasta trebuie sa sporeasca insa si trupurile noastre in spiritualitate, iar la urma sa-si insu­seasca spiritualitatea deplina a invierii, in care se afla trupul lui Hristos. Un trup lipsit de orice spiritualitate nu e capabil de nici o comuniune sau impie­dica orice nazuinta spre comuniune, care s-ar mai afla in sufletul din el; iar prin aceasta, e incapabil de a se elibera in oarecare masura de legile naturii care se repeta automat".

 

Sfanta Treime a hotarat intruparea, rastignirea, invierea si Inaltarea ca om a uneia din Persoanele Ei -, pentru ca aceasta persoana sa-i recapituleze pe toti insii umani in Sine, si ca sa-i aduca astfel pe toti in comuniunea eterna cu Dumnezeu, cel in Treime. In aceasta recapitulare a intregului neam omenesc in pluritatea ipostasurilor lui, rolul principal ii revine lucra­rii Duhului Sfant dar nu separat de Hristos si de Tatal. "Trebuia sa se inalte Hristos cu trupul la deplina spiritualitate si comunitate cu Tatal, pentru ca prin trupul Sau ajuns la suprema forta de iradiere spirituala sa reverse pe Duhul. Pe de alta parte, ridicarea celor ce cred la comuniunea cu Dum­nezeu in Treime se face numai cand o Persoana divina reflecta in lucrarea Ei atat comunitatea cu o alta Persoana divina, cat si comunitatea cu celelalte Doua. De aceea, totdeauna o Persoana e trimisa de celelalte Doua in unitatea Lor neconfundabila."                                                                       

 

Tot Duhul Sfant, prin lucrarea Sa, ridica creatia la starea de Biserica, incepand din ziua Cincizecimii. Prin El Revelatia deplina, sau Hristos, de­vine efectiva in oameni intrucat prin El produce credinta in acestia. Prin El Revelatia se dezvaluie in toata evidenta si eficienta ei si intr-un continut din ce in ce mai bogat. Revelatia s-a incheiat in Hristos, dar ea se dezvaluie tuturor generatiilor si acestea din urma o valorifica prin Duhul Sfant. Bise­rica insasi intra in istorie prin coborarea Duhului Sfant la Rusalii, pentru ca prin El se naste credinta. Dar se naste in mai multi si ei sunt umpluti de elanul transmiterii credintei. Biserica continua prin Duhul Sfant, pentru ca prin El sa se transmita credinta de la om la om, de la generatie la generatie, prin grai de foc.

 

Cele retinute mai sus invedereaza pe cea de a doua permanenta teolo­gica a gandirii Parintelui Profesor Staniloae: Sfanta Treime ca  Adevar atotcuprinzator si mantuitor, decoperit oamenilor prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul. Prin Mantuitorul Iisus Hristos se reveleaza si lucreaza Sfanta Treime in lume si in viata omului. Prin Hristos este plina Biserica de Treime cum spunea Origen si tot prin Hristos viata de comuniune a Persoanelor Sfintei Treimi coboara in umanitate si o hraneste, Duhul Sfant fiind Acela care ridica pe om si umanitatea intreaga la aceasta comuniune si comunitate cu Dumnezeu in Biserica, trupul tainic si social al lui Hristos extins in timp si spatiu, cu, misiunea de a cuprinde in sine, deci, pe toti insii umani din toate timpurile si locurile precum si creatia intreaga.

 

O definire sintetica si ilustrativa a acestui adevar dumnezeiesc atotcu­prinzator ne-o da Parintele Staniloae in studiul: Sfanta Treime creatoarea, mantuitoarea si tinta vesnica a tuturor credinciosilor, publicata ceva mai tarziu, dupa editarea Dogmaticii.

 

In aceasta definire de mare sinteza, dar si de mare forta ilustrativa, au­torul nu pierde din vedere nici un element definitoriu pentru Sfanta Treime: ca existenta desavarsita, ca creatoare si proniatoare a luminii si omului, ca mantuitoare a noastra a tuturor si ca tinta vesnica a tuturor. Ba mai mult, pe toate acestea el le cuprinde intr-o imagine de inalta elevatie teologica si spirituala, duhovniceasca, ce se impune cu necesitate credintei si trairii cres­tine autetice. Dumnezeu este existenta desavarsita, pentru ca este si Unul si Trei in acelasi timp. "Infinitatea existentei desavarsite si infinitatea unui Tata care se daruieste din veci si pana in veci unui Fiu cu bucuria Lui de a se darui si a Fiului de a-L primi; dar si cu comunitatea bucuriei (ca experienta) unui al Treilea, in stare sa cunoasca printr-o experienta proprie si egala toata darnicia Tatalui insotita de bucurie si toata primirea ei insotita de bu­curie de catre Fiul".

 

Infinitatea divina nu este o infinitate incremenita in ea insasi. Adevarata infinitate, care este cea divina, "e o infinitate constient-izvoratoare sau constient-generoasa, netematoare de epuizarea ei", si aceasta pentru ca este le­gata de Persoana, caci, numai persoana implica daruire de sine, si deci exis­tenta constienta daruitoare si primitoare in relatie cu alta. "In Sfanta Treime Tatal e intr-o vesnica daruire de Sine; Fiul intr-o vesnica primire a Tatalui si Duhului Sfant intr-o vesnica participare la bucuria Tatalui care se daruieste si a Fiului care-L primeste". De aceea "numai Treimea ca existenta plenara identica cu binele desavarsit, trait de Tatal ca vesnica daruire de Sine si de Fiul ca vesnica primire fericita a Tatalui, avand fiecare participant la bucuria Unuia de Altul pe Duhul Sfant, umple de sens existenta".

 

Numai astfel inteleasa, Treimea, avem si explicatia aducerii, din nimic la existenta a lumii si omului, de catre Aceasta. Caci, subliniaza Parintele Profesor Staniloae, "numai pentru ca Dumnezeu este un Tatal care din veci si pana in veci se daruieste cu iubire unui Fiu, acest Dumnezeu voieste sa aiba si alte existente constiente carora sa le daruiasca existenta ca un bine si care sa primeasca cu multumire si pentru veci existenta, asemenea Fiului, si numai pentru ca in Dumnezeu e si un Fiu, acest Fiu voieste ca sa iubeasca si alte fiinte constiente pe Tatal asemenea Lui pentru primirea existentei de la El. De aceea, Tatal voieste ca Fiul Sau sa se faca dupa o vreme asemenea oa­menilor, ca sa-i faca si pe ei asemenea Lui, strans uniti cu Sine, iar Fiul vo­ieste si El aceasta. Si de aceea Fiul facandu-se om, Duhul Sfant il umple si ca om pentru ca si El sa se bucure si cu Fiul ca om de Tatal Sau si pentru ca sa se bucure toti oamenii ce se unesc cu Fiul intrupat de Tatal si Tatal sa se bucure impreuna cu Duhul de toti cei ce s-au unit cu Fiul Lui, vazand pe Fiul stralucind si peste ei ca peste Fiul Unul-Nascut de bucuria lor fata de Tatal si a Tatalui fata de ei."

 

Dumnezeu creaza lumea si pe om ca pe un dar, tocmai pentru a le arata iubirea Sa dar si pentru a le da acestora posibilitatea ca sa-si arate iubirea fata de El. "Dar numai un Dumnezeu in Treime, suficient Siesi sau un Dumnezeu al iubirii poate crea in modul acesta absolut liber si cu un astfel de scop lumea, dand fiintelor constiente putinta ca prin Creatorul lor sa se ridice la o viata de tot mai intima comuniune cu El".

 

De aceea, si omul a fost creat de Dumnezeu ca sa fie in relatie cu El si sa creasca in relatie cu El pana la atata participare la viata Lui, incat sa ajunga pana la indumnezeire. Aceasta capacitate a omului pentru dialogul cu Dumnezeu este insusi chipul lui Dumnezeu intiparit in om la crearea lui. Prin acest chip, omul traieste sentimentul ca e creat din nimic, dar in acelasi timp ca este creat de Dumnezeu insusi si inca dupa chipul Lui si pentru dialog cu El. De asemenea, "lumea cu insuficienta dar si cu posibilitatea ce o da omu­lui pentru dezvoltarea lui spre viata de veci nu a putut fi adusa la existenta nici ea decat din iubirea constienta si libera a unui Dumnezeu mai presus de ea, este deci interpersonal, adica un Dumnezeu iubitor in Treime, din do­rinta de a primi El insusi ca raspuns iubirea fiintelor constiente create. El a adus fiintele constiente create la existenta din iubire, pentru a le face sa creasca in veci in constiinta iubirii Lui fata de ele si impunerea lor de iu­bire fata de El si intre ele. Adica le-a creat ca fiinte constiente si libere, pen­tru ca iubirea presupune constiinta si libertate. 

  

Sfanta Treime nu numai ca ne-a creat ci lucreaza si mantuirea noastra in Hristos. Parintele Profesor D. Staniloae ilustreaza pe larg acest adevar, caci, ceea ce a adus la existenta nu lasa sa se intoarca in neexistenta, ci sal­veaza si mantuieste: "in structura supremei iubiri interpersonale a Treimii, e data nu numai unica posibilitate a crearii altei forme de existenta in fa­voarea unor alte persoane constiente, libere si iubitoare, ci si unica posibili­tate a crearii altei forme de existenta in favoarea unor alte persoane con­stiente, libere si iubitoare, ci si unica posibilitate de a fi mantuite aceste per­soane cand ele, uzand rau de libertate, ies din legatura cu existenta plenara si-si diminueaza si-si stramba in mod chinuitor existenta." 

 

Scaparea din aceasta stare si din moartea, ca urmare a acesteia le-o poate aduce numai sfanta Treime printr-una dintre Persoanele Ei, care se face si Persoana a firii omenesti create si deci Frate cu persoanele omenesti create punandu-le prin aceasta pe cele omenesti care se alipesc si in comunicare si comuniune cu Treimea supremei si neschimbatei iubiri interpersonale. Daca Hristos nu este "Unul din Treime", nu se poate mantui, pentru ca nu ne ridica in comuniunea Treimii nemuritoare. Caci daca Hristos este despartit de Dumnezeu, nefiind una din Persoanele dumnezeiesti, unirea noastra cu El este unire cu un simplu om supus si El mortii ca toti oamenii, si deci ra­manem supusi legilor lumii noastre peste care nu ne putem ridica. De aceea, Biserica Ortodoxa marturiseste cantand in Liturghia ei, indata dupa impar­tasirea credinciosilor si inainte de Apolis, pe Sfanta Treime, mantuitoarea noastra: "Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel Ceresc; am aflat credinta cea adevarata, nedespartitei Treimi inchinandu-ne, ca Aceasta ne-a mantuit pe noi." Din aceleasi motive, ca Sfanta Treime este mantui­toarea noastra prin Hristos, sau mai exact prin Hristos si Duhul Sfant, Bi­serica a condamnat atat arianismul si pnevmatomahismul cat si ereziile hristologice propriu-zise.

  

A condamnat, de pilda, nestorianismul, pentru ca acesta facea ineficienta Treimea in opera mantuirii noastre, intrucat vedea in Hristos un prooroc in care s-a salasluit Dumnezeu, poate ceva mai mult ca in altii, dar nu pe Fiul lui Dumnezeu intrupat ca om. Cea mai deplina respingere a intelegerii nestoriene a lui Hristos, si sub­linierea implicarii Sfintei Treimi, in mantuirea noastra, au realizat-o calu­garii daco-romani din Dobrogea, cunoscuti sub numele de calugarii sciti, din prima jumatate a secolului VI in explicarea formulei lor: "Unul din Treime a patimit cu trupul". In respingerea formulei lor de catre Roma ei au vazut o inclinare a acesteia spre nestorianism. De pilda, Maxentiu, unul dintre acesti calugari, in scrierea sa "Dialog contra nestorienilor" acuza Roma in mod direct de nestorianism.

 

In nemarginita iubire a lui Dumnezeu cel in Treime este data nu nu­mai intruparea Logosului ci si patimile, moartea pe cruce si invierea lui Hristos din morti. Iubirea lui Dumnezeu aratata in Hristos a provocat pe oameni sa raspunda in Hristos cu iubirea lor.

 

Sfanta Treime este prezenta in invatatura lui Hristos si lucratoare in tot ceea ce El face. "El are pe Tatal si pe Duhul in Sine si ca om de la con­ceperea Sa, intrucat Cel ce se naste ca om e ipostas nedespartit de Tatal si de Duhul Sfant si de aceea se poate naste ca om din Fecioara si Maica Lui este "Nascatoare de Dumnezeu" .Unirea activa a Tatalui si a Duhului Sfant cu El in actul conceperii o arata ingerul care spune Fecioarei: "Duhul Sfant se va cobori peste Tine si puterea Celui Prea inalt te va umbri. De aceea Cel ce se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema" (Luca 1, 35), adica e Unul din Treime. Cand invata, de asemenea e Tatal si Duhul Sfant prezent in El (Ioan 5, 32, 35, 36; Mat. 8, 29).

 

Lucrarea Sfintei Treimi este prezenta prin Hristos in Biserica, caci prin comuniunea cu Hristos realizata prin invatatura si Tainele instituite de Hristos in Biserica ca mijloace de a ne impartasi harul dumnezeiesc, noi intram in comuniune si cu Tatal si cu Duhul Sfant. "Intreaga Sfanta Treime con­tinua lucrarea Ei asupra oamenilor. Duhul Sfant din Hristos ca om trece din umanitatea Lui asupra oamenilor la Cincizecime, transmitandu-ne si noua iubirea pe care o are Tatal fata de El si El fata de Tatal. Acum se reface si se deschide pentru o dezvoltare nesfarsita relatia noastra iubitoare cu Sfan­ta Treime si intre noi insine in care am fost pusi la creatie cu Sfanta Tre­ime dar din care am cazut". Noul Testament, cum remarca Parintele Pro­fesor Staniloae, ne da bogate marturii despre lucrarea mantuitoare prin Hristos asupra noastra, atat in ce priveste rascumpararea cat si in ce pri­veste indreptarea sau mantuirea subiectiva in sanul Bisericii.

 

 

Dar despre lucrarea mantuitoare a intregii Sfintei Treimi in Biserica si in credniciosi, ne da marturii bogate insasi Biserica prin lucrarea ei inva-tatoreasca, sacramentala si de conducere a credinciosilor spre imparatia ce­rurilor, adevar ilustrat pe larg de Parintele Profesor. Tot pe baza Sfintei Scripturi si a marturiilor date de Biserica prin in­treaga sa lucrare invatatoreasca si sacramentala, Parintele Profesor Dumitru Staniloae ilustreaza cu aceeasi forta adevarul ca Sfanta Treime este tinta ul­tima si vesnica a omului si lumii intregi. Deci, strans legata de prima permanenta teologica: Iisus Hristos Dumnezeu-Omul, Sfanta Treime descoperita de Hristos, este o permanenta teo­logica, foarte semnificativa pentru gandirea teologica a Parintelui Profesor D. Staniloae.

 

C. Rationalitatea creatiei. Intrupandu-se Fiul lui Dumnezeu a venit intru ale Sale si la ai Sai, adica in mijlocul creatiei si la cei creati dupa chi­pul si asemanarea lui Dumnezeu. Omul este dupa chipul lui Dumnezeu (Fac. 1, 26 si 27) si in mod special dupa chipul Logosului, iar lumea si lucrurile ei "sunt chipurile create ale ratiunilor divine plasticizate, chipuri pline de putere si purtate de tendinta unor nenumarate referiri intre ele. in starea lor plasticizata se reflecta sensul, puterea si viata ratiunilor divine in unitatea tor din Logosul divin".

 

Logosul divin da acestor chipuri plasticizate caracterul unor unitati ra­tionale gandite, proprii obiectelor. Deci in gandirea Parintelui Profesor D. Staniloae, bazata pe Sfintii Parniti si infuzata de gandirea acestora, nu este vorba de o materie amorfa, care nu are nimic spiritual cum este in concep­tia catolica. Ba mai mult, in consensul Parintilor Bisericii, incepand cu Sfan­tul Atanasie cel Mare si culminand cu Sfantul Maxim Marturisitorul, Parin­tele Profesor vorbeste despre o rationalitate a lumii ca o consecinta a fap­tului ca ea este o plasticizare a acelor "logoi" care isi au sursa in Logosul divin si conduc la Logosul divin. Ultimul substrat al lucrurilor este energia care are in ea un sens sau o complexitate de sensuri si include tendintele unor indefinite interferari producatoare ale atator unitati legate    intre ele. Iata aici mai intai explicatia faptului ca Logosul sau Cuvantul lui Dumnezeu a fost in lume de la inceputul ei atat prin ratiunile lucrurilor care sunt chi­puri create si sustinute de ratiunile Lui eterne cat si prin persoanele umane care, in rationalitatea lor vie, sunt chipurile ipostasului Lui insusi, create cu scopul de a gandi ratiunile lucrurilor impreuna cu Ratiunea divina personala intr-un dialog cu Ea. Iata aici aratata si puntea dintre materie si spirit, pre­cum si premisa intruparii Logosului.

 

Calitatea omului de chip al lui Dumnezeu este, in ultima instanta, ca­racterul de persoana al omului. Dar "persoana umana, implicand in ea toate persoanele umane, e chemata la existenta ca un partener creat al Cuvantu­lui lui Dumnezeu cel personal, ca un chip al Lui insusi, pentru a gandi si ea, in calitatea de subiect, ratiunile obiective ale lucrurilor impreuna cu Cuvan­tul dumnezeiesc, subiectul ganditor originar al lor. Fiecare om e un cuvant ganditor si in dialog cu Cuvantul personal dumnezeiesc si cu celelalte cu­vinte personale umane; fiecare soarbe putere din Cuvantul dumnezeiesc, dar si din puterea lucrurilor, aduna ratiunile lor in gandirea sa si puterea lor in viata sa si le comunica altora si primeste de la ei comunicarea lor si prin aceasta adanceste legatura sa cu Logosul divin si intelegerea originei si sen­sului lor. Creand lucrurile cu chipuri rationale ale ratiunilor Sale pentru persoanele create ca chipuri ale persoanei Sale aflate intr-o referire fata de Tatal si Duhul Sfant. Cuvantul le-a adresat pe acestea oamenilor ca niste cuvinte rationale plasticizate".

 

Iata aici exprimata foarte concis relatia lui Dumnezeu cu omul, cu lu­mea, aar si relatia omului cu semenii sai, cu natura, cu intreaga creatie, toc­mai datorita acestei rationalitati imprimate de Logos in ea si in lucrurile ei.

 

In rationalitatea creatiei si a lucrurilor, este data relatia omului cu Lo­gosul si cu creatia Acestuia, dar si cresterea lui material-spirituala: "Subiec­tul uman este invitat la o viata spiritual-materiala constienta in comuniune cu Logosul, e invatat sa adune in sine toate ratiunile create plasticizate, pen­tru ca in felul acesta sa aiba un continut de gandire si de viata comun cu Logosul dumnezeiesc.

 

Doctrina catolica nu a putut sa depaseasca granita dintre natura si su-pranatura sau, mai exact, n-a putut sa explice de ce una este pentru cealalta. Si atunci a trebuit sa inventeze conceptul de supranatural creat, de gratie creata, pentru a explica comuniunea omului cu Dumnezeu in Taine, in Bi­serica. Ea nu poate sa vorbeasca in mod adecvat despre indumnezeirea omu­lui in Hristos, caci o gratie creata, chiar daca este considerata supranaturala, tot creata ramane, si omul impartasindu-se de ea, nu ajunge sa participe efectiv la viata de comuniune a lui Dumnezeu.

 

 Dupa invatatura ortodoxa cum vedem din aprofundarea teologica a Parintelui Profesor D. Staniloae, intalnirea naturalului cu supranaturalul trebuie cautata atat in rationalitatea creatiei si a lucrurilor cat mai ales in puterea Spiritului de a strabate si infuza creatia. Iar rationalitatea creatiei, ca efect al infuzarii ei de energiile divine necreate explica apoi prezenta si lucrarea lui Dumnezeu in om, in lume, precum si purtarea Lui de grija fata de intreaga creatie si fata de om in special.

 

Opera si intreaga gandire teologica a Parintelui Profesor Dr. Academi­cian D. Staniloae sunt o implinire de exceptie a teologiei romanesti la acest sfarsit de veac si de mileniu, cu valente multiple si foarte semnificative pe plan panortodox si scumenic in general.

 

Suflul nou patristic si ecumenic adus teologiei romanesti, precum si reflexiunea teologica doctrinara de substanta si de mare elevatie duhovniceasca, dau majoritatii operelor Parintelui Academician Profesor D. Staniloae ca­racterul de lucrari de referinta inca pentru multe generatii de teologi de azi inainte.

 

 Aceste generatii de teologi, plecand de la el si aprofundandu-i temele si ideile puse in circulatie, vor imbogati patrimoniul teologic si cultural-spiritual romanesc, implicand adanc Biserica Ortodoxa Romana in cultura si spi­ritualitatea poporului cu care a aparut si s-a dezvoltat de-a lungul istoriei. Asa ca la cei 90 de ani de viata ai Parnitelui Profesor D. Staniloae sarbatorim astazi si Teologia romaneasca ajunsa pe cel mai inalt pisc al sau, si in drum spre alte impliniri si piscuri, in slujba Bisericii si a culturii romanesti.

 

Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3824

Voteaza:

Coordonate si permanente teologice in opera parintelui Dumitru Staniloae 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE