Credinta si fidelitate

Credinta si fidelitate Mareste imaginea.

Credinta in Dumnezeu, caci despre aceasta tratam in cele ce urmeaza, este nu o simpla parere, o impresie, cum ne-ar indemna celalalt sens al verbului "a crede". Credinta religioasa este o certitudine. Credinciosul stie sigur, fara sa mai aiba nevoie de probele pe care le-a oferit Hristos primilor conlocutori ai Sai pe care ni-i prezinta Evanghelia. pe care El le-a savarsit au fost un element esential pentru a zdruncina im­pietrirea inimii iudeilor, despre care El vorbeste adeseori. Atacul virulent la adresa fariseilor, pe care Iisus il pronunta fara menajamente, indica estomparea credintei pe care ei o practicasera - mare parte dintre ei - cu intermitente. Venirea in lume a Fiului lui Dumnezeu se petrece tocmai pentru a aduce omenirea la adevarata credinta. Caci daca Dumnezeu Se revelase deplin in gradina Edenului, pacatul a intunecat vederea si inte­legerea celor nevazute ale neamului lui Adam.

Credinta transmisa prin Moise se cerea regenerata, dar si intarita, caci ea devenise o umbra si, in loc sa lucreze ca pedagogie a neamului omenesc pentru o noua intelegere a noului val de iubire trimisa de Dumnezeu, ea devenise formala, exterioara, uneori chiar un zid despartitor intre iudei si Dumnezeu, prin falsitatea atitudinii interioare si chiar exterioare a celor care erau pazitorii Legii.

Credinta ramasese deci o litera moarta. Fireste, se mai pastrasera putini iudei care realizau o relatie directa cu Dumnezeu; din acestia isi alege Iisus pe cei care urmau sa inteleaga si apoi sa propovaduiasca din nou credinta ca relatie personala cu Dumnezeu. Acestia sunt cei care au primit "fagaduinta", dupa cum spune Pavel. In , el adauga la acestia si pe cei care erau direct raspunzatori de transmisiunea poruncilor divine, de mentinerea Legilor date prin Moise. Acestia erau, de aceea, si cei care fusesera pregatiti sa inteleaga; insa "poporul ales" era acum condus de "fatarnici", de "lupi in haine de oaie", de toti cei care se retrasesera din lumina lui Dumnezeu, de unii care erau chiar prieteni ai demonilor.

Este interesant sa semnalam pregatirea unei definiri a credintei, mai bine zis o explicare a definitiei pe care Pavel o da credintei la inceputul capitolului 11 din Epistola catre Evrei, de la versetul 4 pana la 39. Apostolul ilustreaza virtutea credintei sustinute de oa­menii de cinste ai poporului iudeu, incepand chiar dinainte, de la Abel si Noe, apoi prin Avraam, Sara, Iacob, Moise, Rahav, Samson, Samuel, proorocii etc. - care "prin credinta" "au biruit imparatii, au facut dreptate, au dobandit fagaduintele" (11, 33); "altii au suferit batjocura si bici, ba chiar lanturi si inchisoare, au fost ucisi cu pietre, taiati cu fierastraul, lipsiti, stramtorati, rau primiti (11, 37). Ei, de care lumea nu era vrednica, au ratacit in pustie si in munti si in pesteri si in crapaturile pamantului, si toti acestia, marturisiti fiind prin credinta, nu au primit fagaduinta, pentru ca se randuise pentru noi ceva mai bun, ca ei sa nu ia fara noi " (11, 38-40).

In aceasta pagina plina de dramatism, Pavel face expozeul luptei pentru mantuire a celor alesi, repetand aproape la fiecare verset ca toata stradania lor s-a facut "prin credinta", virtute pe care el o defineste a fi "incredintarea celor nadajduite, dovedirea lucrurilor nevazute", pentru ca in capitolul 12, 2 sa incheie acest pasaj cu indemnul la "lupta care ne sta inainte, cu ochii atintiti asupra lui Iisus, incepatorul si plinitorul cre­dintei".

Iata stilul lui Pavel: dupa ce ne-a aratat ca toti acei vrednici oameni ai Vechiului Testament au suferit prin credinta, in final ne indeamna sa privim la " incepatorul credintei". El apropie capetele cercului care se inchide, caci Iisus Hristos este de fapt Cel care sufera si El "prin credinta" dar Care este si Cel ce ne trimite credinta, Cel care o naste in noi. El si Duhul Lui. Am putea constata ca cele doua virtuti teologale - credinta si nadejdea - se conditioneaza si se definesc reciproc. Caci nu nadajduiesti decat ceea ce crezi, ceea ce esti convins ca exista, dupa cum credinta religioasa, in speta, cea crestina, inseamna intemeierea vietii pe certitudinea ca viitorul nesfarsit care ni se rezerva ne va oferi ceea ce ne este indispensabil: iubirea lui Dumnezeu, iubirea oamenilor, in care se reflecta iubirea noastra. O virtute o cheama pe alta, ele se intretes, se stimuleaza si cresc impreuna. Dar credinta este treapta indispensabila abordarii vietii spirituale, vietii religioase, vietii crestine.

De ce aceste specificari? Pentru ca acest carlig cu care ne agatam de ceruri, credinta, poate determina modul existentei, poate determina angajarea persoanei pe voluta pozitiva a vietii, sau pe cea negativa. Am spus "persoanei" si nu "omului", pentru ca si una din existentele personale, desi credea in existenta lui Dum­nezeu, s-a plasat pe voluta in sens negativ a vietii, pe cum au facut satan si ingerii lui. Atestarea categorica a unei credinte negative ne-o ofera insusi apostolul si "fratele" Domnului, Iacob: "Tu crezi ca unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred, si se cutremura" (2, 19). Si spune aceasta cel care indeamna in toata scrierea lui, la exercitarea credntei prin fapte, caci credinta fara fapta este moarta (2, 20).

Prin urmare, dovada credintei - pentru tine insuti, dar si pentru semenii tai - este fapta credintei, exerci­tarea ei, actiunea prin care insasi credinta e stimulata, e intarita, amplificata spre ceea ce numim credinta vie. Iar intarirea credintei este intretinuta si dirijata spre finali­tatea ei, de nadejde, care ne tine legati cu gandul la intalnirea cea vesnica cu Creatorul nostru, cu Treimea cea datatoare de viata. Exista deci o finalitate a faptelor credintei, in functie de care aceasta se dezvolta, se adanceste si atrage dupa sine intreaga existenta a omului. Acesta este sensul pe care-l da credintei si , in unul din Raspunsurile catre Talasie: "Credinta este o putere de legatura care infaptuieste unirea desavarsita, nemijlocita si mai presus de fire a celui ce crede, cu Dumnzeu cel crezut" (Rasp. 3, Filoc. rom. vol. 3, p. 118).

Iata deci ca numai credinta ca certitudine a existentei lui Dumnezeu nu este suficienta, nu este cea despre care insusi Iisus spune: "Crede numai", atator oameni vinde­cati de El. Credinta aceasta este cea care emana din omul alaturat lui Dumnezeu (sau de ingerii care au exercitat-o inaintea noastra), de cei care-si insusesc voia lui Dumnezeu si practica faptele iubirii, atitudine care inlesneste relatia directa cu Dumnezeu, sau care mai si provine din aceasta relatie.

Asadar, este vorba de atasamentul fata de Dumnezeu, care de fapt, in mai mare sau mai mica masura, este si iubirea fata de El, nu numai de o tentativa de "a fi bine" cu El. Caci a iubi inseamna a face voia celui iubit, a urmari bucuria lui, a indeplini dorinta lui de bine, care, in cazul iubirii de Dumnezeu, produce si insasi intarirea credintei.

Ce ar decurge de aici? in primul rand, ca este vorba de a fi credincios in sensul de implicare in fidelitate. Fidelitatea aceea care nu se intrerupe in cazul unor nemultumiri pe care, ca oameni, le suferim, ci si de acea statornicie in credinta, indiferent de vicisitudinile firesti ale vietii. , din Vechiul Testament, este edificator. Dar si cel al celor doi datornici din parabola talantilor, care si-au manifestat increderea in stapanul lor. Cel de al treilea datornic s-a comportat ca un netrebnic, acuzand pe cel de la care a avut tot binele, ca este rau si nedrept.

Prin urmare, credinta presupune - cum ne indeamna si etimologia - incredera in cel caruia ii incredintam ceva, sau pe noi insine, este creditul pe care-l acordam cuiva. Nu e vorba de acel act comercial, de creditul care se asigura cu inscrisuri si stampile. Este vorba de o gratuitate care ne duce in mod firesc cu gandul la gratie, la har, la dar. Caci creditul mai inseamna si dar, inseamna acea prezenta utila la moment de nevoie a semenului. Si evident, creditul de care suntem capabili in credinta crestina are si un raport direct cu harul lui Dumnezeu. De la El luam prin har credinta si facem dar din dar catre El si catre semeni.

De neinlaturat este insa temeinicia credintei, adica stabilitatea ei, adica fidelitatea fata de "cel crezut", cum lamureste Sfantul Maxim Marturisitorul, fidelitate pe care mai toata Scriptura romaneasca o reda prin "credinciosie ".

Atat Vechiul cat si Noul Testament redau in ro­maneste aceasta statornicie in credinta prin credindosie, termen tradus in franceza prin fidelitate. Caci inca o data: credinta, chiar statornica, poate fi si cea a diavolilor, care sunt deja statorniciti in rautate si in vrajmasia lor. Pentru acest motiv, fidelitatea ca termen nu poate fi inlocuita cu statornicia. Caci in insusi continutul termenului latinesc fides, se cuprind sensurile de: credinta, devotament, respectarea promisiunii. Iar termenul romanesc de credinciosie este cu totul cuprin­zator fata de aceste sensuri. Si credem ca cea mai intrinseca si apropiata caracteristica a credintei-credinciosie este cea de respectare a promisiunii, fata de altul ca si fata de tine insuti. Este ceea ce te face credibil.

Acesta este si sensul pentru care atributul de credin­cios este alaturat si lui Dumnezeu. Atat in Vechiul, cat si in Noul Testament, Dumnezeul nostru este numit "credincios": in (7, 9; 32, 4) El este fidel promisunilor Sale si Legii pe care o da poporului ales si in functie de care va judeca pe oamenii de sub Lege.

Dar si termenul de credinciosie I se atribuie aceluiasi Dumnezeu - ca de exemplu in : "Doamne, auzi rugaciunea mea, asculta cererea mea intru credinciosia Ta..". Atentia deosebita pe care Dumnezeul evreilor le-a acordat-o a facut pe unii aghiografi sa-L numeasca pe Dumnezeu si "gelos", termenul grecesc de "zilos" amintind inversunarea cu care Yahve urmareste pastrarea raporturilor de fidelitate intre El si poporul Lui. Dar cel mai adesea se face apel la credinciosia lui Dumnezeu, ca fiind certitudinea credinciosului in pri­vinta sigurantei pe care o poate avea in Stapanul sau: "Atat de mare este credinciosia Ta, Doamne", spune Ieremia in Plangerile lui (3, 23).

In acelasi sens vorbeste Noul Testament despre Dumnezeu, atribuindu-I calitatea de credincios cu nu­anta de credinciosie, de fidelitate. in prima scrisoare catre Corinteni a sfantului Apostol Pavel citim: "Cre­dincios este Dumnezeu prin Care ati fost chemati la impartasirea cu Fiul Sau, Iisus Hristos, Domnul nostru" (1, 9), intarind apoi aceasta semnificatie prin textul epstolei catre Evrei (10, 23): "Sa tinem marturisirea nadejdii cu neclintire, caci credincios este Cel ce a fagaduit", ceea ce inseamna - Cel ce-si va respecta si fagaduinta.

Acelasi sens il consemneaza direct si scurt si sfantul apostol Petru cand vorbeste despre "Credinciosul Zidi­tor" (I, 4, 19), intarind cu claritate ca Dumnezeul crestin este Ziditorul si in acelasi timp, sau poate tocmai de aceea, El Se constituie si raspunzator pentru zidirea Sa.

In concluzie, simpla credinta despre existenta lui Dumnezeu, fara un angajament in practicarea ei - adica in indeplinirea voii Lui - este o fictiune. Doar crezi ca crezi! Pentru aceea vin si incercarile lui Dumnezeu, pentru a te verifica tu insuti in ce masura crezi, sau poate a si da dovada celorlalti de credinta ta. Credinta fara credinciosie e moarta - o spune Iacob - asa dupa cum si relatiile intre oameni se inscriu pe aceleasi coordonate.

O simpla simpatie nu inseamna si prietenie. Credinciosia, ca si prietenia, se incearca in foc si in primejdii. Si credinta in Dumnezeu va deveni si credinciosie, atunci cand ea va iesi invingatoare din aceste incercari. Iar aceasta se dobandeste asa cum ne invata autorul , prin indemnul: "fii credincios pana la moarte" (2, 10). Numai atunci vom putea sti daca Dumnezeu ne va gasi ca am fost "robi credinciosi" sau numai parelnici inchinatori, pentru inselarea privirilor celorlalti, sau pentru o buna parere de sine.

Anca Manolache

26 Aprilie 2012

Vizualizari: 3038

Voteaza:

Credinta si fidelitate 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE