Criza Occidentului

Nu mai este o chestiune de meditatie filosofica constatarea ca Europa trece printr-o criza. O dezorientare completa s-a insinuat in sufletul omului pasnic, in inima burghezului comod, ca si in mintea acelora framantati, in general, de intrebari. Toate categoriile sociale, oameni de afaceri si filosofi, ignoranti si invatati, politicieni si teoreticieni au fost cuprinsi de panica incertitudinii. Nimic nu mai pare sigur, totul este fluidic, orice are un caracter de inspaimantator provizorat: ideea ca si viata noastra cea de toate zilele. Demonul distrugerii domina toate actele noastre, in ordinea abstracta sau in cea concreta. Si peste ruinele acumulate in toate domeniile, un semn de intrebare se ridica, ca o imensa piatra funerara: care este termenul final al acestei tragedii? Spre ce abis se indreapta omenirea? Catre ce mare a mortii isi face loc fluviul turbure ce a inundat Occidentul?

Iata tema esentiala a celor care s-au ocupat de criza Occidentului, socotind-o o perioada catastrofica, de decadere, un declin al umanitatii. As fi tentat sa citez un numar nesfarsit de autori, care incep prin a considera epoca actuala ca un apus, ca o decadenta si o dezagregare funciara a ceea ce a dat mai bun omenirea pana acum: cultura si civilizatia occidentala. Astfel, un Oswald Spengler va scrie o lucrare masiva, in scopul acesta, Untergang des Abendlandes, in care, cu un lux de argumente uneori discutabile, va cauta sa arate ca fiecare cultura are un destin circular, ca si omul: se naste, ajunge la maturitate, apoi se anchilozeaza si moare. Cultura noastra ar fi ajuns in ultima faza, aceea a batranetii; astazi ea se gaseste intr-o stare de disolutie si nu vor mai ramane din ea decat vestigiile, asa cum au ramas, de pilda, in Egipt.

Ce este ocriza? Dupa Spengler, criza culturii occidentale sta in rasturnarea valorilor. Declinul unei culturi se manifesta printr-o criza a valorilor create si acceptate de generatiile anterioare. In faza critica, aceste valori sunt contestate, interpretate, criticate si respinse. O astfel de revolutie negativa ar fi inceput, in Occident, odata cu Jean- Jacques Rousseau si nihilismul european s-ar fi accentuat, prin Schopenhauer, Hebbel, Wagner, Nietzsche, Ibsen, Strindberg etc. In epoca de inflorire a unei culturi - crede Spengler - normele si valorile sunt traite instinctiv. Decadenta este o perioada de teoretizare, in care valorile sunt speculatii abstracte, tocmai fiindca nu exista in concret. In domeniul etic, de pilda, in loc sa se plece de la valorile morale, pe care viata le impune organic si necesar, acestea sunt fagaduielile unor sisteme teoretice si viata se desfasoara fara suflet, fara certitudinile directe ale instinctului, sub conducerea intelectului: viata avea un suflet si, sub tutela inteligentei abstracte, acesta a murit.

Este si adevar si eroare in afirmatia lui Spengler. Simplul fapt insa, de a rasturna valorile instaurate in trecut, nu poate constitui un declin; el nu poate primi, in sens peiorativ, nici numele de criza. Daca privim omenirea, in ansamblul ei, ca o singura fiinta, putem constata ca ea si-a schimbat continuu modalitatea vietii de la primitivi si pana astazi. In particular, Occidentul poate fi reconstituit istoric, ca o realitate permanent schimbatoare; s-a crezut totdeauna ca idei sau doctrine, forme si institutii invechite pot fi inlocuite prin altele mai bune si mai potrivite cu mentalitatea unei epoci. Ar fi, astfel, omenirea in permanent declin? O astfel de afirmatie nu poate fi sustinuta, fiindca ar pune perfectiunea in oamenii primitivi, in nuditatea conceptuala a intelectului.

Este adevarat ca Spengler crede ca diferitele culturi, care au existat sau exista astazi, sunt inchise, ca nu au nici o comunicatie intre ele, si ca nu pot fi intelese ca stadii diferite si ierarhice ale evolutiei umanitatii. Dar, in felul acesta, in cadrul unei aceleiasi culturi, omul - ca si criteriile vietii lui - ar fi un dat complet si definitiv, nesusceptibil de perfectionare, sau un simplu mecanism instinctiv, a carui crestere ar fi sarcina exclusiva a naturii, un elan vital sau psihic, inconstient si obscur. Actiunea constienta a inteligentei ar avea un caracter nefast si destructiv: prin ea valorile s-ar pulveriza si indoiala s-ar introduce in orice domeniu. Examenul critic, specific mentalitatii europene, ar constitui, prin el insusi, o faza de declin, iar alegerea libera a criteriilor vietii ar aduce, fatal, criza in inima ei.

O criza insa nu poate fi o simpla rasturnare de valori , ea consta, in primul rand, in faptul - si aici este gravitatea - ca se inlatura valori care au avut o circulatie, fara a fi inlocuite cu altele. Daca unui stat, care nu a avut o constitutie, ii dam una, adica, daca dintr-un stat care a avut o structura arbitrara si confuza facem un stat cu o structura constitutionala, nu poate fi vorba de o criza, ci de un progres. Daca in arta introducem alte principii, cu inlaturarea celor vechi, nu ne aflam in fata unei crize, ci in fata unei schimbari mai adecvate mentalitatii momentului. Si asa si in alte domenii; schimbarea unor valori, prin altele,. nu constituie, inevitabil, un moment de recul. S-ar putea, raspunde, totusi, ca exista o ierarhie a valorilor, si ca substituirea unor valori noi celor vechi poate insemna o criza. atunci cind primele sunt inferioare ultimelor. Un criteriu de ordine pentru valori nu exista insa pana acum, iar o evaluare a valorilor insesi este o operatie relativa, care depinde de criteriul ales. Valorile au un caracter subiectiv, ele "sunt artificii si o satisfactie data unor tendinte ale oamenilor", scrie S. Alexander. Obiectivitatea lor nu ar consta intr-o oarecare constringere a naturii asupra spiritului, spune acelasi autor, intr-o coercivitate intrinseca a lucrurilor, a obiectivului, ci in constringerea exercitata de acordul inteligentelor asupra mintii individuale. Actiunea spiritului instaureaza regnul unor valori, si nu actiunea lor directa si obiectiva asupra noastra.

Lasand la o parte discutia vasta, care poate fi urmarita indefinit in domeniul axiologic, dupa noi, numai o apreciere de ordin pur formal a valorilor va putea avea, singura, o garantie in ea insasi. Din acest punct de vedere, o valoare nu este decat un centru organizator al unor activitati, sentimente sau idei. Valoarea este un focar din care radiaza o structura. Valorile, care domina, la un moment dat, cultura si civilizatia, denota, astfel, o anume organicitate si cu cit aceasta organicitate este mai completa, cu atat valorile sunt mai vaste.

Singura ierarhie posibila si obiectiva a valorilor este aceea a vastitatii domeniului pe care-l organizeaza. Astfel, binele urmarit de un individ pentru sine este o valoare minora fata de binele care se adreseaza unei grupe din ce in ce mai mari de oameni. Si tot asa, adevarul stiintific, fiind accesibil oricarei inteligente, capata o valoare universala, spre deosebire de adevarurile afirmate individual, incapabile sa organizeze lumea ideilor. Chiar si in arta, in politica, in sociologie etc, valorile vor avea un caracter major, cu cat structurile pe care le vor infiinta vor fi mai ample si mai riguros organizate. De aceea, se poate observa ca inlocuirea unor valori vechi prin altele noi, pentru a nu conduce la o criza si un declin, trebuie sa coordoneze cel putin egal, daca nu mai mult, domeniul pe care-l structurau cele vechi. Cu alte cuvinte, daca un sector al culturii sau al civilizatiei este ingustat de interventia valorilor noi, daca noua lui structura lasa afara un segment de activitate si gindire, pe care nu-l mai fundeaza, ne gasim iarasi in criza, deoarece, prin definitie, dintr-un domeniu am exclus unele valori. Pe scurt, criza exista, daca excludem, pur si simplu, valorile vechi, fara a le inlocui; sau daca le substituim altele noi, mai restranse decat cele vechi.

Sa examinam situatia Occidentului. Ceea ce se poate observa, de la inceput, este o stare de confuzie turburatoare. In domeniul social se cauta principiile unei societati noi, dar s-a inceput eliminarea celei vechi. Chiar daca se formuleaza unele principii sociale, ele sunt particulare fiecarei colectivitati. Insa, mai mult sau mai putin, statele europene erau constituite pe o structura comuna si este important faptul ca aveau un acelasi sistem ideal de valori. Se respinge astazi ceea ce forma un principiu mai vast, in folosul unui principiu mai redus. Conflictul este inevitabil. Se cauta a se funda o filosofie a fiecarei natiuni, o arta nationala sau, In general, un ideal care sa nu fie idealul altora. Este o goana nebuna dupa principii, care se improvizeaza, neavand decat o valoare particulara. Criza, in general, se defineste printr-o lipsa de valori sau prin introducerea unor valori particulare, pentru care luptam ca si cum ar avea o semnificatie universala.

Iata, sumar, in ce consta criza Occidentului. Ea se caracterizeaza nu atat prin rasturnarea valorilor, cum credea Spengler, nu atat prin faptul ca valorile nu mai fac parte din insasi existenta noastra, ci mai curand prin inexistenta vastelor valori, susceptibile sa ordoneze, sa centreze intreaga activitate a omului, in familie, in societate, in omenire sau in cosmos. Nu fiindca nu traim pe baza unor valori etice date ne zbatem in aceasta conflagratie, care a cuprins intreaga lume, ci fiindca am pierdut din vedere valorile ideale, singurele capabile sa reflecteze o armonie si o organicitate in gandire, simtire sau actiune. Desigur, o valoare ideala nu poate fi realizata concret, prin mijloacele imperfecte de care dispune omul. Dar existenta ei ca un punct cardinal al nazuintelor noastre ar calauzi sperantele, vointa, certitudinile si incertitudinile vietii. O asemenea stea polara a oricarei activitati nu exista in Occident. Conduita noastra este ghidata de meteorii efemeri ai tuturor ideologiilor particulare si meschine, de idealuri marunte si zadarnice, care despart omenirea, in loc sa o unifice.

In special in lumea ideilor - unde au semnificatia de principii - valorile au devenit din ce in ce mai restranse. Daca principiu mai inseamna si ceea ce este esential, putem vedea intreg conflictul lumii actuale in disparitia treptata a esentialului. Bogatia de rezultate pe care le-au inscris munca si efortul extraordinar al Occidentului i-a fost, in mod paradoxal, fatala: Occidentul s-a pierdut in detalii, cand nu s-a ratacit complet; el si-a pierdut orizontul din pricina ca s-a afundat in adancimile amanuntului. Dar numai de pe marile inaltimi, viziunea devine mai ampla; ochiul care priveste de pe piscul muntelui poate scruta marile departari.

Astfel si-a pierdut Occidentul marile probleme, si in aceasta consta criza lui.

Este evident ca ne gasim in fata unei dezagregari. Exista ceva viciat in aceasta lume. Am recunoscut, intr-un prim examen general, cauza acestei crize, in lipsa de valori autentice, in inchinarea la valori particulare, in confuzia si absenta rinciniilor Aceasta se traduce, in concret, printr-o situatie dintre cele mai bizare. Jocul de fapte si de actiuni, actele indivizilor ca si ale societatilor nu sunt dominate de principii directoare. Explicand actele noastre prin motive si valori particulare, nu mai este ideea care justifica actul, ci acesta justifica ideea. Mecanismul lumii s-a intors. Explicatia, si cu aceasta motivarea unui lucru, se face integrand lucrul intr-o idee generala, deja admisa. Acesta este mersul normal al rationamentului, care pleaca de la general la particular. Justificand activitatea lui prin idei particulare, gasite ad hoc, Occidentul a rasturnat problema; nu mai este vorba de a arata intrucat o actiune se integreaza intr-un sistem de idei si este compatibila cu el, ci de a gasi idei particulare care sa explice o anumita activitate. Antecedentul problemei este schimbat: actul premerge principiului. "Also im Anfang war die Tat", va conchide lumea occidentala, odata cu Goethe.

Deoarece se pot gasi idei particulare care sa sprijine accidental orice activitate, aceasta s-a dezlantuit orb, tocmai fiindca nu mai este stapinita de principii.

Se poate constata o hipertrofiere a activitatii, o preocupare demonica de " face". Primatul faptului, iata ce conduce astazi viata individului. Am dezlantuit sentimentele si resentimentele noastre si am cautat sa le dam curs in faptele cele mai bizare, care necesita doctrinele cele mai absurde si contrare. Ideile? ele nu sunt decat anexe sofistice, si uneori chiar de natura propagandistica sau retorica. O logica morbida conduce desfasurarea vietii noastre. Cunoscutul psiholog Ribot a analizat, in diverse cazuri patologice, aspectele mecanismului logic; el a constatat o logica speciala, o inlantuire curioasa, pe care a denumit-o logica sentimentelor. In logica obisnuita se dau premisele si se cauta apoi concluzia. In logica - sau mai bine zis, ilogica - sentimentelor se da, mai intai, concluzia si se cauta premisele care i se potrivesc. Concluzia este dorita, cautata si se impune prin premise artificiale sau particulare.

Aceasta logica stranie guverneaza activitatea Occidentului: unui act, care este dorit, i se cauta premise justificatoare. Dar acest act este orb.

Asa a devenit omul o simpla forta printre alte forte, o simpla actiune in realizare oarba, o energie in permanenta epuizare.

In cartea a cincea a Istoriei Naturale a lui Pliniu cel Batran gasim un pasaj ciudat: "in fierariile din Cipru se poate vedea o musca mare cu patru picioare: unii o numesc pryala, altii ii dau numele de pryausta. Ea traieste atat timp cat se afla in mijlocul flacarilor; daca zboara mai departe, moare". Nu stiu cat adevar poate contine fabuloasa poveste a lui Pliniu. Dar omul occidental seamana cu aceasta pryala: el nu poate trai decat in focul senzatiilor si al agitatiilor continui. Intr-o lume calma, moare. Renuntand la principii generale, el si-a dezordonat activitatea si i-a dat frau liber. Dar renuntand la modalitatea normala a ratiunii, el a renuntat la insusi echilibrul inteligentei sale. In fata spectacolului pe care il prezinta Europa, versurile poetului ne revin in minte, fara sa o vrem: "Noi siam cenuti al luogo ovio fho detto, Che tu vedrai le genti dolorose, CKhanno perduto ii ben dello inlelletto". Sunt vorbele pe care Virgiliu le adreseaza lui Dante, la intrarea in Infern.

Am vazut ca viata culturala si sociala a Occidentului este confuza datorita, in primul raind, lipsei de principii universal admise. Daca acest fenomen ar fi unic in istoria Europei, am avea dreptul sa tragem incheierea ca suntem intr-o epoca de decadenta, de declin, si ca peninsula de la capatul vestic al Asiei a fost invadata de intunericul zeului mortii: nu soarele lui Apoilon va strabate cerul european, de acum inainte, ci un astru obscur si mort, patronat de Erebos, zeul titular al tenebrelor. Spengler, ca si Massis sau alti autori, ar avea dreptate. Dar este usor sa ne convingem ca nu este asa.

Aplecati doar pe istoria faptelor din timpul nostru, pierdem din vedere ansamblul istoric al Europei; un fenomen psihic, explicabil dealtfel, ne face sa credem ca lumea trecutului a fost mai buna decat lumea noastra, fiindca o cunoastem de la departare; de la oarecare distanta insa impuritatile, defectuozitatile, asimetriile se micsoreaza, devin detalii neinsemnate, pana cand, privite convenabil, ele se sterg cu totul. Astfel se poate, de pilda, ca luna de pe cer sa para un disc circular, cand ea nu e nici disc si nici perfect circulara. Daca o privim printr-un aparat optic maritor care o aduce mai aproape de ochiul nostru, ne dam seama imediat de iluzia noastra.

Imi pare ca la fel stau lucrurile si cu faptele istorice: distanta noastra de ele provoaca ochiul sa le retuseze, sa nu mi vada monstruozitatea si diformitatea lor.

Din vremea romanilor si pina astazi, fiecare secol a repetat ca un ecou exclamatia lui Cicero: O tempora, o mores ! Fiecare epoca, fiecare generatie a considerat generatiile precedente mai fericite.

Intr-o carte intreaga, La tristesse contemporaine, H. Fierens-Gsvaert s-a silit sa descrie tristetea decadenta a lumii in toate domeniile, lume care altadata putea sa-si fixeze privirile catre o "iluzie dominanta", dar astazi si-a pierdut toate iluziile. Este adevarat, se poate recunoaste, ca in aceasta nostalgie a trecutului este o tristete; dar aceasta este tocmai ratacirea noastra, care ne face sa atribuim numai trecutului o valoare si prezentului nici una.

Profesorul P. P. Negulescu, intr-unul din cursurile sale, se straduia sa arate, de-a lungul istoriei, prin citate ilustrative luate din scriitorii recunoscuti, regretul acestora pentru timpurile trecute si constatarea ca traiesc vremuri mai rele. Oamenii au avut totdeauna constiinta unei rasturnari de valori si nostalgia trecutului sau speranta unui viitor mai bun. Totdeauna s-ar fi putut face deci o teorie a declinului Europei, fiindca, in fiecare epoca, scriitorii de care vorbeam ar fi putut constata substituirea unor valori minore, altora majore. Chiar si in timpurile pe care noi le numim, dintr-un sentiment romantic, fericite - vreau sa numesc epoca Helladei - existau ganditori de prima marime care preconizau o schimbare pe toate planurile. Ce reprezinta, astfel, Republica utopica a lui Platon, care s-a dovedit si mai iluzorie pnn incercarea filosofului grec de a o realiza la Syracuza, incercare sfarsita atat de tragic? Ce semnificatie alta putem acorda Politicii lui Aristotel decat aceea ca e o intentie de a perfectiona moravurile, societatea, mentalitatea vremii? Dealtfel, gandirea greceasca a fost preocupata mai mult decat se banuieste de deficientele socialo-culturale ale lumii hellenice. Insusi Herodot trateaza despre un guvernamant perfect; se pare ca si celebrul sofist Protagoras a avut un proiect de stat perfect - in scrierile lui, Antilogica. Aristotel pomeneste de un Phaleas, de un Hippodamos, care ar fi expus, in scrieri pierdute pentru noi, teoriile unor state ideale. Desigur, si sunt motive puternice ca sa credem, ideea unor cetati perfecte preocupa pe filosofii greci inca mai mult decat ne permit sa tragem concluzia informatiile ce ne-au parvenit si probabil inca multe utopii grecesti nu au mai ajuns pana la noi.

Sa nu credem ca aceste incercari insemnau preocupari particulare, de ordin politic numai. In ele interveneau conceptiile fundamentale despre lume, despre om si despre valori, in general. Pentru Platon, statul trebuie sa fie construit pe baza unui principiu etic; dar binele se confunda, la el, cu adevarul. Iata-ne in plina metafizica platoniciana! Societatea lui Platon sau a lui Aristotel era organizata in conformitate cu principiile filosofiei lor; cu aceasta, ea se incadra intr-o problema mult mai vasta, aceea a lumii, a cunoasterii adevarului si a binelui.

Dar nu este in intentia noastra sa analizam operele politice sau filosofice ale ganditorilor greci. Ceea ce am voit sa relevam aici a fost faptul ca in insasi lumea greceasca exista constiinta unor maladii generale, care trebuiau, cu necesitate, eliminate. Platon sau Aristotel, Hippodamus sau Protagoras ar fi putut conchide: daca nu se realizeaza in practica comunitatile perfecte pe care le propunem, lumea greceasca e amenintata de o catastrofa; ea se afla in declin si numai printr-o interventie energica si eficace, pe baza unor principii admise teoretic, valabile adica universal, ea va putea fi redresata. Platon ar fi putut, in felul acesta, sa scrie, in locul Republicii, Declinul Hellenismului, iar Aristotel, in locul Politicii, Criza lumii grecesti.

Nu vom urmari istoric diversele utopii care s-au nascut in cursul secolelor: Utopia unui Thomas Morus, Leviathan, Hobbes, Contractai social al lui Rousseau etc. Examinand acest proces continuu de reforma, care are un caracter tragic si care este specific Europei, nu se poate desprinde decat o concluzie: sentimentul de criza, de imperfectiune a intregii culturi occidentale, este o constanta istorica a evolutiei ei. Sau vrem sa spunem ca in restul lumii nu au fost dorite reforme, dar incercarile au fost mult mai rare.

Este constiinta permanent tragica a Occidentului, care crede ca sufera mai mult decat sufera in realitate. Corolarul acestui sentiment este dorinta de a schimba, de a face perfecte toate lucrurile din lume: societatea ca si omul. De aici urmeaza o agitatie perpetua, o neliniste permanenta, care incarca sufletul europeanului cu un dinamism bizar, sursa tuturor solutiilor perfecte, pe care le construieste pentru a le abandona, si a incepe de la capat iarasi, si asa la nesiirsit. Occidentul este in cautarea unei ordini principiale prin speculatii aventuroase, dar minunate. Singurele epoci europene in care o asemenea ordine a fost incercata in mod efectiv au fost aceea bizantina si aceea catolica, imperiul Basileilor si imperiul Papilor. Dar, doctrina crestina, fie cea din Rasarit, fie cea din Apus, era o invatatura abia in formatie, care isi cauta ea insasi fundamentele. Crestinismul preluase o lume in care nu se nascuse, o lume patrunsa de cultura greceasca. Evul Mediu, considerat ca cea mai stabila si cea mai unitara dintre epocile istorice occidentale, se afla intr-o permanenta framantare de idei in procesul de definire a propriilor sale conceptii, iar cand aceasta framantare isi gaseste un termen (relativ) prin formularile aristotelice ale lui Thomas de Aquino (1225-1274), curand apar zorile Renasterii, care va deschide poarta tuturor antagonismelor pana in zilele noastre.

Putem conchide ca regretul timpurilor trecute, pe care-l constatam istoric, este, mai curand, nostalgia viitorului. Exprimam gresit, raportandu-ne la trecut, decadenta Europei; tristetea contemporana este, in fond, recunoasterea unui ideal neimplinit, a unui viitor mai bun, pe care forta inteligentei Occidentului putea sa-l realizeze si nu l-a realizat. Este in toata Renasterea si in toata perioada istorica de la ea si pana la noi, un sentiment de neterminat. Cum sa implinesti opera inceputa atunci? Iata singura problema reala, care se ridica in mod obiectiv si care arata ca nu poate fi vorba de un "declin al Occidentului".

Anton Dumitriu