Cu un sarut mai aproape de moarte

Cu un sarut mai aproape de moarte Mareste imaginea.

Cînd eram mic, nu suportam ticăitul ceasurilor. Şi asta nu pentru că sufeream cu nervii sau de insomnie, ci pentru că ceasul îmi amintea de existenţa timpului. Fiecare tic-tac era pentru mine ca o bătaie în porţile morţii. Cînd mă culcam în pat şi în întuneric se mai vedea doar conturul albicios al ferestrei, ticăitul ceasului se asemăna cu zgomotul roţilor unui tren care mă duce spre moarte.

Era atît de scurt un ticăit, dar era destul ca să mă cufunde într-o tristeţe doborîtoare, într-o tristeţe din care nu credeam că voi ieşi vreodată. Era îngrozitor să ştiu că eu nu-mi voi putea întoarce timpul vieţii nici măcar cu un singur ticăit. Mă sfîşiam simţind cum dispare în nefiinţă pentru totdeauna şi irecuperabil sunetul acela monoton şi trist.

Acest sentiment îl retrăiam mai cu seamă seara, la culcare. Dar adevărata tristeţe şi singurătate mă copleşeau în casele străine, chiar şi la bunica, unde mă adormea un ceas mare, sovietic. Atunci mă gîndeam ce deprimant ar fi să aud astfel de ceasuri toată ziua, dar totodată îmi dădeam seama că ele ticăie oricum, chiar şi atunci cînd eu nu le aud. Orice aş fi făcut şi oriunde m-aş fi dus, timpul trecea.

Singurul rost pe care îl mai vedeam era să urmăresc cît mai atent trecerea timpului, să o înregistrez, să o explic. A fost cea mai dureroasă ocupaţie din viata mea, dar n-a fost fără rost.

Am început să văd trecerea timpului în orice: în frunzele care cad sau doar se mişcă, în orice schimbare, în orice cuvînt sau gest care erau înghiţite imediat de trecut ca de un stol de piranha. Eu însumi rămîneam nemişcat şi neputincios în faţa trecutului care mă înghiţea încetul cu încetul.

Trecerea timpului se poate măsura cu orice. O măsurăm cu hainele din care creşteam, cu oamenii care mureau sau se căsătoreau. Nimic nu opreşte trecerea timpului. Şi cei îndrăgostiţi pot spune: iată, sîntem cu o atingere mai aproape de moarte, sîntem cu o îmbrăţişare, cu un sărut mai aproape de moarte.

Sîntem întotdeauna mai aproape. De multe ori mă surprind asupra aceluiaşi gînd în timpul Liturghiei, cînd preoţii şi diaconii îşi dau sărutul iertării şi al dragostei înainte de a se împărtăşi cu Trupul şi Sîngele lui Hristos. Atunci ei se cuprind şi, sărutîndu-se pe umăr, zic: „Hristos în mijlocul nostru", iar celălalt răspunde: „Este şi va fi".

Ce minunat! Atunci sînt cu adevărat cu un sărut mai aproape de moarte, dar şi mai aproape de Viaţă. Pentru un singur lucru mă rog atunci, ca sărutul acesta să mă apropie anume de Viaţă şi nu de moarte.

Parintele Savatie Bastovoi

Ortodoxia pentru postmodernisti, Editura Cathisma

Cumpara cartea "Ortodoxia pentru postmodernisti"

 

20 Ianuarie 2017

Vizualizari: 4114

Voteaza:

Cu un sarut mai aproape de moarte 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE