Cum raspunde mesajul Evangheliei la provocarile contemporane?

Cum raspunde mesajul Evangheliei la provocarile contemporane? Mareste imaginea.

S'a vorbit în acest titlu despre mesajul Evangheliei, pe de o parte, iar, pe de altă parte, despre provocările lumii contemporane. Am avut impresia că acest titlu ar trebui răsturnat. Să nu începem dinspre provocările lumii contemporane pentru a ajunge la mesajul Evangheliei, ci mai degrabă să începem cu provocările Ortodoxiei şi ale Evangheliei la adresa lumii în care ne aflăm.

Aş nuanţa această temă spunând mai departe: provocările Ortodoxiei în faţa evoluţiilor şi dezvoltărilor din societatea şi lumea contemporană. Aceasta din mai multe motive.

O dată pentru că Evanghelia nu este un mesaj sau nu este numai un mesaj, nu poate fi redusă numai la un mesaj, deşi, într'un fel, cuvântul evanghelie în limba greacă poate fi tradus aproximativ prin mesajul cel bun, mesajul unei fericiri, o veste bună - căci o veste este totdeauna şi un mesaj. Dar Evanghelia, în înţelesul ei ortodox, este mai mult decât o simplă propovăduire, decât un simplu cuvânt. Este o veste despre ceva care s-a întâmplat cândva acum două mii de ani şi care continuă să provoace şi să solicite de două milenii umanitatea.

Mai mult decât un mesaj, Evanghelia este o revelaţie. Este Evanghelie cu adevărat, descoperire şi manifestare a vieţii lui Dumnezeu către om, o comunicare a acestei vieţi numai în Biserică, Biserica fiind trupul lui Hristos, al Celui care aduce această veste bună. Hristos nu aduce această veste bună numai ca o simplă comunicare care să fie transmisă în istorie, ci Se comunică pe Sine necontenit sub forma aceasta eclezială, bisericească, liturgică, sacramentală, mistică.

Evanghelia este o prezenţă prin prezenţa în istorie, în Biserică, a Evanghelizatorului veşnic care este lisus Hristos Cel întrupat, răstignit Şi înviat. In primul rând aş accentua calitatea de înviat a lui lisus Hristos, pentru că, într'un fel, creştinii, ca unii care suntem încorporaţi prin credinţă şi prin Sfintele Taine în trupul Său mistic care este Biserica, suntem chemaţi să devenim fii şi fiice ale învierii. Dacă există o definiţie, mai degrabă o încercare de aproximare de definiţie a creştinismului - şi mă refer mai precis la creştinism în varianta sa ortodoxă, nu la orice fel de alt creştinism -, creştinismul reprezintă învierea prelungită, comunicată, viaţa Celui înviat transmisă nouă, întregii umanităţi, prin intermediul Bisericii. Noi, creştinii, suntem chemaţi să fim fii şi fiice ale învierii. Invierea este marea provocare pe care nu istoria o aduce la adresa lui Dumnezeu, ci Dumnezeu o aduce istoriei, a timpului, a destrămării universale a lucrurilor. Este marea provocare pe care Dumnezeu ne-o pune şi o va pune prin intermediul Bisericii până la sfârşitul istoriei umanităţii: faptul ca suntem chemaţi la înviere, că trebuie să dovedim prin înrădăcinarea noastră, prin împlântarea noastră mistică, prin altoirea noastră pe trupul Celui întrupat şi înviat, că suntem cu adevărat fii şi fiice ale învierii.

Aş reaminti ceea ce spunea marele bătrân Sofronie de la Essex într-una din scrisorile sale în urmă cu o jumătate de secol, o scrisoare adresată unui personaj foarte interesant al secolului trecut. Un englez de origine aristocratică, nobiliară, fiul unui prim-ministru al Marii Britanii, convertit iniţial la anglicanism, apoi la catolicism, cu experienţă pe la Chevetogne, găseşte ulterior la Sfântul Munte Ortodoxia şi sfârşeşte ortodox, deşi a avut după aceea nenumărate avataruri diplomatice şi teologice.

Printre altele, acest diplomat erudit, fost călugăr romano-catolic, devenit ortodox, a fost şi editorul uneia din importantele opere necunoscute până atunci ale Sfântului Simion al Tesalonicului. Mă refer la David Balfour. Intr'una din scrisorile adresate spre convertire acestui David Balfour, părintele Sofronie i-a spus trei lucruri, i-a comunicat trei axiome, trei principii călăuzitoare privitoare la înţelegerea Ortodoxiei, şi care poate ar trebui să le memorăm cu toţii pentru că ele ne arată în ce măsură creştinismul nostru este cu adevărat un creştinism al învierii, un creştinism resurecţional în sens fiinţial profund, iar nu într'un sens doar verbal sau comemorativ, festivist, jubiliar.

Părintele Sofronie îi spunea că el nu înţelege cum poate să existe un creştinism an-eclezial, deci un creştinism fără Biserică. Când am spus Biserică am spus Tradiţie, am spus Sfinţi Părinţi, am spus comunicarea revelaţiei prin intermediul formelor liturgice, sacramentale, şi apoi cealaltă tradiţie care este lanţul de aur al Sfinţilor, tradiţia harismatică prezentă în Biserică prin intermediul sfinţilor, de la Apostoli şi până la Siluan şi Sfântul Sofronie (îi spun Sfântul Sofronie, deoarece pentru mine este sfânt chiar dacă nu este încă oficial canonizat).

Sofronie nu poate înţelege cum vine asta:

Unu, creştinism iară Biserică.

Doi, creştinism iară dogme, deci fără o învăţătură riguroasă definită de Biserică care să despartă adevărul de eroare şi să arate calea cea adevărată, nu de dragul acestei căi ci - ca să folosesc o altă expresie a bătrânului Sofronie - pentru a avea fericirea de a ne afla pe calea cea adevărată, şansa şi bucuria de a fi descoperit calea.

Această cale este jalonată, balizată de borne, iar aceste borne sau „turnuri de pază" - cum sunt numite la Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie - sunt dogmele Bisericii. Deci nu înţelege cum poate să fie un creştinism adogmatic, fără dogme, fără o cale care să nu fie jalonată.

Trei, cum pot oamenii să înţeleagă că există un creştinism neascetic, sau antiascetic, un creştinism care să escamoteze provocarea misticii şi spiritualităţii? Un creştinism neascetic şi nonmistic este un nonsens la fel de mare ca şi un creştinism nedogmatic, antidogmatic, sau ne- sau antieclezial.

Se spune că măreţia şi unicitatea Ortodoxiei între celelalte forme de religie şi religiozitate mai mult sau mai puţin organizate stă tocmai în faptul că a rămas fidelă, cel puţin ca intenţie, ca principiu - luat in corpore ca masă generalizată, dar lucru realizat în sfinţi -, adevăratului creştinism, aducându-ne aminte că este un creştinism eclezial, liturgic, un creştinism dogmatic, ascetic şi mistic. Sfinţii sunt cei care ne arată destinul şi vocaţia la care trebuie să ajungem cu toţii. Ei sunt fiii şi fiicele învierii realizate în decursul istoriei. Prezenţa lor este o prezenţă sacramentală, liturgică, la fiecare Sfântă Liturghie, o prezenţă mistică şi duhovnicească comunicată atât prin rugăciunile lor cât şi prin prezenţa ucenicilor vii până în zilele noastre. Evanghelia există concretizată în această întrupare nesfârşită a lui Iisus Hristos care se continuă în Biserică, pentru că Biserica este întruparea nesfârşită a Cuvântului lui Dumnezeu. Mai concret, sfinţii sunt cei în care se prelungeşte întruparea lui Dumnezeu în istorie. Această întrupare mistică trebuie să se realizeze, într'un fel, în fiecare dintre noi. Este în acelaşi timp o întrupare şi o înviere.

Ortodoxia vrea să aducă aceasta necontenit aminte oamenilor. Cel mai bine, cel mai profund, cel mai emoţionant şi cel mai direct din punct de vedere liturgic o aminteşte poate în perioada cunoscută sub numele de Perioada Păresimilor, a Postului Mare, a Trioduîui. In aceste patruzeci de zile de pregătire pentru înviere, Ortodoxia aduce prin cultul său cea mai mare provocare la adresa omului şi umanităţii. Ea aduce provocarea unui nou mod de existenţă. Acest parcurs al celor patruzeci de zile este jalonat şi el de cinci mari etape, de cinci mari duminici (sau şase, depinde cum numărăm şi cu care începem). Acest parcurs care începe cu Duminica Izgonirii lui Adam din Rai şi sfârşeşte cu Duminica învierii Domnului nostru Iisus Hristos este un parcurs care ne arată destinul omului, soarta lui, originea lui, căderea şi restaurarea lui. Toate aceste lucruri sunt foarte subtil, înţelept şi profund sugerate de cultul divin. Această aventură a umanităţii reprodusă mistic şi liturgic de către Biserică în aceste zile este aventura omului ca chip de slavă al lui Dumnezeu, căzut în Adam, dar restaurat prin învierea lui Iisus Hristos.

Aceasta ca să dăm o formulă foarte concentrată de alură teologică şi dogmatică. Dincolo de această formulare concentrată, este vorba de drama omului creat după chipul lui Dumnezeu, adică după chipul lui Iisus Hristos, după chipul de slavă al lui Iisus Hristos, care este chipul cel veşnic al lui Dumnezeu în sânul Sfintei Treimi şi care reprezintă destinul originar al omului. Acest destin originar, omul l-a pierdut însă prin căderea în păcat. In locul chipului de slavă a lui Dumnezeu, omul a câştigat hainele de piele ale unei existenţe biologice, necrozate, supuse timpului, degradării, disoluţiei, destrămării. Locul promisiunii şi al făgăduinţei nemuririi a fost luat de perpetuarea speciei umane. Singura mângâiere care le-a mai rămas a fost aceea că, deşi vom muri noi, vor trăi copiii şi nepoţii noştri. Spun unii dintre Sfinţii Părinţi că oamenii au fost prin păcat condamnaţi la moarte.

Acesta este surogatul de veşnicie la care putem adăuga surogatul de veşnicie, de supravieţuire în memoria culturală, militară sau socială a umanităţii. Aceasta este singura perpetuare pe care oamenii şi-au asigurat-o după căderea în păcat.

Dar drama cea mai mare a fost aceea că peste chipul dumnezeiesc de slavă şi de lumină pe care l-a avut omul în Paradis s'a adăugat povara acestor haine de piele care reprezintă povara biologicului nostru. La aceasta s'a adăugat apoi catastrofa căderii în timp, în istorie, şi mângâierile pe care Dumnezeu ni le-a mai îngăduit în această perioadă de cădere. Ceea ce Biserica şi Ortodoxia vor în această perioadă a Triodului să aducă omului este tocmai acest lucru, că omul, dincolo de hainele de piele care se văd, este un chip de slavă al lui Dumnezeu, iar acest chip se vede cu adevărat numai în Hristos şi în Sfinţii Lui. Chipul omului creat după chipul lui Dumnezeu, căzut în Adam, care îşi regăseşte slava abia în Iisus Hristos, slava desăvârşită prin înviere.

Este foarte instructiv şi util de văzut felul în care Biserica în cele cinci duminici care urmează Duminicii Izgonirii lui Adam din Rai până la Duminica învierii lui Lazăr şi apoi continuând Săptămâna Patimilor şi cu învierea lui Hristos, Biserica a încercat să aducă aminte oamenilor de destinul lor originar, destinul lor protologic, spun unii teologi, dar care nu poate fi recunoscut cu adevărat decât în figura eshatologică.

Noi ca şi creştini nu putem cunoaşte începutul decât în Sfârşit. Cunoaştem ceea ce trebuia să fie Adam cel vechi şi n-a fost pentru că vedem destinul lui Adam realizat în ultimul Adam, în Iisus Hristos, şi în fiii acestui ultim Adam care sunt sfinţii.

Şi e foarte interesant de urmărit felul în care Biserica aminteşte acest lucru în prima Duminică, cea a icoanelor. Această Duminică este de fapt cea a Chipului. Pentru că uitându-ne la icoanele lui Iisus Hristos, a Maicii Domnului şi a sfinţilor, noi vedem ceea ce trebuia să fim şi n'am fost şi ceea ce trebuie să fim, adică sfinţi. Icoanele nu au funcţie numai teologică în sensul că ne descoperă pe Dumnezeu, au şi această funcţie teofanică, hristofanică, de descoperire, de manifestare a lui Dumnezeu. In icoană îl vedem nu numai pe Dumnezeu, ci ne vedem şi pe noi înşine. Icoanele au şi o funcţie antropologică. Icoanele sunt o antropologie concretizată, vizualizată, nu numai o teologie concretă, nu numai o metafizică concretă, ci şi o antropologie concretă. Pentru că în icoane îl vedem nu numai pe Hristos ci şi pe noi înşine, umanul nostru desăvârşit realizat. Nu degeaba acest uman autentic realizat apare pus chiar în prima Duminică de după cădere, de după Izgonirea lui Adam din Rai, în care omul a uitat ceea ce trebuia să fie. Icoana îi aduce aminte, chiar fără să vorbească, de ceea ce trebuie să fie omul cu adevărat, şi trebuie să fim cu toţii. E vorba de chipul lui Dumnezeu şi de vederea Lui.

Acest chip al lui Dumnezeu Se vede în icoană, dar orice vedere nu se poate realiza decât în lumină. De aceea, a doua duminică din Triod, care este Duminica Sfântului Grigore Palama, este duminica Luminii necreate deoarece Chipul adevărat al lui Dumnezeu nu se vede decât în lumină, iar această lumină este lumina slavei necreate a lui Dumnezeu. Este cea pe care o vedem în icoane sub forma acelei aureole sau a acelui halo. Este Duminica Chipului, Duminica Icoanei, Duminica Luminii.

Vine apoi a treia duminică, cea a Crucii care se află în mijlocul Postului Mare şi este axa centrală a acestui parcurs care are o funcţie cosmologică şi ascetică în acelaşi timp.

Triodul este împărţit în două părţi de Duminica Crucii. Primele două duminici sunt Duminica Chipului lui Dumnezeu în icoane şi Duminica Luminii. Celălalt ciclu este ciclul ascetic pentru că celelalte duminici sunt consacrate celebrării şi aducerii aminte a doi dintre cei mai mari sfinţi asceţi ai Ortodoxiei: Duminica Sfanţului Ioan Scăraru! şi Duminica Sfintei Măria Egipteanca. Personal nu încetez, să mă minunez cum de s'au organizat duminicile acestea în această ordine, pentru că, istoric vorbind, a fost o organizare aleatorie absolută, nimeni nu s'a gândit să le organizeze aşa. Ultima duminică apărută în ciclul acesta este cea a Sfanţului Grigore Palama. In secolul XIV s'a rotunjit această salbă, această coroană de duminici. Nu încetez să mă minunez de înţelepciunea Sfântului Duh care a lucrat pe căi tainice şi neştiute în istorie şi în Sfinţii Părinţi în stabilirea acestui Triod care din punctul meu de vedere reprezintă una din cărţile cele mai adânci din istoria umanităţii.

Acesta este Triodul. Toată teologia este în Triod.

Voi parafraza o apoftegmă a sfinţilor prezentă undeva în Pateric în care unui monah i s'a spus odată: „Vinde tot ce ai şi du-te şi cumpără-l pe Marcu Ascetul". Aş putea să vă spun foarte frumos, făcând această invitaţie, vindeţi tot ce vreţi şi cumpăraţi-vă şi Triodul printre altele. Pentru că Triodul nu este numai o carte a Bisericii, o carte de strană, o carte de cult, ci este o carte fundamentală despre om. Cine vrea să înţeleagă Ortodoxia trebuie să înţeleagă Triodul, pentru că trebuie să înţeleagă învierea şi drumul spre înviere.

Toate aceste lucruri se arată cel mai limpede şi cel mai clar în Triod, care este de fapt un concentrat de mistică, ascetică şi spiritualitate ortodoxă, în formă doxologică deci în formă poetică, lirică, dar profund teologică şi meditativă în acelaşi timp. Nu încetez să mă minunez de înţelepciunea aceasta tainică făcută în organizarea lui. Pentru că am avut înainte Duminica Izgonirii nu numai a lui Adam ci şi a Evei din Rai, au fost doi totuşi, îi vedem pe Adam şi Eva izgoniţi din Rai ca apoi, după Duminica Crucii, să îi vedem din nou pe Adam şi Eva în Sfinţi, îl vedem pe Ioan Scărarul şi pe Măria Egipteanca, un nou Adam şi o nouă Evă, un nou Adam care se înalţă la cer şi ne arată scara pe care se poate urca omul la cer şi o avem apoi pe o nouă Evă, pe Măria Egipteanca, care a dat omenirii poate cel mai cutremurător exemplu de pocăinţă şi de biruinţă resurecţională şi transfiguratoare, deci de putere de înviere şi de întoarcere şi căinţă pe care o are credinţa adevărată în Dumnezeu.

Aveţi pe noul Adam şi pe Eva cea nouă în Sfântul Ioan Scărarul şi în Sfânta Măria Egipteanca, în care vedem şi chipul uman restabilit în toată slava lui, chipul lui Adam care se vede realizat în Sfinţi. Iar în sfinţi se realizează prin mijloacele pe care Evanghelia le spune foarte limpede.

Eu nu-i înţeleg pe unii dintre confraţii noştri şi ortodocşi dar şi pe cei de pe la alte confesiuni creştine cum de nu aud lucrurile acestea. Mântuitorul este foarte categoric. Nimeni nu poate să scoată nici pe demoni, nici din el însuşi, nici din istorie, nici din lume şi nici din societate, fără rugăciune şi post. Evanghelia este limpede în această privinţă.

Şi atunci stau şi eu şi mă minunez ca şi părintele Sofronie: cum pot susţine unii că poate să existe creştinism neascetic? Adică un creştinism fără post şi fără rugăciune. Un creştinism de papagal. Un creştinism doar intelectual sau teoretic sau retorico-discursiv, care să nu aibă o întrupare concretă, pentru că chipul lui Dumnezeu care s'a şters din Adam se repictează ca o icoană vie, cum spune Sfântul Diadoh al Foticeei, în fiecare din noi, cu penelurile, cu cerneala virtuţilor, cu penelul Duhului Sfânt, prin rugăciune, asceză şi contemplaţie. Nu există alte căi. Şi să nu spună nimeni că nu suntem monahi şi că suntem în lume. Creştinismul nu cunoaşte nici această deosebire. S-a spus undeva, foarte interesant şi foarte frumos, că în Postul Mare toţi creştinii trebuie să se facă călugări, monahi, şi toţi monahii în Postul Mare trebuie să se facă pustnici, adică să radicalizeze chemarea lor. Şi asta se vede limpede din istoria Sfintei Măria Egipteanca, unde vedem că în timpul Postului Mare monahii din lavrele Palestinei, care erau monahi serioşi, deci îşi luau în serios monahismul, duceau la limită experienţa ascetică, părăseau inclusiv incinta asigurată a Lavrei şi patruzeci de zile trăiau ca şi Mântuitorul în scena ispitelor ca anahoreţi, ca eremiţi, ca pustnici, deci radicalizând această chemare ascetică.

Asceza şi spiritualitatea nu sunt mijloace indiferente, sunt felul în care noi realizăm sau nu calitatea noastră de chip de slavă al lui Dumnezeu: doar prin asceză, prin ceea ce Evanghelia numeşte cu un termen generic post, şi prin rugăciune, care aici este echivalent pentru contemplaţie.

Să ne aducem aminte ce frumos spune Evanghelia în singurul detaliu pe care în relatările despre Schimbarea la Faţă a Mântuitorului îl întâlnim numai la Evanghelistul Luca, care vorbea păgânilor, oamenilor care nu înţelegeau toate lucrurile din iudaism şi viaţa de zi cu zi. Mântuitorul ţine să completeze păgânilor îndreptarea Schimbării la Faţă. Acesta este un detaliu care nu-l întâlniţi la ceilalţi evanghelişti: „ Iar când sta şi Se ruga faţa lui Iisus Hristos a strălucit ca soarele şi hainele Sale se făcuseră albe ca lumina ". Pentru evrei era de la sine înţeles că oamenii trebuie să se roage. Evreii aveau experienţa rugăciunii, păgânii n'o aveau în sensul creştin şi atunci Evanghelistul Luca ţine să nuanţeze, să precizeze acest lucru: „şi pe când sta şi Se ruga faţa Lui a strălucit ca lumina ". Această experienţă o vedem realizată în vieţile Sfinţilor, o vedem realizată în viaţa Sfântului Serafim de Sarov. Pe când sta şi se ruga, şi faţa Sfântului Serafim de Sarov a strălucit ca lumina. Asta a fost la sfârşitul secolului XIX. Şi oamenii au văzut pe faţa lui chipul de slavă pe care-l vom purta cu toţii, chipul după care ne-a creat Dumnezeu şi slava pe care o vom avea cu toţii în împărăţia cerească.

Asta vrea să facă Ortodoxia: să le aducă aminte oamenilor de destinul lor ontologic, de ceea ce am fost la început, dar a cărui memorie am pierdut-o. Inceputul îl vedem numai în sfârşit, iar sfârşitul este Hristos. Şi Sfinţii sunt sfârşitul lumii. Asta este marea provocare. Când Sfântul se întâlneşte cu Hristos istoria şi-a realizat sensul.

Aceasta este marea taină: de a arăta oamenilor, de a spune şi a le aminti oamenilor destinul nostru. Acesta e rostul Ortodoxiei. De aceea există Ortodoxie în lume: pentru a ne aduce aminte că suntem chipul de slavă al lui Dumnezeu, iar acest chip de slavă al lui Dumnezeu se vede în înviere. Iar învierea se anticipează în istorie de către sfinţi în viaţa lor de asceză, de rugăciune şi de contemplare. Asta este rostul Ortodoxiei: de a ne face pe toţi fii ai învierii, de a face ca pe chipurile noastre să se străvadă ceva din Taina Chipului de slavă al lui Dumnezeu.

De aceea Ortodoxia prin esenţa ei liturgică - care este acest Triod -este marea provocare, sfidarea aruncată în faţa umanităţii până la sfârşitul veacurilor, cât va mai vrea Dumnezeu să mai ţină această lume. Ortodoxia ne aduce aminte că viaţa noastră adevărată este altundeva, că destinul nostru nu se sfârşeşte aici şi că ceea ce este mai important şi mai frumos abia urmează, şi acest „abia urmează" care nu se vede şi tot ce nu se vede este mai important decât tot ce se vede. Asta este marea provocare.

Acum dacă e să întoarcem lucrurile şi să ne referim la problemele lumii contemporane şi la posibilitatea sau provocările pe care aceasta le-ar pune Ortodoxiei, vedem însă că Ortodoxia şi cu Istoria s'au aflat şi se află întotdeauna în contratimp. Şi într'un fel e bine să fie aşa.

Rostul adevărat al Bisericii şi al Ortodoxiei nu este nici să cânte în struna Istoriei, nici a statelor, nici a societăţilor, nici a culturilor, ci dimpotrivă să le provoace ea şi să le stimuleze şi să le arate oamenilor altceva, ceva care scapă acestei deveniri biologice, naturale, istorice, sociale, cosmice.

Rostul este să arate că dincolo de această realitate, se află adevărul despre noi înşine, iar acest adevăr nu ne vine din Istorie ci ne vine de dincolo de Istorie, ne vine de la Hristos, ne vine din Biserică, iar Biserica nu este o realitate istorică, ci Biserica este o realitate de dincolo care coboară practic la fiecare Liturghie. Strigătul ei nu este altceva decât coborârea Ierusalimului ceresc al Apocaiipsei în mijlocul nostru.

Este o coborâre permanentă, ea nu vine din Istorie, ci vine de la Dumnezeu, vine din cer, căci ceea ce căutăm, ce caută Evanghelia, nu este lumea aceasta ci este împărăţia lui Dumnezeu ca împărăţie a iubirii, a veşniciei, a dragostei, şi care coboară de sus, spre deosebire de efortul societăţii omeneşti pe care ni-l arată istoria, care este acela de a construi Babelul, lumea, civilizaţia, turnul. Acel simbol al turnului a devenit de atunci simbolul civilizaţiei omeneşti şi lui i se opune Apocalipsa, acea cetate cubică nefăcută de mână omenească dar care este prezenţa slavei lui Dumnezeu în această lume.

Ce legătură există între tot ceea ce am arătat până acuma şi lumea care ne înconjoară nu este greu de spus: nici o legătură.

Deci într'un fel ar trebui să fim conştienţi şi să evităm pseudo-concordismele şi armoniile şi simfoniile care le plac multora să le caute. Nu există nici o legătură.
Ceea ce vine de sus, vine de sus, şi e darul lui Dumnezeu, este Harul lui Dumnezeu, este descoperirea lui Dumnezeu. Biserica, dacă are un rost în istorie, este ca tot timpul să menţină într-un fel deschis edificiul societăţilor şi al istoriei. Ea trebuie să spargă tot timpul bolţile şi acoperişul construcţiilor pe care le ridică oamenii, deci să împiedice construcţiilor omeneşti să se boltească, să se închidă asupra lor însele, şi să menţină fereastra deschisă spre cer. De acolo vine în cele din urmă descoperirea, revelaţia şi viaţa. Lucrurile trebuie luate în acest sens tranşant cel puţin interior, pentru a ştii să apreciem. Nu putem vedea adevărul lumii decât dacă îl privim din perspectiva lui Dumnezeu. Până când nu-L ai pe Dumnezeu nu ai să înţelegi niciodată ce înseamnă cu adevărat lumea şi problemele şi drama ei: faptul că ea nu este în Dumnezeu. Asta este marea dramă a lumii, şi tot ceea ce se întâmplă în lume, tot ceea ce s'a întâmplat în istorie, este tocmai rezultatul acestei căderi din Dumnezeu. Şi tot ce se întâmplă bun este rezultatul întoarcerii în Dumnezeu, această întoarcere poate n'o arată Biserica suficient de bine.

Dacă ar fi să avem o privire asupra lumii, ar trebui s'o vedem cu ochii lui Dumnezeu. Să vedem ce-a vrut Dumnezeu cu lumea când a creat-o şi ce vrea cu fiecare din noi atunci când ne creează. Iar lucrul acesta nu-l vedem de la lume ci îl vedem numai în sfinţi. Sfinţii nu sunt de capul lor ci sunt rodirile şi altoirile Trupului tainic al lui lisus Hristos. Ei ne arată ceea ce trebuie de fapt să fim şi ceea ce suntem chemaţi să devenim de fapt cu toţii. Fără sfinţi este imposibil pentru noi să ne dăm seama de ce a fost creat omul şi care este viitorul şi scopul lui adevărat. Iar rostul Ortodoxiei este tot timpul acela de a ne aduce aminte de acest destin profund, că omul este o fiinţă teologică. Este el şi o fiinţă biologică şi socială şi istorică şi sociologică, e prinsă şi în această reţea de condiţionări lumeşti, dar nucleul spiritual al fiinţei umane este acela de a fi o fiinţă teologică, este de fapt Chipul lui Dumnezeu pe care-l purtăm ascuns sub pieile acestea, sub vălurile acestea de piei şi revărsările acestea de biologic mai mult sau mai puţin înfrânate şi controlate de către om.

Există în om acea sămânţă dumnezeiască care este semănată de Dumnezeu şi care se cere după Semănătorul ei dumnezeiesc. Aşa cum chipul după care suntem creaţi cere tot timpul legătura cu Arhetipul, cu Cel Care a imprimat în pasta aceasta biologică aşa cum o cunoaştem astăzi, cum imprimă prescurăriţa pe o prescură, pecetea sfântă. Iar pecetea se cere tot timpul după arhetipul ei, vrea tot timpul să se unească cu arhetipul său. Dar Arhetipul nu este departe de noi şi cel puţin asta este marea noastră şansă: după întruparea Mântuitorului Care este o prezenţă concretă în istorie, în Biserică, în sfinţi şi în icoane, ni se aduce aminte tot timpul de ceea ce trebuia să fim şi de ceea ce nu suntem şi poate va trebui să fim cândva. Dacă ne uităm la drama aceasta religioasă, spirituală a omului pe care ne-o arată Scriptura, Biserica şi Triodul, şi vedem ceea ce s'a întâmplat în istoria reală a lumii şi a societăţilor (e un fel de a spune „istorie reală", deoarece istoria reală este duhovnicească, a oamenilor) se poate urmări şi vedea un proces de implantare tot mai serioasă a istoriei şi a civilizaţiilor în materialitate, printr'un proces continuu de secularizare sau de convertire a omului la lume.

Omul, în loc să se convertească la Dumnezeu, se converteşte la lume, se converteşte la structurile ei biologice, la structurile ei istorice, culturale, politice şi, mai nou, mai ales economice. începând cu apariţia societăţilor modeme, iar noi suntem în prelungirea modernităţii la o lume postmodernă, locul teologiei, locul lui Dumnezeu, a fost luat prima dată de politică, care a fost într'un fel prima mare secularizare a societăţilor. In momentul în care statele s'au desprins şi s'au autonomizat rupându-se din structurile teocratice medievale, politicul devenind destinul societăţilor modernităţii, societăţile moderne s'au aflat, iar secolul XX a arătat lucrul acesta cu mare forţă sub semnul unei apoteoze, sub semnul unei hipertrofii a politicului. Postmodernitatea aceasta atât de ambiguă şi atât de suprainterpretată şi discutată are drept esenţă reducerea societăţilor la valoarea economică. A existat o cădere în cascadă, deci o cădere din Dumnezeu şi din valoarea, să-i spunem, contemplativă care a fost centrală pentru lumea medievală, în valoarea politică, apoi prin modernitate şi în postmodernitate în valoarea economică, care astăzi este dominantă.

Marea solicitare la care suntem provocaţi este aceea privitoare la felul cum ne vom putea trăi vocaţia noastră de ortodocşi, de fiinţe spirituale, duhovniceşti, teoretice în sensul contemplativ al cuvântului, într'o lume în care valoarea fundamentală este nonvaloare absolută, adică banul, neantul pur, ficţionalitatea pură, în care nimic nu mai contează dacă nu mai este evaluat în termeni financiari, în termeni de valoare de schimb. Lucrurile au fost spuse de filozofi foarte clar şi limpede. Le-a spus un Heidegger sau alţii care s'au ocupat de analiza societăţilor modernităţii târzii. Ei au spus că ceea ce se petrece în jurul nostru este de fapt reducerea fiinţei lucrurilor la valoare de schimb. Omul şi orice există în lumea noastră există numai întrucât are valoare economică, financiară. Dacă nu ai valoare economică şi financiară, deci care să poată fi exprimată în valută, în termeni financiari şi economici, practic, nu exişti. Existenţa omului depinde de acel cont bancar, depinde de cârdurile pe care le are, de posibilitatea de a intra în jocul schimburilor economice. în afara acestor jocuri economice omul este nimic. Asta este, cel puţin, concluzia dramatică şi înfiorătoare care mi s'a părut că poate fi desprinsă din analizele multor filozofi, şi aş mai putea să citez şi pe alţii pe care sigur i-am citit în această privinţă - faptul că totul se reduce la valoare de schimb, şi fiinţa se reduce la bunăstare, la prosperitate, şi în cele din urmă la ban.

In această epocă se realizează de fapt materialismul economic absolut, nu în timpul marxismului, care a fost o utopie. Părerea mea este că marxismul a fost mult mai idealist de cât ni se pare şi avea la bază o ideologie materialistă. Ca politică a fost de un utopism şi un idealism feroce, platonic aproape, pentru că el a mers împotriva oricăror realităţi. Dacă ar fi fost materialist asculta de logica economică, şi eşecul lui a fost în primul rând determinat de incapacitatea de a se integra, de a găsi o formulă viabilă din punct de vedere economic. Paradoxal, comunismul a fost un idealism. Ceea ce se realizează acum este comunismul în sensul economic al cuvântului, materialismul economic mai degrabă. Ceea ce nu au putut să realizeze comuniştii şi marxiştii, realizează de fapt capitalismul de astăzi. Comunismul a fost calea cea mai chinuită de a ajunge la capitalism şi la formula lui care este reducţia economică a umanului.

Marea problemă pe care o sesizez în calitate de creştin este aceea că deja societăţile în mijlocul cărora evoluăm au o pretenţie enormă, aceea de a-mi confisca timpul, de a ne confisca uriaş timpul. Oamenii sunt nevoiţi să lucreze de dimineaţa până seara şi noaptea la patronul respectiv pentru o brumă de bani ca să-şi întreţină existenţa lor şi a familiilor lor, şi asta le răpeşte practic aproape orice timp pentru preocupare de sine şi pentru interiorizare, pentru meditaţie, pentru psalmi, pentru rugăciune, pentru tot ceea ce ne spune Triodul. Să ne gândim cum îşi trăieşte viaţa un om normal în fiecare zi. Să nu ne facem iluzii; capitalismul, dacă te plăteşte, are drept inclusiv la somnul tău.

Când dormim şi suntem angajaţi în capitalism să ştim că nu dormim pentru noi, ci somnul nostru este somnul capitalistului, el este proprietarul somnului pentru că te odihneşti ca să poţi lucra şi ca să fii eficient economic, să nu pierzi bruma aceea de salariu, că dacă nu, te dă afară, că alţi zeci de oameni stau să-ţi ia locul în slujbă. Pretenţia enormă a acestei civilizaţii este aceea enormă de a confisca total timpul, de a confisca omului şansa de a se regăsi pe el însuşi. Cum să te mai ocupi de spiritualizare dacă toată viaţa ta trebuie să tragi tare la capitalist unde totul e normal inclusiv concediul, în care de fapt nu-ţi mai aparţii. Şi sunt oameni desigur, capitalişti înrăiţi care nu numai le spun femeilor că n-au voie să facă copii în timpul în care sunt angajaţi la ei că n-au chef să le plătească doi ani asigurare, ci sunt mulţi care spun: „Mie îmi lucrezi şi duminica, nu vii mie cu poveşti că trebuie să te duci la biserică şi alte lucruri, asta eventual la bătrâneţe dacă mai apuci; biserica e pentru babe".

Conform unei mentalităţi foarte larg răspândite, când eşti tânăr trebuie să înveţi, când eşti la maturitate trebuie să munceşti ca să aduci bani şi apoi dacă ajungi la biserică la bătrâneţe Ii dai lui Dumnezeu drojdia vieţii tale şi ce a mai rămas nefructificat de capitalistul înrăit. Cam asta este mentalitatea generală care domină. Acest ultraliberalism care este dogma planetară a mondializării este probabil inamicul fundamental al omului ca fiinţă spirituală, pentru că scopul său este crearea de profit cu orice preţ, nu de dragul omului ci de dragul profitului, profit de dragul profitului, ban de dragul banului. Au fost date care m-au înspăimântat, când, ca profan, ca novice, am citit nişte analize economice, iar unul din colegii pe care i-am avut la Colegiul „Noua Europă", şi care a fost până nu de mult - şi cred că mai este -viceguvernator la Banca Naţională a României, mi-a spus: „Dumneata ştii, de pildă, că valoarea tranzacţiilor financiare este de zeci de ori mai mare decât valoarea tranzacţiilor comerciale?" Nu aveam de unde să ştiu eu aşa ceva, pentru că nu sunt specialist în aşa ceva, şi atunci zice: „Tranzacţiile comerciale sunt tranzacţiile în care se schimbă bani pe mărfuri, dai un ban, dar primeşti ceva. Tranzacţiile financiare sunt tranzacţiile în care se schimbă ban pe ban şi volumul acestor tranzacţii financiare depinde de cele în care se înmulţesc banii de fapt". Esenţa economiei actuale este producţia de bani cu orice preţ.

Deci diferenţa în tranzacţiile financiare este de cel puţin de doisprezece ori mai mare. Economia actuală produce bani şi nu mai produce mărfuri, ban de dragul banului, şi această gogoaşă financiară, economică, va trebui, mi-a spus colegul meu, să se spargă cândva, pentru că este o economie ficţională, pentru că banul însuşi este o ficţiune. Nu sunt economist dar toată lumea trebuie să ştie că banul este de fapt o hârtie cu valoare, adică un nimic, o convenţie. în sine nu este nimic. Această gogoaşă financiară va trebui teoretic în următorii cel puţin zece ani să explodeze, cu costuri uriaşe pentru planeta pe care ne aflăm şi mai ales pentru cei săraci, care din săraci o să fie şi mai săraci, iar cei bogaţi o să fie şi mai bogaţi. Aş putea să vă dau câteva titluri din care să vedeţi că nu sunt impresiile mele, sunt date oferite de specialişti, datorită cărora putem afla că am intrat într'un imperiu al ficţiunii economice, al ficţiunii tehnologice digitale, un imperiu al virtualităţii, un imperiu al manipulării genetice care pare a fi o lume ca nelumea.

Asistăm de fapt la o mutaţie a umanului. Omul tinde să devină un mutant adaptat la economie şi la tehnologie, deci se produce nu mutaţia aceea de care vorbeşte Scriptura şi Triodul, mutaţia omului care se numeşte îndumnezeire, şi aceasta este o mutaţie, dar este o mutaţie duhovnicească, concretă, firească cel puţin pentru credincioşi. Se produce schimbarea omului într'un mutant economic, într'o inginerie utopică socială generalizată. Suntem pacienţii unui experiment de proporţii. Ni se pregăteşte ceva. Nu pot să spun ce înseamnă concret acest lucru pentru că nu cunosc decât fragmente din acest mozaic, din ce mai comunică specialiştii care nu sunt ascultaţi, şi dacă mă întrebaţi ce trebuie făcut în această privinţă, iarăşi nu am nici o soluţie şi n'am nici o consolare, şi nu cred că trebuie să căutăm consolări facile. Poate conştientizarea dramatismului situaţiei să producă oarecare solidarizare a celor înfricoşaţi de ceea ce ni se pregăteşte şi de ceea ce se lucrează în umanitatea actuală, o solidaritate a fricii, a temerii de ceea ce se va întâmpla, de ce se întâmplă în jurul nostru şi de mutaţia umanului care se află în curs.

Cea mai mare fericire ar fi ca tot ceea ce spun eu să fie viguros contrazis de oricine dar cu argumente care să mă convingă că tot ceea ce se întâmplă în jurul nostru va putea duce la o realizare a omului ca fiinţă spirituală, cu un destin al lui care trece dincolo de aceste lucruri. Ceea ce se întâmplă la ora actuală este exact demersul contrar, deci o reducere a omului la economic, la tehnologic şi un refuz al naşterii sale din Dumnezeu în favoarea făcutului uman, deci într'un fel să răstoarne Conciliul Ecumenic de la Niceea. Nu putem fi oameni decât dacă ne naştem ca fii ai lui Dumnezeu şi locul acestei naşteri ca fii ai lui Dumnezeu este luat astăzi de ideea de facere. Astăzi ceea ce face omul este mai important decât naşterile esenţiale care se produc, decât naşterea din Dumnezeu, şi decât naşterea noastră din părinţi chiar. în schimb astăzi totul se pare a se putea face, a se putea construi, invazia aceasta a tehnologicului şi a unei mentalităţi de control şi de dominaţie care scăpau înainte posibilităţilor de manipulare ale omului.

S'ar putea ca cei care cred, creştinii, să fie martorii întârziaţi ai umanităţii adevărate a omului, cel puţin a omului ca fiinţă teologică. Va trebui să dăm mărturie de acest lucru. S'ar putea ca la un moment dat acest lucru să fie o mărturie dramatică. Deocamdată toate lucrurile nu au ajuns să fie înţelese în caracterul lor imperativ şi dramatic, dar s'ar putea ca momentele acelea să nu fie chiar aşa de departe şi atunci să ne aducem cu toţii iarăşi aminte că a fi creştin înseamnă a fi fiu al învierii dar la înviere nu se ajunge decât prin cruce şi nu se ajunge decât prin patimă. A fi creştin înseamnă abonament la martiriu. Lumea să ştie limpede că dacă Mântuitorului I s'a făcut ceea ce I s'a făcut, şi creştinilor adevăraţi poate să li se facă acelaşi lucru. Nu este obligatoriu, dar să fie conştienţi că oricând pot să fie invitaţi să urmeze destinul Celui spre Care sunt chemaţi, de altfel, să-L imite prin vieţile lor.

Creştinismul în nici o epocă n'a fost confortabil. Nu ne aşezăm în creştinism ca într'un fotoliu să urmărim o dramă, o telenovelă, care nu ne interesează, ci creştinismul este o dramă în care suntem angajaţi, este o patimă şi de multe ori la înviere se ajunge cu costuri serioase. S'ar putea ca aceste costuri să nu fie numai costurile ascezei şi costurile martiriului acesta de bunăvoie al luptei cu patimile, cu gândurile la care ne cheamă tradiţia duhovnicească a Bisericii noastre. La un moment dat s'ar putea să fie ceva mult mai dramatic, dar în acelaşi timp să ştim că în versiune creştină orice dramă se încheie de fapt printr'o încununare şi se face cu nădejde şi cu speranţă. Dacă în lume morţile sunt spre disperare şi spre sfârşit şi spre întuneric, tot cel care îşi dă viaţa într'un fel sau altul pentru Hristos, fie pe calea ascetică şi duhovnicească a spiritualităţii, a ascezei, a misticii, a contemplaţiei, fie pe calea cealaltă a martiriului şi a mărturisitorilor o va câştiga înmiit în Dumnezeu, o va câştiga în Hristos Cel care ne va da tuturor învierea.

DIACON PROF. DR. IOAN I. IcA JR.
Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic tanar, Editura Renasterea

Cumpara cartea "Iisus Hristos, Arhiereul cel vesnic tanar"


 

08 Februarie 2016

Vizualizari: 1170

Voteaza:

Cum raspunde mesajul Evangheliei la provocarile contemporane? 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE