Cunoastere si asceza

Cunoastere si asceza Mareste imaginea.


Cunoastere si asceza

Cunoastere si asceza - "si" are aici un sens adversativ. E ca si cum am spume: om si animal, destin si libertate. Sunt termeni care nu se insumeaza; care se impotrivesc unul altuia; care se intregesc poate; care, in orice caz, stau intr-o anumita tensiune. Care este atunci adversitatea dintre acesti doi termeni, ce a facut pe autorul programului sa impotriveasca asceza cunoasterii?

La prima vedere, cunoasterea este ordine: ordinea rationala, o schema; asceza, este viata, traire, experienta vie. Deci, iata opozitia dintre sens si rost viu, dintre ordine si viata. Cu un alt termen: dintre rigoare si aventura in sensul plin al cuvantului. Asa e la prima vedere, - si banuiesc ca asa a fost gandita opozitia aceasta.

As rasturna-o insa si as gasi opozitia, acelorasi termeni atribuita insa rasturnat ascezei si cunoasterii Adica, as spune ca intr-un anumit sens, "cunoasterea", ea este viata si intr-un anumit sens, "asceza", ea este ordine si rigoare. Fireste, "viata" de alt tip, "rigoare" de alt tip; dar atributele vietii sunt aici, in cunoastere; si atributele rigorii, fetele felurite ale ordinei sunt dincoace, in asceza.

Dar iata ce vreau sa spun. Ma gandesc, rasturnand aceasta opozitie "asceza-cunoastere", in care am "cunoastere-viata" si "asceza-ordine", - ma gandesc ca de obicei se gaseste in cunoastere numai schema, ordine rationala. Dar nu e ea si viata? Un scriitor spunea intr-o zi ceva tulburator. Spunea anume: cine a folosit mai mult bolnavului de friguri: medicul care a stat la capataiul lui si l-a ingrijit, sau aventurierul care in ratacirile lui, a descoperit arborele chininei?

Aventurierul acesta pornise - voit sau nu - spre cunoastere, intreprindea un fapt de cunoastere; in schimb intr-un anumit sens, in sensul rau, pentru ca lucrurile avea si o fata rea, medicul acela care a stat la capataiul bolnavului traia etica ascetismului, era omul datoriei, se lipsea pe sine de atatea lucruri, ca sa se supuna unui comandament: de a sta la capataiul unui bolnav pe care, poate ca nu el, ci totusi, celalalt, aventurierul, avea sa-l vindece.

Cunoasterea este, as spune, intotdeauna aceasta aventura. Am sa aleg cunoasterea cea mai riguroasa: cunoasterea stiintifica, despre care un om de stiinta insusi spune ca se naste din vis. Un chimist, - daca nu ma insel Kekule, spunea: "- Visati domnilor, visati, poate descoperiti ceva!" Cei care cunosc irationamentul matematic, stiu cate surprize si cat de putina logica este in descoperirea lor; fiind totusi perfect logice in desfasurarea si expunerea ei.

Cunoasterea, deci, imi pare de aceasta data a avea atributul cuceritor, atributul atragator al vietii. Cunoasterea e cea care are bucuria intamplarii, bucuria ineditului. Ganditi-va la tot ce face viata noastra de speculatiune. Nu geometrismul acela al lui Deseartes care se atribuie de obicei cunoasterii. A merge de la simplu la compus e doar un exercitiu si o asemenea viata speculativa l-ar plictisi insusi pe Deseartes. Nu asta sustine elanul unei vieti de gandire ci: surpriza, neasteptatul, posibilitatea de a te gasi pe tine in lucruri, atunci cand nu te astepti si de a gasi lucrurile din afara in tine, atunci cand nu te astepti.

In timp ce dincolo, - in planul deocamdata lipsit de plinatate al ascezei, este o condamnare a distractiei, condamnare a viselor, cum se spune cu alt termen, condamnare a tot ce e cautare vaga, a tot ceea ce este nesiguranta, a tot ceea ce face, totusi, farmecul vietii. Asa incat, vedeti, cunoasterea se ridica de aceasta data, in fata unei anumite asceze, a unei anumite rigori, a unei anumite vieti disciplinate, cu toate atributele luminoase ale vietii. Asceza asa inteleasa e a neintamplarii, intr-un sens, as spune, cuvantul cu toata indrazneala lui: e nerodnicie, cateodata.

Ca sa-mi ilustrez gandul, folosesc o parabola care ma stapaneste de multa vreme si din care - putem vorbi la persoana intaia, putem spune aici ce simtim si cum simtim lucrurile -, din care am facut, putin, intelesul vietii mele imorale: Parabola fiului risipitor si a fratelui lui. Accentuez si a fratelui lui, pentru ca parabola nu este numai a fiului. Fiul sta in cumpana cu fratele. Fiul rataceste in lume solicitat de toate ispitele, indemnat de toate curiozitatile, as spune: insetat de toate cunoasterile; cumpanit fiind de fratele care sta acasa, disciplinat de toate ascezele, cumintit de toate ascultarile. Numai asa are plinatate parabola, - numai asa, punand cei doi poli fata in fata, poti face din aceasta parabola cea mai inalta lectie intalnita, in ceea ce priveste viata morala crestina. Viata crestina as zice; viata in duh crestin; fiindca daca spun "moral", spun prea putin. Daca n-ar fi decat viata morala, viata crestina, ar trece de partea fratelui; ar trece mai mult de partea fratelui. Dar e viata.

Analizati putin pe acest frate, acest frate pe care-l simt concret, il port cu mine, stiu cartile pe care le citeste, - simt de pilda ca iubeste scriitorii clasici de tipul lui Cicero (autorii in sensul prost clasic). Ganditi-va la acest frate - pe care il vad judecand de pilda, razboiul de azi - ganditi-va cate tristeti sunt in el, la capatul ascezelor lui, la capatul cuminteniilor lui si cata neintelegere. In clipa cand se intoarce fratele, el e stapanit de invidie. O umbra de orgoliu trece peste sufletul lui. - "Eu tata, am fost cuminte, am ascultat, am primit numai ce mi-ai dat tu, si iata.."

Ganditi-va putin cat de bun este, in sensul prost al cuvantului - acest frate al fiului risipitor. El regaseste cel mult o viata morala, o viata morala de comandamente, O viata morala de imperative, pe care pana si filosofia a stiut s-o depaseasca, - caci sa nu credeti ca in pragul sau de sus filosofia este viata morala, ci este viata pur si simplu; viata pe care filosofia nu o gaseste cu plinatatea religiei, dar tot viata spirituala. Ei bine, fratele acesta ramane la pragul vietii morale, nu intalneste decat cateva comandamente, nu savarseste decat cateva supuneri si aceleasi stari le intalnesti daca te angajezi adanc in asceza, nu numai ca tehnica, dar si ca un rost adanc de viata.

Ganditi-va de pilda ca in Pateric sau atatea carti despre viata pustnicilor gasim o multime de exemple de acestea. Ganditi-va cati oameni, daruiti aparent vietii duhovnicesti, nu si-au pierdut viata! Este aproape inspaimantator sa vezi ca, in chilie sau in lume nu importa, s-a putut face zadarnic asceza. Stiti poate pilda celor trei frati - i-as numi: "cei trei frati ai fiului risipitor", cei trei frati care vin la un pustnic si-l intreaba daca au facut cu adevarat ce trebuia sa faca.

"Unul spune: - Parinte, am invatat pe din afara Biblia, Parintele ii raspunde: - Ai risipit vorbe in vazduh. Al doilea spune: - Parinte, eu am scris din nou toata Biblia. La care parintele ii raspunde: - Ai pregatit pergament pentru ferestre. Al treilea spune: - Parinte, in chilia mea au crescut buruieni (asa de singur am stat). Parintele ii raspunde: - Ai izgonit de la tine virtutea ospitalitatii." Vedeti, oamenii acestia erau buni, - sau credeau ca sunt, faceau ceva din ceea ce e al virtutii. Cu toate acestea, greseau.

Sau, luati exemplul celalalt, al lui Heron. Acest Heron, care traise in pustnicie ani de zile, zeci de ani, e la sfarsit ispitit de diavol sa se arunce in fantana pentru ca va scapa, pentru ca Dumnezeu il va scapa, ca un semn al vointei sale. Si Heron se arunca. Abia il scapa cu viata ceilalti frati, si incapatanarea lui, a lui Heron, de a crede ca totusi avusese dreptate, ca nu fusese ispitit de diavol, ci era incercarea lui Dumnezeu si dovada curateniei lui, face pe ceilalti, in clipa cand moare, abia sa-i acorde dreptul de a-l inmormanta crestineste, de a nu socoti ca-si luase singur viata. Asadar, traise in pustie cincizeci si mai bine de ani, respectase toate comandamentele, fusese mai desavarsit ca fratele fiului risipitor si totusi, sfarsise asa: ingaduit sa nu fie in randul celor fara de lege. Vedeti deci cata tristete si cata nerodnicie pot fi intr-o anumita asceza, - gresit inteleasa.

Negresit, asa cum v-am infatisat eu lucrurile, rasturnat, cunoasterea este viata in vederea unei rigori pe care se poate sa nu o atinga. In doua cuvinte, cunoasterea este sau stiintifica, sau filosofica. Cunoastere stiintifica e viata sau fapt de viata, pentru ca e vorba de un irational acolo, care vrea sa se rationalizeze, - nu?, de caderea pietrelor, curgerea apelor. Stiinta vrea sa spuna care este legea caderii pietrei si de ce se indruma asa apele? Deci, un irational care se rationalizeaza.

Filosofia are altceva, as spune, tot ceva al vietii, nu irational, dar o subiectivitate care vrea sa se obiectiveze, sa ajunga cum se spune la un "Weltanscliauung", ceva care vrea sa fie expresiune valabila pentru altii. Nu reuseste, dar tinde. Asadar, la stiinta, rationalitate, la filosofie, obiectivitate, - iata catre ce tinde aceasta viata, aceasta cautare, aceasta - cu un termen al lui Platon - vanatoare a mintii in cunoastere. Nu ajunge insa aici.

Cunoasterea e viata care poate sa nu ajunga la rigoare. Dar si asceza este rigoare care poate sa nu ajunga la viata. M-am straduit sa va arat aceasta, si poate cele cateva exemple, v-au dat de gandit pe aceasta tema.

Ce inseamna atunci rasturnarea aceasta pe care o fac intelesului prin: Cunoastere - fapt de viata si asceza - rigoare; ce inseamna tot ce v-am spus? inseamna ca poti lua viata si poti lua ordinea, fie ca tehnica, fie ca scop; fie ca mijloc, fie ca tinta. Adica: cunoasterea are ca mijloc efervescenta aceasta a vietii si vrea ca scop, sa stinga un plan al obiectivitatii, al ordinei. Asceza are ca tehnica ordinea, are ca tehnica rigoarea si vrea, ca scop, sa atinga o viata a plinatatii. Viata sau ordine, nu mai pot sta exclusiv de o parte sau de alta, pur si simplu pentru ca, indeplinind alte functiuni sunt si aici si de colo.

Si ce salveaza atunci asceza? Toata problema sta aici. Am vazut ca o simpla tehnica, adica tehnica rigorista, tehnica aceasta a ordinii ascetice nu o poate salva. Vrednicia nu e de ajuns; trebuie invrednicire. Nu e destul sa te vrednicesti; trebuie si sa te invrednicesti.

Ce poate face din asceza un exercitiu fructuos, nu un simplu exercitiu orb? Ce poate face din ea, spre deosebire de cunosterea noastra laica, intotdeauna nerodnica pana la urma, in sensul absolut - ce poate face din ea un exercitiu cu adevarat rodnic? Un singur lucru: asezarea dintr-o data in tinta.

Accentuez "dintr-odata". Ca sa va luminez ce vreau, dau un citat: "Nu m-ai cauta, daca nu m-ai fi gasit". Nu-ti este ingaduit sa faci asceza daca nu stii de la inceput tot ce ai sa stii mai tarziu, in amanunt; daca nu stii dintr-odata ce vei desfasura mai tarziu parte cu parte.

Posibilitatea aceasta de a te situa dinainte in scop, de a sti dinainte in ce ai sa gasesti, aceasta salveaza asceza. Si de aici, dupa cat pot intelege - tristetea si zadarnicia tuturor acelor vieti care faceau exercitiul cautarii, dar care fara sa-l fi gasit dinainte, pe Dumnezeu il cauta degeaba pe calea ascezei. Aceasta e dat ascezei si asta face cu putinta biruinta ascetului.

In cunoastere o asemenea biruinta nu e cu putinta. Nu te poti aseza, dintr-odata, in tinta (care e ordinea, adevarul). Cautand ordinea cu mijloacele tale, ale vietii, n-ai s-o gasesti, ci ai sa ramai in viata intr-o dezordine pura, in irationalitate, in subiectivitate. Fireste, atingi un adevar; dar il depasesti; atingi o ordine, dar o dinamitezi singur, iti creezi singur solutia dezordine!

O singura incercare s-a facut de a da si cunoasterii sensul acesta de biruinta a spiritului care se aseaza dinainte in scop, calea nemaifiind decat regasirea a ceva ce aveai dinainte; anume tomismul. Tomismul apusean spune: "Nu cunosti un lucru decat pentru ca il stii, pentru ca traiesti ceva, esti ceva." Esti obiectul, de aceea il poti cunoaste; adica, tomismul se aseaza dinainte in tinta, in tinta drumului sau, pentru ca dupa aceea sa ingaduie desfasurarea spiritului catre tinta. Exact cum face asceza: ai dinainte pe Dumnezeu, dupa aceea il cauti. Dar tomismul nu este pentru noi, nu e pentru ceasul nostru; nu e pentru lumea aceasta a noastra.

Si atunci, cunoasterii ii ramane destinul acesta de a avea atributele vietii, de a avea multe din biruintele prezente ale vietii, dar de nu a avea biruinta finala. In timp ce ascezei ii sunt date multe infrangeri - mult mai multe decat cunoasterii - mult mai mult amar decat cunoasterii: cu nadejdea insa si uneori cu reusita unei biruinti finele.

Daca asa stau lucrurile, atunci eu nu mai pot sa va infatisez meditatiunea mea asa cum voiau organizatorii, sub titlul: "Cunoastere si asceza". As spune: "Cunoastere sau asceza". Cunoastere si asceza, stand alaturi, chiar in adversitate, nu mai vad. Caci daca a intalnit pe Dumnezeu, cel ce face asceza adevarata, nu poate sa nu-l caute. Iar daca nu l-a intalnit, nu poate sa-l caute. Sau il cauta atunci peste tot, orbeste; aproape deznadajduit, asa cum il cautam noi in cunoastere.

Constantin Noica

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2840

Voteaza:

Cunoastere si asceza 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE